Protestele „vestelor galbene” și starea Europei - Alexandru Lazescu 30.11.2018 - Revista 22

http://silethismillennium.blogspot.com2018youtube-broadcast-yourself.html

Protestele „vestelor galbene” și starea Europei

În timp ce fracturile sociale si politice de pe continent se amplifică unii lideri europeni par fascinați de proiecte iluzorii, total rupte de realitate, precum Pactul pentru Migrație.

Alexandru Lazescu

Văzînd violențele extreme din centrul Parisului, cu pietre smulse din caldarîm și gaze lacrimogene, la care s-a ajuns pe fondul protestelor „vestelor galbene” ești tentat să faci o paralelă cu revoltele studențești din Franța de acum 50 de ani, din mai 1968. Revolte care, amestecând trotskismul cu revoluția sexuală, cereau între altele desființarea universităților, abolirea claselor sociale și spînzurarea birocraților și capitaliștilor, dacă ar fi să cităm doar cîteva dintre sloganurile populare atunci. Contextul este, desigur, mult diferit așa că asocierea ar putea fi riscantă. Mai ales că amploarea protestelor de la sfîrșitul săptămînii trecute a fost considerabil mai mică: doar 106.000 de manifestanți în toată țara (8.000 la Paris) față de aproape 300.000, în 2000 de localități, cu o săptămînă în urmă. Însă vestea proastă pentru guvernul lui Emmanuel Macron este că sondaje apărute în presa franceză semnalează un covârșitor sprijin public față de proteste, peste 75 procente. Foarte probabil nu atît față de revendicările radicale, de tipul desființării Adunării Naționale sau demisiei lui Macron, ci față de cele legate de creșterea prețurilor la combustibili și de creșterea unor taxe.

Scânteia care a dus la izbucnirea revoltei a fost creșterea prețului la combustibili, în special la diesel (majorat cu 23% în ultimul an) care a afectat în principal populația din zonele rurale și din micile orașe pentru care costul transportului are, prin forța lucrurilor, un impact ridicat. Însă de aici s-a ajuns la o serie întreagă de solicitări radicale, un adevărat program revoluționar, care vizează zona guvernanței politice precum cele menționate de cotidianul economic Les Echos: disoluția Adunării Naționale, destituirea lui Macron, referendumuri frecvente la nivel național și local, a VI-a Republică, constituirea unor adunări cetățenești.Sigur, pentru mulți poate părea surprinzător faptul că francezii l-au ales președine pe Emmanuel Macron, care s-a angajat în campania electorală să facă reforme pentru a stimula creșterea economică și a micșora șomajul, iar acum îi rejectează masiv inițiativele în această direcție. În noul buget sunt prevăzute tăieri de taxe de 20 miliarde euro pentru mediul de afaceri și de 6 miliarde euro pentru impozitele asupra locuințelor. Însă în Franța acesta nu e nicidecum un paradox. Se spune că francezii au obiceiul de a alege la urne reformiști pentru a le respinge apoi masiv reformele. Însă dincolo de asta protestele mai demonstrează ceva: în ciuda presiunilor exercitate de grupările ecologiste gălăgioase și a campaniei internaționale masive pe acest subiect, cu pronunțate accente ideologice și cu mult mai puține certitudini decît cele clamate în discursul public, oamenii privesc cu neîncredere, chiar cu ostilitate, măsuri pe care le consideră prea grăbite, brutale, exagerate, precum cele care vizează motoarele diesel. Răspunsul președintelui Macron la aceste provocări? A anunțat crearea unui „Înalt Consiliu pentru Schimbările Climatice”constituit din experți care, speră el, va reuși să dezamorseze criticile față de propunerile sale radicale în materie de politici energetice. Cu șanse reduse, cred însă mulți observatori.

Globalism vs. tribalism

Emmanuel Macron, ca și Angela Merkel, de altfel, sunt văzuți de către criticii lor din zona populistă drept figuri simbolice ale „elitelor globaliste”. Iar rejectarea virulentă a acestor elite a fost unul din elementele importante ale victoriei lui Donald Trump și stă la baza creșterii electorale masive a acestor curente și în Europa, în special în zona de dreapta. Care în Italia si în Austria au ajuns chiar la guvernare în timp ce în alte țări au crescut semnificativ ca influență. Iar acest fenomen e vizibil și provoacă acute tensiuni interne și externe atunci când este vorba de imigrație sau alte teme controversate. De pildă, o serie de țări din UE, Austria, Polonia, Ungaria, Cehia, Bulgaria (România se pare că îl va semna) s-au alăturat Statelor Unite, Australiei și Israelului anunțînd că nu vor participa la reuniunea de la Marrakesh, Maroc, din 10-11 decembrie, unde ar urma să se semneze Pactul Global pentru Migrație.

Ceea ce se întîmplă acum în Franța este expresia unei tot mai pronunțate tribalizări politice și sociale, de tipul celei intens discutate și analizate de peste ocean, nemulțumirile de ordin economic suprapunîndu-se peste fracturile de natură culturală, amplificate semnificativ de valul migraționist. Și foarte probabil acest fenomen va mina demersul de reformare a Uniunii Europene pentru că sunt în opoziție profundă cu întreaga filosofie integratoare, federalistă, a acestuia.

Occidentul, în general, și Europa în mod special, au ajuns într-un impas fundamental. Ca reacție la dorința francezilor de a avea o săptămînă de lucru de 35 de ore Thomas Friedman scria în 2005 în The New York Timescă acest lucru se întîmplă într-o lume în care „inginerii indieni sunt dispuși să lucreze 35 de ore pe zi”. El spunea atunci că viitoarea decadă va fi una critică pentru o Europa de Vest cu “economii îmbătrînite, inflexibile, obișnuite cu vacanțe plătite de 6 săptămîni și indemnizații de șomaj aproape egale cu un salariu care se confruntă cu ambițiile și dinamismul celor din Europa de Est, China și India, într-o lume tot mai globalizată”. Probabil că în acel moment previziunile sale nu au fost luate prea mult în serios. Însă între timp am avut marea criză economică din 2008, a urmat ascensiunea fulminantă a Asiei, mai ales a Chinei, și un declin constant a ponderii și influenței economice a Europei de Vest. În acest moment, în ciuda celor două mari strategii ale UE de promovare a unei „economii bazate pe cunoaștere”, Agenda Lisabona și Agenda 2020, între primele 20 de companii globale de tehnologie nu se află nici una din Europa. 13 sunt americane și 7 chinezești.

Cât de sustenabil mai este statul asistențial?

