http://silethismillennium.blogspot.com2018youtube-broadcast-yourself.html
Protestele „vestelor galbene” și starea Europei
În timp ce fracturile sociale si politice de pe continent se amplifică unii lideri europeni par fascinați de proiecte iluzorii, total rupte de realitate, precum Pactul pentru Migrație.
Alexandru Lazescu
Văzînd violențele extreme din centrul Parisului, cu pietre smulse din caldarîm și gaze lacrimogene, la care s-a ajuns pe fondul protestelor „vestelor galbene” ești tentat să faci o paralelă cu revoltele studențești din Franța de acum 50 de ani, din mai 1968. Revolte care, amestecând trotskismul cu revoluția sexuală, cereau între altele desființarea universităților, abolirea claselor sociale și spînzurarea birocraților și capitaliștilor, dacă ar fi să cităm doar cîteva dintre sloganurile populare atunci. Contextul este, desigur, mult diferit așa că asocierea ar putea fi riscantă. Mai ales că amploarea protestelor de la sfîrșitul săptămînii trecute a fost considerabil mai mică: doar 106.000 de manifestanți în toată țara (8.000 la Paris) față de aproape 300.000, în 2000 de localități, cu o săptămînă în urmă. Însă vestea proastă pentru guvernul lui Emmanuel Macron este că sondaje apărute în presa franceză semnalează un covârșitor sprijin public față de proteste, peste 75 procente. Foarte probabil nu atît față de revendicările radicale, de tipul desființării Adunării Naționale sau demisiei lui Macron, ci față de cele legate de creșterea prețurilor la combustibili și de creșterea unor taxe.
Scânteia care a dus la izbucnirea revoltei a fost creșterea prețului la combustibili, în special la diesel (majorat cu 23% în ultimul an) care a afectat în principal populația din zonele rurale și din micile orașe pentru care costul transportului are, prin forța lucrurilor, un impact ridicat. Însă de aici s-a ajuns la o serie întreagă de solicitări radicale, un adevărat program revoluționar, care vizează zona guvernanței politice precum cele menționate de cotidianul economic Les Echos: disoluția Adunării Naționale, destituirea lui Macron, referendumuri frecvente la nivel național și local, a VI-a Republică, constituirea unor adunări cetățenești.Sigur, pentru mulți poate părea surprinzător faptul că francezii l-au ales președine pe Emmanuel Macron, care s-a angajat în campania electorală să facă reforme pentru a stimula creșterea economică și a micșora șomajul, iar acum îi rejectează masiv inițiativele în această direcție. În noul buget sunt prevăzute tăieri de taxe de 20 miliarde euro pentru mediul de afaceri și de 6 miliarde euro pentru impozitele asupra locuințelor. Însă în Franța acesta nu e nicidecum un paradox. Se spune că francezii au obiceiul de a alege la urne reformiști pentru a le respinge apoi masiv reformele. Însă dincolo de asta protestele mai demonstrează ceva: în ciuda presiunilor exercitate de grupările ecologiste gălăgioase și a campaniei internaționale masive pe acest subiect, cu pronunțate accente ideologice și cu mult mai puține certitudini decît cele clamate în discursul public, oamenii privesc cu neîncredere, chiar cu ostilitate, măsuri pe care le consideră prea grăbite, brutale, exagerate, precum cele care vizează motoarele diesel. Răspunsul președintelui Macron la aceste provocări? A anunțat crearea unui „Înalt Consiliu pentru Schimbările Climatice”constituit din experți care, speră el, va reuși să dezamorseze criticile față de propunerile sale radicale în materie de politici energetice. Cu șanse reduse, cred însă mulți observatori.
Globalism vs. tribalism
Emmanuel Macron, ca și Angela Merkel, de altfel, sunt văzuți de către criticii lor din zona populistă drept figuri simbolice ale „elitelor globaliste”. Iar rejectarea virulentă a acestor elite a fost unul din elementele importante ale victoriei lui Donald Trump și stă la baza creșterii electorale masive a acestor curente și în Europa, în special în zona de dreapta. Care în Italia si în Austria au ajuns chiar la guvernare în timp ce în alte țări au crescut semnificativ ca influență. Iar acest fenomen e vizibil și provoacă acute tensiuni interne și externe atunci când este vorba de imigrație sau alte teme controversate. De pildă, o serie de țări din UE, Austria, Polonia, Ungaria, Cehia, Bulgaria (România se pare că îl va semna) s-au alăturat Statelor Unite, Australiei și Israelului anunțînd că nu vor participa la reuniunea de la Marrakesh, Maroc, din 10-11 decembrie, unde ar urma să se semneze Pactul Global pentru Migrație.
Ceea ce se întîmplă acum în Franța este expresia unei tot mai pronunțate tribalizări politice și sociale, de tipul celei intens discutate și analizate de peste ocean, nemulțumirile de ordin economic suprapunîndu-se peste fracturile de natură culturală, amplificate semnificativ de valul migraționist. Și foarte probabil acest fenomen va mina demersul de reformare a Uniunii Europene pentru că sunt în opoziție profundă cu întreaga filosofie integratoare, federalistă, a acestuia.
