BUNA, ROMANIA! ORLANDO L-A "CURATAT" DE DATORII PE CIORBEA.

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

TALKB1 CU TUDOR MUSAT. BASESCU:În cazul Caracal sunt o groază de profito...

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

LUMEA LUI BANCIU 8 OCTOMBRIE 2019 P1/3

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Starea Nației 7 octombrie 2019

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

"Aşteptarea Penelopei", o nouă carte semnată de Aurora Liiceanu 7 octombrie 2019, 15:47 deOtilia Andrei - Sursă . Adevărul.ro

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

"Aşteptarea Penelopei", o nouă carte semnată de Aurora Liiceanu 

7 octombrie 2019, 15:47

de

Otilia Andrei

Adevarul.ro publică un fragment din noul volum semnat de Aurora Liiceanu, "Aşteptarea Penelopei", semnat de Aurora Liiceanu, în curs de apariţie la Editura Polirom.

  De ce unii aşteaptă ani la rînd să fie alături de persoana iubită, în timp ce alţii nu au răbdare şi îşi continuă viaţa fără să mai privească în urmă? Încercînd să înţeleagă aşteptarea ca alegere voluntară care ne modelează destinul, Aurora Liiceanu se îndreaptă, în noul volum publicat în seria de autor de la Polirom, "Aşteptarea Penelopei", către lumea literaturii şi pune sub lupă cîteva personaje a căror viaţă a fost marcată de aşteptare, dar şi personaje grăbite, care nu ştiu să aştepte.
Din cuprinsul cărţii "Aşteptarea Penelopei" fac parte capitolele: 
- Mitul Penelopei, în trecutul îndepărtat şi astăzi,
- Vicleşugurile şi aventurile lui Odiseu, 
- Penelopa cea cu două feţe?, 
- Aşteptarea îndelungată: bănuieli, deghizări şi semne •Saudade.
- Prezenţa absenţei, Aştept 100 de zile: scadenţa grăbită • 51 de ani, 9 luni şi 4 zile: o aşteptare cît o viaţă.
-  Aşteptarea şi personalitatea disociată.,

FRAGMENT

  

       „Primii ani ai căsătoriei lui Hemingway cu Hadley nu au fost uşori, erau săraci, dar se simţeau bine împreună şi-şi făcuseră jurăminte de dragoste pentru tot restul vieţii.

  La Paris, unde au stat o perioadă, au început să frecventeze lumea scriitorilor, şi‑au făcut relaţii şi au fost adesea invitaţi de Scott Fitzgerald şi soţia lui, Zelda. Totul părea că merge minunat în relaţia lor. 

  S-a întâmplat însă să apară două surori foarte bogate, foarte mondene, americane, ca ei, dintre care una se numea Pauline. Pauline Pfeiffer. Venise la Paris să lucreze pentru revista Vogue, era foarte modernă, vioaie, semăna cu un băiat, foarte diferită de planturoasa Hadley, şi nu l-a impresionat cu nimic pe Hemingway, care era fericit cu soţia lui. Îi plăcea că aveau plăceri comune, îi plăcea cum făceau dragoste, cum se îmbrăca ea, îi plăcea corpul ei şi simţea că Hadley era singura femeie care conta pentru el. 

  A aflat mai târziu că Pauline pusese ochii pe el şi-l dorea, că gândurile ei se materializaseră în intrigi şi şiretlicuri şi strategii ipocrite. Pauline, dar şi sora ei, pe care Hemingway o găsea mai atrăgătoare, aveau foarte mulţi bani şi, e drept, la invitaţia lui Hadley, s-au insinuat din ce în ce mai mult în viaţa cuplului Hemingway. El lucra într-o cămăruţă sărăcăcioasă, neîncăzită, iar surorile, în special Pauline, veneau seara la el şi-l luau la restaurante unde, desigur, ele achitau nota. El se bucura ca după o zi de lucru să iasă, să bea şi să se relaxeze. 

  Treptat, Hemingway a început să iasă doar cu Pauline, pentru că Hadley prefera să stea cu copilul. Lui îi plăcea de Pauline. Era deşteaptă, amuzantă şi animată de dorinţa de a-l cuceri. Îi făcea complimente şi‑l admira. I‑o spunea, ştiind că acest lucru îl flata. Şi cine să nu fie flatat, ca bărbat şi scriitor aflat la începutul carierei, de o femeie atât de îndrăzneaţă şi voluntară ? […] 

  Totul a început când ea l‑a invitat în apartamentul ei luxos din Paris. A fost un moment de cotitură în viaţa lui, pentru că Pauline îi întreţinea nebunia scrisului, insista ca el să scrie, astfel încât ajunsese să‑i fie tot atât de necesară ca Hadley. 