Dar asta este doar o parte a problemei. Sub impactul presiunilor din societate și din rațiuni electorale, guvernele statelor din Europa Occidentală au crescut permanent cheltuielile sociale. Într-un clasament al ponderii totale a acestora în PIB (date din 2016) primele 20 de poziții sunt ocupate toate de țări europene (Statele Unite se află pe locul 21 cu 19%). Primul loc fiind ocupat de Franța, cu 31,5% ceea ce și explică de ce Emmanuel Macron încearcă să promoveze un front larg de reforme, mai ales că se confruntă și cu un șomaj ridicat, de aproape 10%. Ca să înțelegem diferențele față de restul lumii este suficient să ne uităm la ponderea cheltuielilor sociale chiar în alte economii avansate, care este de 10% în Coreea de Sud sau 11% în Chile. Pînă și în Canada această pondere, 17%, este aproape la jumătatea celei din Franța. De altfel în multe țări din Asia ponderea în PIB a întregului buget național este mai mică decît ponderea cheltuielilor sociale din Europa: 30% în Coreea de Sud, 24 în China, 27 în India, 23 în Taiwan. Prin comparație, în Europa ponderea totală din PIB a bugetului de stat, este mult mai mare, ajungînd la 56 procente în Franța. Iar atunci cînd ne uităm la deficitele publice, extrem de ridicate și ele, vedem că marjele de intervenție pentru calmarea unor presiuni sociale sunt practic epuizate. În plus, avem severe constrîngeri demografice (o populație îmbătrînită, din cauza unui spor natural negativ și a unei speranțe de viață în creștere spectaculoasă) așa că lucrurile se vor agrava în viitor. Și apropo de asta, e neclar de unde vor promotorii unei armate europene să găsească surse de finanțare pentru un astfel de proiect. Pînă acum generoasele beneficii sociale europene au fost posibile și din cauză că umbrela de securitate americană le-a oferit acest spațiu de manevră.

Corelînd toate aceste date statistice realizăm în ce impas fundamental, structural, se găsesc politicienii și partidele politice tradiționale de pe scena europeană. Aranjamentele de comerț globale pentru care militează sunt în principiu benefice, rezultatul fiind produse mai ieftine și mai bune, însă din cauza costurilor ridicate cu forța de muncă și datorită beneficiilor sociale generoase, economiile europene au dificultăți tot mai mari în competiția mai ales cu cele din Asia. Iar compensarea deficitelor demografice prin migrație a dus la tensiuni sociale majore. În timp ce, pe de altă parte, mai toți cei care militează împotriva globalismului nu vor fi totuși dispuși să plătească sume de 2-3 ori mai mari pentru produse electronice sau haine fabricate la ei acasă. În plus, cu astfel de creșteri de prețuri, lovitura pentru cei cu venituri modeste ar putea fi atît de mare încît s-ar putea ajunge la explozii sociale. Iată de ce, în acest context tensionat inițiative precum „Pactul pentru Migrație” sau „Înaltul Consiliu pentru Schimbări Climatice” propus de Emmanuel Macron sunt considerate de mulți drept soluții paliative rupte de realitate în timp ce alții le privesc chiar cu ostilitate.

Rejectarea liberalismului cultural

Într-un interviu acordat Le Figaro, un cunoscut sociolog francez, Jean-Pierre Le Goff, vede în protestele „vestelor galbene” nu doar o rejectare a lui Emmanuel Macron, ci și a „patru decenii de liberalism cultural și de adaptare forțată la forțele de piață promovate de elite”. În opinia s-a ajuns aici pentru că spre deosebire de elitele modernizatoare post-belice, „care au știut să acționeze astfel încît să păstreze legăturile dintre trecut și prezent, între tradiție si modernitate, între ordine și progres” noile elite globaliste au ignorat efectele dramatice ale unor rupturi bruște, care au dizolvat toate elementele de continuitate.

Indiferent dacă acceptăm sau nu aceste critici drept legitime nu putem face abstracție de realitatea socială profund deteriorată, de exploziile sociale, precum cele din Franța. E drept, criticii virulenți ai actualului sistem, de pe poziții populiste radicale, de stînga sau de dreapta, nu au fost pînă acum în stare, dincolo de retorică, să demonstreze că pot pune în practică soluțiile lor miraculoase. S-a văzut asta cu Syriza în Grecia. Însă, pe de altă parte, e nevoie și de o schimbare masivă de optică și din partea acelor lideri politici care par blocați într-o agendă de acțiune ruptă complet de realitatea socială și politică a momentului.

TAGS:

FRANTAGAZEEUROPASYRIZAGRECIA

BUNA, ROMANIA! DANCILA SUSTINE CA NU DA AMNISTIA ANUL ACESTA, P2/2

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Marea Mahmureală Centenară Tot anul s-a vorbit despre cum o să sărbătorim Centenarul. În ciuda tuturor acestor eforturi şi a marilor aşteptări, rezultatul nu este cel scontat. Madalin Hodor - Revista22

http://silethismillennium.blogspot.com2018youtube-broadcast-yourself.html

Marea Mahmureală Centenară

Tot anul s-a vorbit despre cum o să sărbătorim Centenarul. În ciuda tuturor acestor eforturi şi a marilor aşteptări, rezultatul nu este cel scontat.Madalin Hodor
04.12.2018

Ar fi fost probabil prea mult să ne așteptăm ca aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire să producă vreun moment memorabil. Poate ceva cum vedem în situații similare în țările civilizate. O imagine-simbol, o idee frumoasă, o realizare arhitectonică, o reușită de care să fim mândri, în fine, ceva care să rămână și peste 50 sau 100 de ani. Ceva care să poată fi găsit de generațiile viitoare în cazul în care ar dori să îşi facă o idee despre cum a fost sărbătorit Centenarul. Dar nu. Imaginile memorabile ale aniversării noastre sunt cele care vorbesc despre proasta organizare (lipsa avioanelor F16 de la paradă pentru că pista era înghețată, TAB-ul defect și remorcat cu tractorul, mașina de epocă care s-a oprit în mijlocul bulevardului și a fost împinsă de jandarmi), despre eterna inadecvare a politicienilor (imaginea virală cu premierul Dăncilă care uită în ce direcție trebuie să meargă după ce primește salutul gărzii de onoare), despre furia și frustrarea unei părți a populației (care a huiduit copios defilarea Jandarmeriei) și, nu în ultimul rând, despre kitsch-ul devenit specialitatea casei (de la clipul de promovare aiuritor, care îl amestecă pe Dracula cu ideea că România e „Grădina Maicii Domnului“, la tortul aniversar sub forma țării servit de eternul Oprișan, „om al Centenarului“ şi el, invitaților). Sentimentul este asemănător celui pe care îl au eroii celebrei serii de filme: o mahmureală după care nu îți poți aminti exact ce ai văzut sau trăit. O imagine ceţoasă asortată cu o durere de cap.

