http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Analiza 22
Democrațiile Europei, încotro?
Succesul electoral al partidelor populiste, adeziunea publică
crescândă la un nou tip de democrație de tip plebiscitar (cazul
Berlusconi sau, mai recent, al lui Beppe Grillo în Italia, Le Pen în
Franța etc.) răspunde unui sentiment acut de nemulțumire îndreptat nu
numai împotriva puterii politice, ci și împotriva unor structuri de tip
cetățenesc, asociate simbolic sistemului.
Franța poate răsufla ușurată după al doilea tur de scrutin al
alegerilor regionale: grație sistemului de vot uninominal în două
tururi, pe fondul mobilizării electoratului (rata de participare a fost
cu aproximativ 10 procente mai mare), formațiunea condusă de Marine
Le Pen nu a reușit să câștige în niciuna dintre regiuni, deși primul
tur indica o victorie generală a Frontului Național (FN). (În
treacăt fie spus, cum România se pregătește și ea de alegeri locale,
trebuie subliniat că organizarea unui singur tur, așa cum prevede în
continuare legislația electorală de la noi, ar lăsa, într-un caz
similar celui francez, o formațiune precum FN la cârma regiunilor.)
Evident că rezultatul nu trebuie să lase în urmă concluziile
avertismentului dat de votul din turul precedent: atunci, aproape o
treime dintre francezii prezenți la urne au optat pentru un partid
naționalist, xenofob, dar și antiglobalist, antieuropean, cu un
program economic colectivist care evocă parțial, prin detaliile privind
naționalizările, programul fascist pe valul căruia Mussolini a venit
la putere. Opțiunile unei treimi dintre votanți au amintit încă o dată
că pericolul mișcărilor naționaliste și populiste este mereu prezent în
inima Europei. Democrația (liberală) descrisă începând cu secolul al
XVII-lea și construită, concret, începând cu secolul al XIX-lea e un
edificiu gândit să-și protejeze locatarii, cu prețul paradoxal,
adesea, al propriei siguranțe.
Ultimele analize și comentarii din zona teoriei democrației indică
direcția deja deschisă de Tocqueville, 200 de ani mai devreme:
democrațiile pot fi lesne „desfigurate“ (formula aparține
Nadiei Urbinati) prin folosirea cu rea-credință a chiar principiilor
fondatoare. Temeliile ei conțin deopotrivă garanția drepturilor
cetățenești și ciocanul care le poate, într-un moment de slăbiciune,
sfărâma. Frontul Național crește nu de acum, el se dezvoltă în inima
unei vechi democrații de câțiva zeci de ani, se prezintă la alegeri -
deocamdată fără succes - și utilizează toate platformele de comunicare
puse la dispoziție de regimul democratic. Și totuși, în Franța,
mobilizarea democratică, combinată cu un sistem electoral gândit
pentru protecția democrației, și nu pentru promovarea unui partid sau a
altuia, a reușit să îndepărteze deocamdată pericolul. Continuând
metafora constructivistă, consolidarea democrației e un proces
care cere timp, răbdare și, măcar din când în când, bună guvernare.
Cazul Poloniei, însă, mai puțin discutat, dar mai îngrijorător și mai
relevant pentru tendințele democrațiilor tinere, cum sunt cele din
Europa Centrală și de Est, indică pe de altă parte o fragilitate încă
sistemică: după alegerile din 25 octombrie, partidul conservator Lege
și Dreptate (PiS) al lui Jarosław Kaczyński a câștigat majoritatea
absolută și a format guvernul. De abia instalat, cabinetul polonez a
provocat schimbarea șefilor serviciilor secrete în noaptea următoare
votului de încredere în Parlament, printr-o decizie a comisiei
parlamentare de control al serviciilor speciale, dominată de partidul
majoritar. Mai mult decât atât, guvernul polonez a determinat
schimbarea componenței Tribunalului constituțional prin introducerea
unui amendament care a permis alegerea a cinci noi judecători, în
condițiile în care Parlamentul precedent tocmai aprobase alți cinci
candidați. Metodele de guvernare ale cabinetului au scos deja în
stradă la Varșovia, pe 12 decembrie, peste 50.000 de oameni.
În aceste cazuri, mecanismele constituționale de protecție
împotriva derapajelor antidemocratice nu au funcționat, așa cum s-a
întâmplat, de altfel, și în cazul Ungariei, după venirea la putere a
lui Viktor Orbán. Mai preocupant, în pofida sancțiunilor de diverse
tipuri enunțate de oficialii europeni, modelul așa-numitei democrații „iliberale“
(conceptul este de altfel străin de litera și spiritul democrației
europene și își regăsește mai degrabă un echivalent în cel al „democrațiilor populare“)
pare să meargă înainte, cu toată dezaprobarea internațională. Ceea ce
poate aduce măcar un răspuns parțial întrebării „de ce în Polonia?“. De
unde succesul unui partid populist, eurosceptic, conservator à outrance,
într-o țară „model“ a Europei lărgite? Cum se poate explica votul dat
de polonezi, într-o țară care a trecut mult mai bine decât altele
testul crizei economice, care a asimilat mult mai echilibrat decât
altele unda de șoc a aderării la Uniunea Europeană,
care, în fine, are în spate o bogată tradiție a practicilor
democratice, a mecanismelor de mobilizare, de control și de apărare
din partea societății civile?