”Deja o bipolaritate a dependenţei lui se instala puternic. Sigur, el îi mărturiseşte prietenului Hotchner că „febra scrisului şi rescrisului l‑a aruncat în braţele Paulinei“. Pauline devenise un drog de care avea nevoie. […]”

  Dar ce se întâmplă cu martorii acestui harem? Se prefac toţi că nu văd nimic? Intervin bărbaţii sau femeile să-i tragă de mânecă?

    Prieten cu Hemingway, Scott Fitzgerald a simţit ce se petrece şi, fiind un bun observator, a văzut cum îl privea Pauline pe Ernest, cum stătea în preajma lui şi cum o linguşea pe Hadley, cum apărea oriunde era el. I-a spus-o şi l-a avertizat dur pe Hemingway să o elimine pe Pauline din acest triunghi, pentru că este o femme fatale, care nu va renunţa la pradă, i-a spus că i-a întins o cursă, că se joacă cu focul şi că atunci când ea a venit prima oară la Paris se ştia că-şi caută un bărbat. I-a citat o vorbă de duh: „Un bărbat prins între două femei le va pierde pe amândouă“. Şi aşa a şi fost. […]

   ”Rămânea cel de-al treilea element al triunghiului: Pauline. Ea a întrezărit victoria, ca o luminiţă la capătul unui tunel, şi-a dat seama că Hadley nu va accepta situaţia lor, ceea ce îi convenea. I-a spus lui că 100 de zile sunt un preţ mic pentru a‑l avea doar pentru ea. Avea să reziste, deşi cu siguranţă nu avea să-i fie uşor.[…]”

  Hemingway se chinuia aşteptând să vină termenul dat de Hadley, dar, în acelaşi timp, nu ştia, nu voia să ştie ce va fi după aceea. Era prins într-o stare dilematică ce părea profitabilă psihologic faţă de certitudinea care urma. Spera în adâncul sufletului că Hadley va accepta situaţia în care se găseau şi că el va rămâne cu amândouă în viaţa lui. O amăgire care conta în economia lui emoţională.

  Şi, până la urmă, nu au fost 100 de zile. În a şaptezeci şi una zi, a primit o scrisoare de la Hadley, care îi scria că, deşi mai erau 30 de zile până la terminarea acordului lor, a hotărât să-l elibereze, să renunţe la pact şi să accepte divorţul, pentru că îi era clar că el şi-l dorea. Hadley capitula, dar îi oferea prietenia ei. Cum el le cedase drepturile băneşti pentru Fiesta ei şi fiului lor, ea îi mulţumea. Atât.

  

  Dar de ce nu era fericit? De ce nu simţea bucuria pe care ar fi trebuit s-o simtă ? Nu mai erau probleme, Pauline, căreia îi scrisese scrisori nebune de dragoste în această perioadă, era a lui, fără nicio oprelişte. De ce se simţea amorţit, trist? Oare când eşti prins într-o dilemă e mai confortabil decât atunci când securea cade, aducând certitudinea?”  (Copyright Editura Polirom)

Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare şi a predat psihologie la diferite universităţi din Bucureşti, dar şi la UQAM (Canada) sau EHESS (Franţa).

   În prezent este cercetător senior  la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române.

   De aceeaşi autoare, la Editura Polirom au mai apărut: 

 - Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi (2003, 2012),

-  Prin perdea (2009, 2012), 

- Rendez-vous cu lumea (2010, 2012), 

- Patru femei, patru poveşti (2010, 2011), 

- La taifas (2010, 2012, 2016, 2018),

-  Viaţa nu-i croită după calapod (2011), 

- Cuvinte încrucişate (2012, 2017), 

- Supuse sau rebele.  Două versiuni ale feminităţii (2013, 2019), 

- Legături de sînge. Povestea Ioanei (2013), 

- Soacre şi nurori. La cine este cheia? (2014, 2018),

- Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor (2015), 

- Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc (1948-1998) (2015), 

- Dragostea cea veche îţi şopteşte  la ureche. Primele iubiri (2015, 2016),

- Ea şi El. Biografia unei relaţii (2016),

-  Madlena (2017), 

-Putere şi sînge. O aventură indiană (2018)

 şi 

- Tînăra cu părul alb. Misterul Nabokov (2019).  