Sigur că existau deja toate datele pentru ca evenimentul să arate aşa. Nu degeaba ironia istoriei a făcut ca el să cadă în timpul în care la conducerea ţării se află cel mai incompetent guvern din ultima sută de ani, cel mai corupt parlament şi cea mai indolentă clasă politică. Societatea românească este şi ea într-o stare de furie mocnită şi frustrare, după aproape doi ani în care tot ceea ce s-a făcut a avut un singur sens: salvarea de la închisoare a unui condamnat penal şi a prietenilor săi. Între timp, problemele sociale, economice şi strategiile esenţiale pentru dezvoltarea şi modernizarea ţării au fost puse în paranteză pentru un viitor incert. Răspunsul la problemele concrete ale societăţii a fost şi mai multă manipulare şi propagandă, şi mai multă nesimţire şi prostie afişate fără perdea şi, ca un corolar, ameninţarea cu ieşirea din UE. O beţie continuă şi fără control. Prin urmare, nu avea ce să iasă.

Rămâne evidentă discrepanţa între amploarea anunţată a sărbătorii şi punerea ei în practică. De la începutul anului s-au făcut sute de proiecte, s-au lansat zeci de idei şi propuneri, s-au investit sume mari de bani (poate va reuşi cineva să afle cândva cam cât s-a cheltuit cu Centenarul, mie unul mi-e şi frică să întreb), s-au înfiinţat diverse organizaţii, s-au făcut campanii de presă, s-au tipărit mii de articole şi cărţi, s-au organizat sute de „evenimente“. Tot anul s-a vorbit despre cum o să sărbătorim Centenarul, cum o să facem şi o să dregem. Ei, în ciuda tuturor acestor eforturi şi a marilor aşteptări, rezultatul nu este cel scontat. În afară de excesiva amintire a evenimentelor istorice trecute, a elegiilor despre gloria apusă a ţării şi a valorizării politicienilor care au realizat Marea Unire pusă în contrapondere cu cei de astăzi, nu s-a reţinut mare lucru. Iniţiativele diferite şi ideile puţin mai în contact cu realitatea, precum şi abordările care vorbeau şi despre ceea ce ar trebui să facem în viitor au aparţinut unor organizaţii neguvernamentale sau au fost rezultatul unor eforturi individuale.

În loc să vedem ceva nou şi frumos, ceva care să ne dea speranţa că în următoarea sută de ani vom reuşi să depăşim carenţele noastre istorice, am văzut o aiuritoare întoarcere în timp la cea mai pură propagandă de tip ceauşist, cu exhibarea naţionalismului de cel mai prost gust. Ideea de patriotism pare că a rămas în continuare blocată la nivelul costumului popular şi al cântecelor de la Cenaclul Flacăra. Nimic nu sintetizează mai bine această concepţie înţepenită decât amintitul clip de promovare a Centenarului, care a fost amplu criticat, şi pe bună dreptate. Dacă şi-ar fi propus cineva să adune într-un singur material absolut toate temele controversate ale propagandei de tip ceauşist, nu ar fi putut să facă o treabă mai bună. De la minciuni ridicole (suntem ultima ţară din Europa care are lupi în libertate), la imagini copiate din locuri care nu se găsesc în România, amintirea pe post de eroi ai neamului a unor persoane cu afilieri fasciste şi la utilizarea, pe post de demonstrare a diversităţii, a unor contradicţii ridicole (suntem în acelaşi timp „ţara lui Dracula“ şi „Grădina Maicii Domnului“).

De fapt, clipul arată ca şi restul sărbătorii. O cârpeală, o improvizaţie pe ultima sută de metri, cu speranţa că va ţine şi că până la urmă „merge şi aşa“. Şi, ca de fiecare dată, evident că merge. Nu pentru că aşa ar trebui, ci pentru că nu avem altceva. Dacă ar fi ceva cu care să rămânem după această sărbătoare ar fi constatarea amară că nu am depăşit glumele cu Dorel.

Până la urmă, cum spuneam, ce ne aşteptam? E normal să iasă aşa când toată ţara trăieşte o stare etilică care ţine în forma ei acută de doi ani. Doar că acum, că sărbătoarea a trecut şi ne-am trezit mahmuri, întrebarea este: măcar ne vom aduce aminte ceva?

TAGS:

CENACLUL FLACĂRADORELCENTENARULUEROMANIA

THIERRY WOLTON: Visul lui Vladimir Putin, un vechi vis sovietic Cristian Patrasconiu | 04.12.2018 - Revista 22

http://silethismillennium.blogspot.com2018youtube-broadcast-yourself.html

THIERRY WOLTON: Visul lui Vladimir Putin, un vechi vis sovietic
Cristian Patrasconiu | 04.12.2018

Faimosul istoric și eseist francez Thierry Wolton vorbește, în interviul acordat revistei 22, despre Vladimir Putin și moștenirea comunistă.

Thierry Wolton a fost, foarte recent, în România pentru a-și lansa primul volum al monumentalei sale Istorii mondiale a comunismului, apărut în românește la Editura Humanitas. Dialogul de față se leagă de tematica acestei cărți, dar, mai ales, de tematica istorică a moștenitorilor comunismului, cu un accent evident asupra Rusiei contemporane.

Cum se poate lega „Sistemul Putin“, de călăi-victime-complici, de „personajele“ principale ale fabuloasei dumneavoastră Istorii mondiale a comunismului? Cum se leagă, de fapt, „Sistemul Putin“ de toată această moștenire a comunismului?