Occidentul, în general, și Europa în mod special, au ajuns într-un impas fundamental. Ca reacție la dorința francezilor de a avea o săptămînă de lucru de 35 de ore Thomas Friedman scria în 2005 în The New York Timescă acest lucru se întîmplă într-o lume în care „inginerii indieni sunt dispuși să lucreze 35 de ore pe zi”. El spunea atunci că viitoarea decadă va fi una critică pentru o Europa de Vest cu “economii îmbătrînite, inflexibile, obișnuite cu vacanțe plătite de 6 săptămîni și indemnizații de șomaj aproape egale cu un salariu care se confruntă cu ambițiile și dinamismul celor din Europa de Est, China și India, într-o lume tot mai globalizată”. Probabil că în acel moment previziunile sale nu au fost luate prea mult în serios. Însă între timp am avut marea criză economică din 2008, a urmat ascensiunea fulminantă a Asiei, mai ales a Chinei, și un declin constant a ponderii și influenței economice a Europei de Vest. În acest moment, în ciuda celor două mari strategii ale UE de promovare a unei „economii bazate pe cunoaștere”, Agenda Lisabona și Agenda 2020, între primele 20 de companii globale de tehnologie nu se află nici una din Europa. 13 sunt americane și 7 chinezești.
Cât de sustenabil mai este statul asistențial?
Dar asta este doar o parte a problemei. Sub impactul presiunilor din societate și din rațiuni electorale, guvernele statelor din Europa Occidentală au crescut permanent cheltuielile sociale. Într-un clasament al ponderii totale a acestora în PIB (date din 2016) primele 20 de poziții sunt ocupate toate de țări europene (Statele Unite se află pe locul 21 cu 19%). Primul loc fiind ocupat de Franța, cu 31,5% ceea ce și explică de ce Emmanuel Macron încearcă să promoveze un front larg de reforme, mai ales că se confruntă și cu un șomaj ridicat, de aproape 10%. Ca să înțelegem diferențele față de restul lumii este suficient să ne uităm la ponderea cheltuielilor sociale chiar în alte economii avansate, care este de 10% în Coreea de Sud sau 11% în Chile. Pînă și în Canada această pondere, 17%, este aproape la jumătatea celei din Franța. De altfel în multe țări din Asia ponderea în PIB a întregului buget național este mai mică decît ponderea cheltuielilor sociale din Europa: 30% în Coreea de Sud, 24 în China, 27 în India, 23 în Taiwan. Prin comparație, în Europa ponderea totală din PIB a bugetului de stat, este mult mai mare, ajungînd la 56 procente în Franța. Iar atunci cînd ne uităm la deficitele publice, extrem de ridicate și ele, vedem că marjele de intervenție pentru calmarea unor presiuni sociale sunt practic epuizate. În plus, avem severe constrîngeri demografice (o populație îmbătrînită, din cauza unui spor natural negativ și a unei speranțe de viață în creștere spectaculoasă) așa că lucrurile se vor agrava în viitor. Și apropo de asta, e neclar de unde vor promotorii unei armate europene să găsească surse de finanțare pentru un astfel de proiect. Pînă acum generoasele beneficii sociale europene au fost posibile și din cauză că umbrela de securitate americană le-a oferit acest spațiu de manevră.
Corelînd toate aceste date statistice realizăm în ce impas fundamental, structural, se găsesc politicienii și partidele politice tradiționale de pe scena europeană. Aranjamentele de comerț globale pentru care militează sunt în principiu benefice, rezultatul fiind produse mai ieftine și mai bune, însă din cauza costurilor ridicate cu forța de muncă și datorită beneficiilor sociale generoase, economiile europene au dificultăți tot mai mari în competiția mai ales cu cele din Asia. Iar compensarea deficitelor demografice prin migrație a dus la tensiuni sociale majore. În timp ce, pe de altă parte, mai toți cei care militează împotriva globalismului nu vor fi totuși dispuși să plătească sume de 2-3 ori mai mari pentru produse electronice sau haine fabricate la ei acasă. În plus, cu astfel de creșteri de prețuri, lovitura pentru cei cu venituri modeste ar putea fi atît de mare încît s-ar putea ajunge la explozii sociale. Iată de ce, în acest context tensionat inițiative precum „Pactul pentru Migrație” sau „Înaltul Consiliu pentru Schimbări Climatice” propus de Emmanuel Macron sunt considerate de mulți drept soluții paliative rupte de realitate în timp ce alții le privesc chiar cu ostilitate.
Rejectarea liberalismului cultural
Într-un interviu acordat Le Figaro, un cunoscut sociolog francez, Jean-Pierre Le Goff, vede în protestele „vestelor galbene” nu doar o rejectare a lui Emmanuel Macron, ci și a „patru decenii de liberalism cultural și de adaptare forțată la forțele de piață promovate de elite”. În opinia s-a ajuns aici pentru că spre deosebire de elitele modernizatoare post-belice, „care au știut să acționeze astfel încît să păstreze legăturile dintre trecut și prezent, între tradiție si modernitate, între ordine și progres” noile elite globaliste au ignorat efectele dramatice ale unor rupturi bruște, care au dizolvat toate elementele de continuitate.
Indiferent dacă acceptăm sau nu aceste critici drept legitime nu putem face abstracție de realitatea socială profund deteriorată, de exploziile sociale, precum cele din Franța. E drept, criticii virulenți ai actualului sistem, de pe poziții populiste radicale, de stînga sau de dreapta, nu au fost pînă acum în stare, dincolo de retorică, să demonstreze că pot pune în practică soluțiile lor miraculoase. S-a văzut asta cu Syriza în Grecia. Însă, pe de altă parte, e nevoie și de o schimbare masivă de optică și din partea acelor lideri politici care par blocați într-o agendă de acțiune ruptă complet de realitatea socială și politică a momentului.
COMENTARII6