Comentatorii vorbesc deja despre un caz polonez asemănător, în multe
privințe, cu cel maghiar. Democrațiile liberale sunt vulnerabile tocmai
pentru că rațiunea lor de a fi implică acceptarea unor breșe în
sistemul de apărare (garanțiile privind separația puterilor sau statul
de drept): democrația de tip iliberal a lui Orbán sau, mai nou, a lui
Kaczyński ar fi, pentru a utiliza de data aceasta o metaforă
biologistă, o maladie autoimună. Pentru apărarea polonezilor,
trebuie însă amintit precedentul din 2005, când același lider a
câștigat alegerile, dar a fost îndepărtat tot prin vot democratic doi
ani mai târziu.
Totuși, partidele populiste nu au succes numai pentru că sistemul
democratic le permite și uneori le încurajează - din perspectivă
formală, legală, constituțională - existența. La criza de tip epistemic
a democrațiilor liberale se adaugă cel puțin alte două manifestări
ale desfigurării: populismul și tirania plebiscitului. „Comunitățile imaginate“
de care vorbea Benedict Anderson (marele teoretician al
naționalismului decedat în urmă cu câteva zile) se creează și se
mențin în virtutea exersării cotidiene a unor subiecte
constitutive. Națiunea este, cum spunea Renan, „un plebiscit de fiecare zi“,
dar natura acestuia nu este neapărat democratică, în sensul gândit de
marele artizan al variantei civice franceze. În Ungaria, în Polonia,
puterea politică a fost câștigată pe valul unei revendicări mult mai
ample și care pune serioase probleme legate de modul de funcționare a
democrațiilor astăzi. Din ce în ce mai frecvent, valul contestării -
în Bulgaria, în Turcia, în România - cere recâștigarea democrației în
expresia ei „reală“, a mulțimii. Societatea civilă - în definiția de
manual, un partener structurat în concertul democratic - nu mai
poate nici ea răspunde satisfăcător acestei revendicări difuze a
„străzii“. De aici mișcările antisistem, paradoxul suprem al
democrațiilor contemporane: făcute în numele democrației, dar
finalmente respingând, fără măcar să o știe sau să o dorească până la
capăt, instrumente elementare ale acesteia, cel puțin așa cum a fost ea
gândită în sistemul reprezentativ: parlamentul, partidele politice,
mecanismele constituționale.
Succesul electoral al partidelor populiste, adeziunea publică
crescândă la un nou tip de democrație de tip plebiscitar (cazul
Berlusconi sau, mai recent, al lui Beppe Grillo în Italia, Le Pen în
Franța etc.) răspunde unui sentiment acut de nemulțumire îndreptat nu
numai împotriva puterii politice, ci și împotriva unor structuri de tip
cetățenesc, asociate simbolic sistemului.
În mai toată Europa, radicalizarea contestării se leagă de
sentimentul acut al eșecului în exercițiul reprezentării înțelese în
sens larg: strada nu se mai regăsește în Parlament, dar nici în anumite
structuri deja existente ale societății civile. Are nevoie de alte
forme de organizare, dar nu știe care ar putea fi acelea. E un moment de
imensă fragilitate, exploatată masiv în ultimii ani de partidele de tip
populist și naționalist, care capitalizează electoral noua tendință
plebiscitară a străzii, care valorifică simbolic fricile și obsesiile
mulțimii: nesiguranța locului de muncă, a integrității fizice,
terorism, teama de străini, pierderea identității în fața globalizării
sau a Europei unite.
Oricare dintre aceste angoase poate servi drept liant pentru
constituirea unei noi comunități - democratice sau nu. Modernitatea
politică s-a bizuit în fond adesea pe sentimentul fraternității
stimulate de iminența pericolelor de tot felul: foame, frică și s-a
construit, în parte, folosindu-se de acea „fecunditate a răului“
de care amintește Pierre Manent vorbind de Machiavelli. Europa
națiunilor, lansată în secolul al XIX-lea, e în mare măsură rezultatul
unui proces similar, care a coagulat nemulțumiri, angoase, pasiuni,
speranțe în jurul unui mare proiect de societate. Rămâne de văzut în ce
măsură construcția democratică europeană actuală va reuși să găsească
resursele interioare pentru o nouă reinventare.
Actualitate
Anul
viitor s-ar putea concretiza cel mai negru scenariu pentru economia
Rusiei, care l-ar putea obliga pe presedintele Vladimir Putin sa ia
niste decizii nepopulare.
The Moscow Times ne propune...