Este dincolo de orice dubiu: Vladimir Putin face parte din moștenirea comunistă. Dacă vorbim despre sistemele comuniste – fie în mod particular, fie la modul general –, putem să spunem că polițiile politice și poliția secretă constituie armătura acestor sisteme. Atunci când, în 1991, sistemul comunist a căzut în Uniunea Sovietică, putem spune că a dispărut „carnea cadavrului“, dar nu și faptul că ar fi dispărut structurile. Ele au rămas în picioare. Aceasta este valabil chiar de la început, de la startul perioadei lui Boris Elțîn. Dacă ne uităm cu atenție la cei 10 ani de domniei ai lui Elțîn, observăm că sunt două perioade ale acestei conduceri. În prima dintre ele există, am putea spune, o tentativă de reformă economică – de fapt, este un eșec, inclusiv pentru faptul că este aplicarea puțin cam prea mecanică, prea literală a unui liberalism care nu se potrivește cu datele specifice, sociale, culturale, politice, din Rusia. Aici, în această primă parte a domniei lui Elțîn, inclusiv ca urmare a acestor tentative de reformă, populația se va întoarce în cele din urmă împotriva regimului, pentru că vor fi multe suferințe economice. Adaug la aceasta și faptul că, eroare a regimului Elțîn, proprietatea de stat este, în bună măsură, vândută în cadrul programelor de liberalizare; această situație este încă un motiv, major, de revoltă și de nemulțumire. Nu vreau să se înțeleagă din ceea ce spun eu că aș crede cumva că nu ar fi trebuit să se facă acest lucru; tot ce vreau să spun este că s-a făcut în condiții rele, improprii. Mai ales că aceia care au avut bani pentru a cumpăra aceste imense proprietăți proveneau fie din rândurile mafiei, fie din rândurile Partidului Comunist. A doua parte a regimului Elțîn a avut, pe măsură ce timpul trecea, tot mai puțin de-a face cu Boris Elțîn – pentru că structurile care au existat și înainte de acesta au demarat un amplu proces, reușit în cele din urmă, de eliminare a acestuia. A fost o luptă dură pentru a repune mâna pe putere. Este epoca în care Elțîn, să ne amintim, apare în tot felul de ipostaze bizare – iar aceea de alcoolic a fost una dintre cele mai des ilustrate și invocate -, pentru a se putea pune din nou mâna pe putere. Amintiți-vă, de asemenea, despre ce s-a întâmplat în Cecenia, despre atentatele orchestrate acolo – și mai ales folosite pentru a se redeschide porțile către putere pentru serviciile secrete. În sensul argumentului pe care încerc să îl dezvolt, sosirea lui Vladimir Putin în fruntea statului rus este un succes deplin, semnul fără echivoc al acestui proces reușit de recâștigare a puterii.

Un fel de statement...

Exact. Și, à propos, dacă pot să îmi permit o paranteză care are legătură cu țara dumneavoastră: dacă vrem să facem o paralelă istorică, este posibil să asistăm la o analogie între cele două țări, România și Rusia, și între istoriile lor recente. Schimbând ceea ce este de schimbat, cred că se poate spune că ați avut o „perioadă Elțîn“ – mă refer la perioada în care șef al statului a fost Traian Băsescu. A fost atunci o tentativă de reformă și, în mandatele lui Băsescu, există de asemenea cel puțin două perioade, cu o a doua, în sens cronologic, în care s-a dezmembrat ceea ce s-a construit sau s-a încercat să se construiască în prima. Sub Băsescu, puterea era ceva foarte problematic pentru Securitate și pentru moștenitorii ei. Securitatea avea ascendență asupra lui Ion Iliescu, a pierdut puterea pentru un timp sub Traian Băsescu și o recuperează în ultimii ani. Trebuie să fac o precizare: când vorbesc de „Securitate“, vorbesc, de fapt, de ceva mai larg decât serviciile secrete; îi am în vedere și pe oligarhi, de structuri apropiate de mafia, de pionii esențiali ai corupției generale, vorbesc de toată această „cupolă“, care este o moștenire generală a comunismului. Deci, există mai multe paralele care se pot face cu Rusia; României însă îi lipsește un Putin.

Ba chiar mai multe ne lipsesc, din fericire: un Putin, crime, atentate... À propos, ce este ceea ce dumneavoastră numiți „Sistemul Putin“?

Întâi de toate, când a ajuns la putere, Vladimir Putin a făcut ceva foarte important pentru logica tipului de putere în care el crede – și anume, a restabilit verticalitatea puterii. Această structură „pe verticală“ a puterii era ceva ce fusese în grea suferință în timpul lui Boris Elțîn. Simplu spus: tipul de putere (re)instituit de Vladimir Putin este verticala puterii care fusese, pentru atât de multe decenii, funcțională în timpul comunismului, dar, de data aceasta, fără ideologia explicit comunistă, leninist-marxistă. Ideologia comunistă, în sensul ei profund, nu putea fi asumată și pusă în practică, deoarece era discreditată de cei 70 de ani de comunism. Putin reconstruiește, deci, această verticală a puterii cu ajutorul a ceea ce mai rămăsese funcțional din comunism, cu „organele“ acestuia care nu căzuseră în 1991, cu anumite structuri de tip mafiot, cu structurile serviciilor secrete, cu o anumită parte a nomenclaturii de partid, strategic retrasă pentru un timp. De altfel, dacă observăm cu atenție evoluția puterii lui Vladimir Putin din primii ani, vom vedea că principala sarcină a acestuia, pe lângă cea vitală, de reverticalizare a puterii, a fost aceea de a recupera, de a pune din nou stăpânire pe oligarhii care erau vizitați de ideea de a uita cui anume își datorau pozițiile economice de putere. Abia mai apoi, după ce a bifat cu succes operațiunea de a-i ține bine în frâu pe acești oligarhi, abia începând cu 2004-2005, a condus mai relaxat. Nu e vorba, așadar, numai despre un sistem comunist, ci despre un sistem oligarhic.

Poate punctăm mai clar – de ce Sistemul Putin nu este un sistem comunist?

Pe undeva, este mai puțin decât un sistem comunist. Mai puțin, fiindcă nu există o ideologie unică acum și, cel puțin formal, nu există un partid-unic în Rusia. Există acum în spațiul rusesc mai multe partide, chiar dacă marea lor majoritate sunt partide de formă. Există, chiar dacă în condiții teribil de grele, o presă încă liberă. Deci, peisajul politico-mediatic de acum nu este, la virgulă, același cu cel din timpul comunismului. Pe de altă parte, Sistemul Putin este, în mod incontestabil, moștenirea acestui sistem comunist.

Și mai sistematic: cu ce „blocuri“, cu ce fragmente din moștenirea comunistă vine la zi Putin? Ce nu a murit din comunism și este funcțional și foarte util lui Vladimir Putin?