Citeste mai mult: adev.ro/pz07tb

citeste totul despre: asteptarea penelopei carte aurora liiceanu editura polirom carte

DOSAR DE POLITICIAN. BASESCU: PROCURORII DIN ROMANIA N-AU FOST NUMITI NI...

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Unde s-a aflat Ţinutul Amazoanelor, femeile războinice care trăiau la malul Mării Negre - 7 octombrie 2019, 04:30 - de Mariana Iancu - Sursă : Adevărul .ro

 Amazoanele
http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Unde s-a aflat Ţinutul Amazoanelor, femeile războinice care trăiau la malul Mării Negre

 7 octombrie 2019, 04:30

de

Mariana Iancu

În Evul Mediu, secolele XIV-XV, circula în Apus o legendă mai puţin obişnuită despre un zid uriaş, numit al Amazoanelor, care a existat aproape de malul Mării Negre, în ţinutul unde astăzi este Mangalia.
Militarul burgund Wallerand de Wawrin, care a ajuns în 1445 în zona unde astăzi este Mangalia, ţinut numit de el „Panguala“, scria: „Pentesileea, regina amazoanelor a pus să îl clădească după ce Hercule şi Tezeu au intrat pe furiş şi s-au luptat cu Hipolita şi Menalipa. Portul este ocrotit de un zid puternic, care înaintează în mare…şi portul este între zid şi ţărm. În vremurile de demult, nimeni nu putea pătrunde de pe mare în Regatul Amazoanelor, care se numeşte acum Regatul Sciţiei, dacă nu pătrundea prin strâmtoarea dintre zid şi ţărm, care se întindea cam 20 de leghe franceze… Dar acum, acel zid este stricat şi dărâmat în multe locuri şi multe vase se zdrobesc acolo împinse de furtună”, aflăm din www.povestile măriinegre.ro.

Amazoanele erau conduse de regina Orithya, mama viitoarei regine Penthesileea, care a ordonat ca armata de femei războinice să fie gata de luptă. Două tinere prinţese, Hippolita şi Menalippe nu au avut răbdare şi au plecat la război înaintea oştirii, dornice de răzbunare. Au dat chiar peste Heracles şi Tezeu. Au reuşit să îi dărâme de pe cai şi au fost foarte aproape să îi învingă. Au căzut în cele din urmă prizoniere iar cei doi eroi s-au îndrăgostit de ele. Regina Orithya a cerut atunci pace, încercând să îşi elibereze fetele. Menalippe a scăpat dar Tezeu nu a vrut să renunţe la Hippolita şi a cerut-o de soţie. Regina a acceptat, pacea s-a încheiat iar grecii au plecat înapoi în Atica lor. Se spune că după moartea Orithiei, noua regină, fiica ei Penthesileea a ordonat ridicarea Zidului Amazoanelor, pentru ca pe viitor, în Ţara Fiicelor lui Ares să nu mai poată veni invadatori aşa cum făcuseră grecii… Cu timpul, amazoanele s-au retras spre Nordul Pontului Euxin, unde se spune că s-au însoţit cu sciţii şi i-au născut pe sarmaţi. În vestul Mării Negre, de pe urma lor a rămas Mitul acestui Zid de la Mangalia.  

Cine erau amazoanele?


Autorul antic Hellanicus din Lesbos, care a trăit în secolul V î. Hr., a susţinut că amazoanele erau femei războinice care îşi tăiau unul dintre sâni pentru a putea arunca mai bine suliţele sau a trage cu arcul. Scrierile sale nu au fundament istoric, iar în nicio operă artistică din Antichitate, amazoanele nu au fost înfăţişate cu sânii tăiaţi. Există însă mai multe mărturii din Antichitate despre triburi unde femeile erau mutilate de la o vârstă fragedă pentru a căpăta forţă şi îndemânare. „Femeile sarmaţiolor n-au sânul drept. În copilărie, când sunt încă foarte mici, mamele lor înroşesc în foc un instrument de aramă făcut pentru scopul acesta, îl pun la sânul lor drept şi îl ard. Astfel acesta îşi pierde puterea de a creşte, transmiţând umărului şi braţului drept toată tăria şi vlaga”, informa celebrul medic Hipocrate. „Ca să fie mai îndemânatice, îndată ce nasc li se arde sânul drept. De aceea pieptul lor devine ca la bărbaţi, iar mâna nu e stânjenită, când o întind ca să lovească”, scria un alt autor antic, Pomponius Mela. Una dintre teorile sprijinite ştiinţific în secolul XX este că numele amazoanelor provine din termenul iranian vechi ha-mazan, ce însemna războinic.

Citeste mai mult: adev.ro/pyzcg4