Cu alte cuvinte, unde este el comunist, în ceea ce chiar el a numit „democrație dirijată“? Sigur că se pot face analogii și anterior eu însumi am încercat câteva dintre cele posibile – mă refer la verticala puterii, la folosirea expertizei fostei nomenclaturi și mai ales la utilizarea privilegiată a structurilor de Securitate și din fosta poliție politică. Dar era Putin corespunde, mai degrabă, unei mutații – și cred că, dacă înțelegem această mutație, natura ei, avem șanse mai mari să știm ce e cu adevărat Putin și ce e tipul de putere pe care el o încarnează. Marele său succes, dovada clară a inteligenței sale politice – Putin nu e prost, e un personaj politic inteligent, nu încape discuție – este aceea de a fi reușit să mute un sistem totalitar și să îl convertească într-o formulă dictatorială, de secol XXI. O structură dictatorială cu, am putea spune, o anume respirație democratică, cu o anume aluzie democratică. E o anume respirație, spun, dar ea nu i se datorează lui, ci, poate, mai degrabă lui Elțîn. Fiindcă atunci, când Boris Elțîn era președinte, presa avea o libertate mult mai mare. Dacă nu ar fi fost Elțîn, probabil că Putin ar fi fost mai tentat să se întoarcă la ceea ce era înainte de 1991; în condițiile realității pe care o știm, nu avea cum să o facă, brutal și definitiv. Putin a adaptat sistemul totalitar la progresele obținute de Elțîn, ceea ce face ca sistemul Putin să fie unul hibrid – pseudodemocratic, pe de o parte, și dictatorial, pe de altă parte. Există un intelectual francez care a inventat un cuvânt ce corespunde foarte bine acestei forme de a pune laolaltă două lucruri care nu se pot potrivi în mod normal: „democratură“. Este vorba despre ceva cu aparență democratică, dar care, de fapt, este o dictatură. O dictatură cu față democratică, în fond.

Cum apreciați că influențează, că iradiază Sistemul Putin în (valul întâi) Europa de Est și în (valul al doilea) Europa Occidentală?

Luând în calcul amplasamentul geografic al Rusiei, ceea ce se întâmplă în această țară are efecte imediate și foarte puternice în imediata sa apropiere. Aceasta se vede foarte clar în Belarus, în Ucraina, în Georgia (sau cel puțin într-o parte a acesteia), în țările care se termină cu „stan“; cam peste tot sunt regimuri autoritare, dictatoriale, deci modelul rusesc este, la altă scară și cu alți actori, replicat cumva. Ucraina e un caz special – influența Rusiei se vede indirect în Crimeea sau în regiunea Donbas. Aceasta, despre vecinătatea imediată a Rusiei. Și tot în legătură cu aceasta, este de spus că, dacă nu ar fi existat o voință destul de puternică a NATO (afirmația mea nu e neapărat valabilă și pentru ceea ce se întâmplă în ultima vreme cu această organizație, de când Trump e în fruntea SUA), era de așteptat că Rusia ar fi forțat mult lucrurile și în zona statelor baltice.

Pe de altă parte, în Occident, Putin a reușit să pună la punct un sistem de infiltrare a democrațiilor din ce în ce mai eficient. El a înțeles care este una dintre feblețele democrației – și anume, libertatea presei. Și se folosește foarte bine de aceasta, cu un accent deosebit pe infiltrarea și modelarea mesajelor în rețelele sociale. În alte cuvinte: în loc să facă propagandă directă, Putin încearcă să joace „lateral“, influențând indirect lucrurile. Este un război soft, o confruntare hibridă; de altfel, este ceea ce fac, deocamdată însă cu un succes incomparabil mai mic, și chinezii în raport cu societățile occidentale. Intenția este aceea de a influența opinia publică și votul cetățenilor. Cred că și în 2019, la alegerile europarlamentare, vom avea ecouri masive ale acestui tip de propagandă, ale acestui tip de război.

Visul lui Putin, de fapt, este un vechi vis sovietic: și anume, de a sparge solidaritatea occidentală, aceea între americani și europeni. Scopul, desigur, este acela de a avea influență – fiindcă, dacă Putin, dacă Rusia reușesc să separe Europa de SUA, atunci influența Rusiei va fi una foarte mare. Este deja semnificativă, dar, în cazul în care vor reuși să decupleze SUA de Europa Occidentală, ea va fi și mai mare. Nu sunt convins că va reuși să își atingă scopul, dar, în orice caz, încearcă. Trebuie, despre Rusia și mai ales despre Putin, să admitem că, de când e la putere, a reușit să își conducă „nava“ într-un mod remarcabil: nu numai că a recuperat structurile funcționale ale vechiului regim, la cel comunist mă refer, dar a reușit să facă în așa fel încât Rusia să redevină un actor principal în plan internațional prin alianțele sale cu China, cu Iran, cu Siria și așa mai departe. E un rol pe care e problematic ca Rusia să îl aibă, ținând cont de faptul că Rusia este o țară foarte slabă din punct de vedere economic și excesiv de slabă din punctul de vedere al democrației. E o țară cu un minus economic, iar Putin a reușit să facă, în aceste condiții dificile, cu această țară un gigant politic prin opțiunile sale de a-i sâcâi și slăbi pe ceilalți. Tehnic vorbind, deci nu etic, este realmente o performanță ceea ce a reușit Putin.

În interiorul Rusiei, care considerați că sunt cei mai puternici și mai eficienți aliați ai lui Putin? Mă refer și la oameni, dar mai ales la structuri și la instituții.

Între cei mai buni și mai eficienți aliați ai lui Putin sunt oligarhii; toți, fără nicio excepție. Toți sunt la ordinele lui, pentru că au înțeles, încă după pilda Hodorkovski, că trebuia să nu fi împotriva puterii. Cazul lui Hodorkovski a fost un exemplu pedagogic, dacă putem spune așa; și restul oligarhilor au înțeles această pildă. A fost un exemplu pentru ca „oițele să redevină oițe“. Ei sunt la ordinele puterii și știu foarte bine că, așa cum au fost urcați, la fel de ușor pot fi dați jos. În același timp, Putin este un profitor al acestui sistem; pesemne că este și cel mai bogat dintre toți. La un moment dat, cred, se vorbea că are, în off-shore, mai mult de 40 de miliarde de dolari puși deoparte. Niciodată nu s-a vorbit foarte sistematic, foarte bine despre aceasta, dar este foarte clar că el profită de sistem. Așadar, forța lui Putin sunt oligarhii, faptul că domină sectorul economic, cu accent pe sectorul energetic, cel care îi permite lui Putin să facă un fel aparte de diplomație. Adăugați la aceasta, pe lângă predispoziția societății rusești pentru un model paternalist, autoritarist (modelul „Tătucului“), și faptul că are „organele“, sistemul și, de asemenea, faptul că domină copios presa. Despre suportul poporului rus, aș adăuga că acesta este real și masiv: rușii s-au simțit umiliți de căderea comunismului, iar Putin este perceput ca fiind acela care vine să repare un orgoliu rănit.

Dar, în exteriorul țării, pe cine se bazează foarte mult Putin?

Rapid și sintetic spus: sunt toate regimurile care sunt antioccidentale. Acestea sunt, în act sau în potență, aliați ai lui Vladimir Putin. Și anume: toate țările care sunt comuniste (China, Coreea de Nord, Vietnam, Cuba și așa mai departe, terminând cu Eritreea); de asemenea, țările care sunt în război ideologic cu Occidentul (Iranul este cea mai proeminentă dintre ele, dar nu este singura). Bineînțeles, Siria. Toate acestea sunt țările principale care sunt aliate ale lui Putin. Dar mai sunt și ceea ce am putea numi „interlocutori secundari“. Gen Nicaragua, Venezuela. Grosso modo, aceștia sunt – cei de la suprafață, aliații „hard“, ca să spunem așa. Vreau să pun și un accent important: pentru Occident, pentru civilizația occidentală, cel mai preocupant e triunghiul pe care îl formează Rusia-China-Iranul.

Dar, în Occident, pe ce construiește Putin?

Sunt și acolo forțe aliate, fără discuție. Formația mea intelectuală este străină însă de ele și, de aceea, adesea, îmi este greu să le integrez în raționamentul meu. Dar ele există, îmi este clar. Pe scurt și foarte simplu: există democrații, pe care eu le numesc „societăți deschise“ și, apoi, dușmanii lor. Dușmanii societăților deschise sunt diferiți: pot fi comuniști (chinezii), pot fi islamiști (suniți, șiiți, Iran, Irak, Arabia Saudită, Qatar etc.); sau inamici cu o identitate idelogică fluidă (vezi Nicaragua sau Venezuela). Sau dușmanii pot fi în interiorul democrațiilor – oameni care moștenesc, spre exemplu, comunismul, antiimperialismul, anticapitalismul. Democrația și capitalismul sunt legate – că vrem sau nu. Prin urmare, dacă ești împotriva capitalismului, ești împotriva democrației. Și, deloc lipsit de importanță, un ultim element care e azi în creștere: toți oamenii care se sperie de globalizare, de aceea a democrațiilor deschise. Veți vedea, dacă veți privi cu atenție, că acest refuz al comerțului liber, deci al globalizării (care nu e posibilă în afara deschiderii, deci a societăților deschise, deci a democrațiilor) e și la stânga, și la dreapta. Pentru că el nu e apanajul unei singure ideologii; ține de temeri adânci – reale sau, poate mai ales, induse, cultivate, instrumentalizate. Cu alte cuvinte, o să vedeți aliați ai lui Putin și la stânga, și la dreapta în Occident (un exemplu: Sarkozy), pentru că ei știu că Putin este un aliat formidabil împotriva democrațiilor, deci împotriva societăților deschise. Una peste alta: sunt foarte mulți oameni împotriva noastră; de fapt, democrațiile deschise sunt în minoritate, realist vorbind.

Dar idioții utili, acum, sunt de subapreciat sau sunt supraapreciați?

Eu aș spune că sunt subapreciați. Ca să vorbesc doar de țara mea, de Franța: sunt foarte mulți oameni care nu îndrăznesc să recunoască o anumită pasiune, înclinație, spuneți-i cum doriți, pentru ceea ce e împotriva democrației. Nu mă refer la extremă – dreapta sau stânga. Mă refer la dreapta tradițională, de pildă. Mă refer la republicani. Ei bine, ei pun miza pe ceva – și nu sunt conștienți care sunt consecințele secundare sau ultime la care duce opțiunea lor. Spre exemplu, există un sfert, poate o treime din partidul lui Sarkozy care sunt mari admiratori ai lui Putin. Or, aceasta este problematic, foarte problematic. Cred însă că tematica idioților utili este mult mai amplă – și, pentru cei care iubesc societățile deschise, nu este foarte tonică.

Ce nu înțelege Occidentul din Sistemul Putin – și, în genere, ce nu înțelege din retorica și practica dușmanilor democrației? Și, ca o nuanță a acestei întrebări: ce refuză să înțeleagă și ar fi urgent și foarte bine să nu refuze să înțeleagă?

Poate că e prea vag să vedem așa lucrurile. Sunt unii în Occident care văd cum stau lucrurile în adevărul lor crud – și aceștia sunt, cred, foarte mulți. Și instituțional (NATO, SUA – mă refer mai ales la anturajul lui Trump -, Franța, Germania și nu numai), și ca persoane fizice. Ei văd ce e acum, sunt conștienți de pericolele pe care le aduc cu sine cei care practică ofensive împotriva societăților deschise. Dar aceasta nu înseamnă că nu există mulți alții care refuză să înțeleagă ce se întâmplă acum – fie că văd lucrurile într-o oglindă deformată (de genul: Putin este cruciatul numărul unu care ne va ajuta să oprim valul migraționist), fie că sunt idioți utili, fie că sunt, pur și simplu, complici direcți ai adversarilor societăților deschise.

Sistemul Putin a ajuns la climaxul său? Sau încă mai poate crește?

Răspunsul trebuie să fie dat pe două planuri. Pentru că, în interior, în Rusia, el a ajuns la maximumul capacităților sale și acum este mai degrabă în declin. Sunt convins de aceasta; pentru că Rusia nu se redresează, e foarte săracă, are probleme demografice și economice foarte mari. Apoi, Putin îmbătrânește. El își va alege, desigur, un succesor, dar acel moment e foarte important; pentru că în istoria Rusiei nu e, de regulă, așa cum vrea cel care desemnează un succesor. Momentul succesiunii, transmiterea puterii, am scris aceasta și în Istoria mondială a comunismului, este foarte dificil, în cazul unei puteri autocratice. Momentul succesiunii este unul de maximă fragilitate – al dictaturilor sau al structurilor totalitariste, autocratice. Putin va ajunge aici în 5-6 ani.

În exterior, este altceva. Putin e specialist în politica de iritare și de frustrare a celorlalți. Plus că Occidentul are dușmani de mai multe feluri și sunt departe de a dispărea. Cred că, în confruntarea cu societățile deschise, în condițiile în care acestea însele își etalează numeroase slăbiciuni, Putin are un viitor acolo.

Sistemul Putin este un model inspirațional?

Pentru unii, da. Pentru cei care detestă societățile deschise.

Și de ce nu trebuie să fie el așa, motivant, inspirațional?

Scriu despre tematica aceasta implicită în următoarele mele cărți. E ceva grav și foarte important la mijloc: în fond, este despre chestiunea libertății. Îmi dau seama că omul iubește libertatea; dar, cel puțin în aceeași măsură, are această dorință de a fi supus, are această aplecare spre servitute. La întrebarea dumneavoastră, răspunsul e, pe hârtie, simplu: modelul Putin nu ar trebui să fie inspirațional pentru că libertatea este infinit mai prețioasă decât egalitatea și decât servitutea.

Interviu realizat de CRISTIAN PĂTRĂȘCONIU

Traducere din limba franceză realizată de NADINE VLĂDESCU

Vâlcov: România n-are autostrăzi din cauza altor țări. Cioloș, omul lui Soros. Crețu minte Redactia | 03.12.2018 - Sursă : Revista 22

http://silethismillennium.blogspot.com2018youtube-broadcast-yourself.html

Vâlcov: România n-are autostrăzi din cauza altor țări. Cioloș, omul lui Soros. Crețu minte

Redactia | 03.12.2018

Darius Vâlcov a reluat duminică seară, la Antena 3 seria atacurilor împotriva fostului premier Dacian Cioloș, a comisarului european Corina Crețu și a țărilor care împiedică România să aibă autostrăzi.

Despre fostul premier Dacian Ciolos spune că este omul miliardarului George Soros, despre comisarul european Corina Cretu că"minte prin omisiune" și că Romania nu are autostrazi din cauza altor tari care ar avea un asemenea interes.

"Ati vazut cu Facebook, ce interese ar avea Facebook sa il acuze pe Soros ca a vrut sa scada valoarea actiunilor? Soros joaca pe actiuni, el vede Romania ca pe o firma. Sunt sigur ca Ciolos e omul lui Soros. Sa ma dea in judecata", a declarat Darius Valcov, citat de Ziare.com.

In ceea ce o priveste pe Corina Cretu, Valcov a sustinut din nou ca pentru cele 3 spitale regionale Comisia Europeana aloca doar 150 de milioane.

Corina Cretu a explicat insa ca fondurile europene vor fi alocate in functie de ceea ce solicita partea romana si ca la nivelul Comisiei Europene nu sunt incurajate proiectele in parteneriat public-privat, asa cum doreste Guvernul de la Bucuresti.

"O imbinare este cel mai potrivita si exista regulamentul 1303, din 2013, al Comisiei Europene care chiar incurajeaza sa se faca parteneriat public privat, iar partea publica, care intra in parteneriat, sa fie din fonduri europene. Chiar se incurajeaza acest lucru. Ele nu se exclud. (...) Corina Cretu minte prin omisiune", a sustinut Darius Valcov.

Valcov a mai sustinut ca Romania nu are autostrazi, din cauza altor tari, insa nu le-a numit pe acestea, ci doar a spus ca exista un interes ca transporturile sa nu treaca prin aceasta parte a Europei.

"Interesul sa nu cred ca aceia care isi doresc ca acest guvern sa esueze si care si-au dorit ca de fiecare data Romania sa esueze. Sunt foarte multe tari care nu s-ar bucura ca Romania sa fie plina de autostrazi astazi", a spus Valcov.

TAGS:

GUVERNUL DANCILAVALCOVCIOLOSCRETUAUTOSTRAZI

Corina Crețu îi cere lui Dăncilă să spună dacă acceptă oficial teoria conspirației a lui Vâlcov Laurentiu Gheorghe | 03.12.2018 -Sursă : Revista 22

http://silethismillennium.blogspot.com2018youtube-broadcast-yourself.html

Corina Crețu îi cere lui Dăncilă să spună dacă acceptă oficial teoria conspirației a lui Vâlcov

Laurentiu Gheorghe | 03.12.2018

Comisarul european Corina Crețu a reacționat luni la teoria conspirației formulată de prim-consilierul premierului Dăncilă, Darius Vâlcov, conform căreia, Comisia Europeană 

Corina Crețu îi cere lui Dăncilă să spună dacă acceptă oficial teoria conspirației a lui Vâlcov

Laurentiu Gheorghe | 03.12.2018

Comisarul european Corina Crețu a reacționat luni la teoria conspirației formulată de prim-consilierul premierului Dăncilă, Darius Vâlcov, conform căreia, Comisia Europeană complotează împotriva României.

Corina Crețu a reacționat luni cel mai direct de până acum la atacurile în serie lansate de liderii PSD, în primul rând ale eminenței cenușii a coaliției aflate la putere, Darius Vâlcov, (condamnat în primă instanță la 8 ani de pușcărie) și o somează pe premierul Viorica Dăncilă să ia o poziție tranșantă față de ultimele acuzații marca PSD: sunt acestea poziția oficială a Guvernului României sau de delimitează net de afirmațiile celui mai apropiat sfătuitor din partid.

Comisarul european remarcă o escaladare a violenței de limbaj a oficialilor dâmbovițeni care o atacă pe ea, că ar fi vândută intereselor străine, ca și pe prim-vicepreşedintele Comisiei Europene, Frans Timmermans, pe care membrii PSD nu pierd o zi să nu-l jignească în fel și chip, în ciuda apartenenței la același grup al socialiștilor europeni.

Darius Vâlcov, consilierul premierului Dăncilă, a lansat, luni seară, într-un interviu la Antena 3, o serie de atacuri la adresa comisarului european Corina Crețu și a președintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, acuzând Bruxelles-ul că adoptă un dublu standard când vine vorba despre România și că s-ar opune realizării proiectelor de infrastructură în România, precum și în alte domenii.

Să depună Dăncilă proiectele și după aia să vorbescă

Aflată luni la Oradea, Corina Crețu a spus că este "destul de tristă" să vadă această "atitudine complotistă". Ea a propus Guvernului să propună proiecte europene și apoi să acuze că CE nu le implementează.

"Sunt destul de tristă sa vad această atitudine complotistă, am văzut și aseară o astfel de atitudine. Eu propun Guvernului să propună proiecte europene și apoi să acuze că CE nu le implementează", a declarat Corina Crețu.

Ea a spus că ar fi mult mai "benefic" pentru societatea românească dacă guvernanții și-ar canaliza energiile să facă școli, spitale și alte proiecte care să îmbunătățească viața oamenilor.

Revenind la ultimele atacuri ala lui Darius Vâlcov, Corina Crețu a spus că nu este prima dată când Comisia Europeană este atacată de oameni din partidul de guvernământ.

"Nu numai eu am fost atacată, ci și președintele Comisiei Europene și prim-vicepreşedintele Frans Timmermans, care este atacat și jignit în fiecare zi de membrii partidului de guvernământ", a afirmat comisarul european Corina Crețu, aflată la Oradea pentru deschiderea "Podului Centenarului", realizat cu fonduri europene.

Corina Crețu a mai spus că premierul Viorica Dăncilă se va afla miercuri la Bruxelles la Colegiul Comisarilor Europeni și i-a cerut acesteia să precizeze dacă aceste declarații în care este atacată Comisia Europeană reprezintă poziția Guvernului. "Nu am văzut nicio delimitare", a adăugat Corina Crețu.

În ultimele două luni, Corina Creți a fost criticată atât de Darius Vâlcov, cât și de alți membri ai PSD. Secretarul general al PSD Codrin Ștefănescu spunea că Crețu reprezintă interesele unor cercuri de interese de la Bruxelles, după ce aceasta a avertizat că trebuie accelerate proiectele din fonduri europene.

Comisarul european Corina Crețu a denunțat "atacurile pornite ca la un semnal" la adresa sa și la adresa Uniunii Europene.

Ce a declarat Vâlcov, luni, la Antena 3

• El nu conduce Guvernul ci este doar cureaua de transmisie dintre Dragnea și Dăncilă
• Dacian Cioloș este omul lui Soroș prin care care miliardarul își face interesele în România, pe care o consideră propria companie.
• Corina Crețu, comisar european, minte prin omisiune, susținând interesele Comisiei Europene împotriva României. Ea nu sprijină parteneriatul public-privat al PSD. „O îmbinare este cel mai potrivită și există regulamentul 1303, din 2013, al Comisiei Europene care chiar încurajează să se facă parteneriat public privat, iar partea publică, care intră în parteneriat, să fie din fonduri europene. Chiar se încurajează acest lucru. Ele nu se exclud. (...) Dna Corina Crețu ascunde anumite pasaje. Minte prin omisiune”, a spus el.
• președintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, ar fi „uitat să anunțe că dorește acreditarea ca șantierele să poată casa navele”, făcând o listă pe care nu se regăsesc șantierele din România.
• România este discriminată de Comisia Europeană, pentru că „există un dublu standard”. „Trebuie să se audă vocea României, ca a Italiei, Poloniei, Ungariei, Cehiei”, a spus el.
• Opoziția din România este nesemnificativă, și trebuie ignorată de triumviratul PSD-ALDE-UDMR: „#Rezist, Antifa de România? Hai să-i ignorăm, sunt un firicel de praf în drumul nostru spre istoria pe care o merităm”.
• „Vestul are interese contrare” pentru că nu vrea ca mărfurile să intre prin Est, prin România. De aceea se opune planurilor PSD-ALDE-UDMR de construire de autostrăzi, căi ferate și porturi fluviale și maritime, pentru ca țara noastră să fie exclusă din traseele comerciale internaționale, susține cu convingere conducătorul de facto al Guvernului României.

TAGS:

DARIUS VALCOVCORINA CRETUPSDUNIUNEA EUROPEANAVIORICA DANCILA

Deputatul PSD care a spus că națiunea română este singura care a făcut din Ferdinand întregitorul acestei țări își explică declarațiile: Așa vreau eu! E interzis în țara asta să declari ceva? - Sursă : HotNews.ro

Deputatul PSD care a spus că națiunea română este singura care a făcut din Ferdinand întregitorul acestei țări își explică declarațiile: Așa vreau eu! E interzis în țara asta să declari ceva?:

de M.H.     HotNews.ro

Luni, 3 decembrie 2018, 

Adrian Solomon

Foto: Captura video

Deputatul PSD Adrian Solomon își menține afirmațiile potrivit cărora își dorește ca peste 100 de ani România să nu mai fie condusă de un etnic german, ca acum o sută de ani și ca acum, și că națiunea română este singura care a făcut din Ferdinand întregitorul acestei țări. El spune că a făcut acele declarații pentru că așa a vrut și că a fost un noroc că Regele Ferdinand s-a aflat de partea câştigătoare în Primul Război Mondial.

Deputatul PSD Adrian Solomon, absolvent al facultății de Istorie, a atras huiduieli după ce a spus, în discursul de Ziua Națională, la Bârlad, că "națiunea română este singura care a făcut din Ferdinand întregitorul acestei țări, singura care a făcut din Brătianu prim-ministru al unei Românii Mari, singura capabilă să fie cea care a dat 800.000 de morți pe câmpul de bătălie de la Mărășești, Oituz, Mărăști și din toată țara".

Luni, deputatul a fost întrebat de jurnaliști despre aceste declarații, s-a certat cu aceștia și a concluzionat, nervos, că a făcut acele afirmații pentru că așa a vrut: "Că așa vreau eu! E interzis în țara asta să declari ceva?".

La remarca jurnaliștilor că a minimalizat rolul regelui Ferdinand, deputatul PSD a răspuns: "De-aia a murit Ferdinand? Eu știu că nu a murit la Mărășești și Oituz."

Întrebat ce a vrut să transmită, deputatul PSD a răspuns: "Exact ce am vrut să transmit. Că peste 100 de ani... Vă interesează năzuințele mele peste 100 de ani? (...) Păi lasă asta, că eu vorbeam despre ce se întâmplă peste 100 de ani. Sunteți futurolog sau ce? A avut rolul său. Dar fără poporul său și fără națiunea română nu ar fi ajuns la victorie".

Întrebat care a fost atunci rolul regelui Ferdinand, Adrian Solomon a spus că rolul acestuia a fost "cel de a ne direcționa către alianța câștigătoare a războiului - învingându-se pe el era convins că putea câștiga războiul".

"Acuma... putea să și piardă. Norocul este un factor pozitiv în istorie. (...) Nu era un rol determinant pentru că factorii sunt multipli și toți împreună pot să ducă la un rezultat pozitiv sau negativ", a afirmat Solomon.

Continuându-și dialogul cu jurnaliștii, în Parlament, deputatul le-a spus că "nu trebuie să fii fan Hohenzollern în țara asta" și a spus că el este fan Alexandru Ioan Cuza.

Întrebat despre familia Hohenzollern, parlamentarul PSD a spus că este "un episod al istoriei... nu neapărat cel mai înălțător" și îi lămurește pe jurnaliști că un episod din istorie "mai înălțător" este Ștefan cel Mare.

CITEȘTE ȘI: Deputatul PSD Solomon, huiduit la Bârlad, când a spus că vrea ca peste 100 de ani să fim conduși de un etnic român, și nu german, ca acum

 http://silethismillennium.blogspot.com2018youtube-broadcast-yourself.html