Ce e un om , ori un an ,sau un mileniu?
Toate trecătoare luate implacabil de valul timpului
și cu valul laolată se vor risipi
înghțite câte unul în câte unul în uitarea neagră a orizontului din zare care va fi în briză mării fără tine .
D.Sin.
Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium
Cum depunem o contestatie la ANAF - Tot ce trebuie sa stim
Luni, 31 August 2015, ora 07:20
Foto: Adrian Benta
In
recentele dezbateri politice privind taxarea reglementata de noul Cod
Fiscal, s-a auzit cu putina rezonanta publica mentiunea surselor de
finantare a deficitului bugetar. Prin aplicarea noului Cod
Fiscal, deficitul bugetar estimat initial de specialisti este de 17
miliarde de lei. Pentru nespecialisti, cutuma ne arata ca fiecare
procent de reducere a TVA conduce la incasari catre buget mai mici cu
circa 1 miliard de euro.
Desigur, tot pentru acoperirea deficitului, ne luam la revedere de la impozitul pe dividende de 5%, ce ramane la aceeasi cota unica
de 16% pe langa multe alte taxe, iar persoanele fizice autorizate si
cele ce efectueaza profesii independente sunt suprataxate cu noi contributiisociale, introduse in noul Cod Fiscal, de care nu discuta nimeni.
O alta directie de acoperire a deficitului este o mai buna colectare a taxelor la buget, prin intermediul ANAF.
Plata impozitelor in mod corect si in totalitate este o obligatie
legitima a oricarui contribuabil al tarii, daca ne dorim sa avem un
sistem de invatamant modern, adaptat practicii sau daca dorim ca
sistemul medical sa fie deservit de persoane recompensate intr-un mod
onest.
PUBLICITATE
Problemele
apar cand aceleasi echipe de inspectori, "harsaiti" deja in lupta cu
contribuabilii suprasolicitati de multiplele schimbari legislative
aparute peste noapte, exasperati ca se impoziteaza hartiile si nu sumele
de bani, vor strange si mai tare surubul si vor scoate bani de impozite
din fapte pe care contribuabilii nu le considera impozabile.
Ce
posibilitati de aparare ai daca o echipa de inspectie iti stabileste
taxe pe care nu consideri ca le datorezi, fie ca esti o persoana fizica
din categoria celor ce vor fi inspectati sau esti o societate aflata pe
lista de verificare? In articolul de astazi, discutam de procedura contestatiei.
Aceasta
procedura a contestatiei este un drept legitim al contribuabilului
nemultumit de cele consemnate intr-un act administrativ fiscal, cum ar fi decizia de impunere sau un act administrativ fiscal de executare silita, ce incepe prin emiterea somatiei de plata.
Retinem,
asadar, ca urmarim doua proceduri de contestare, in functie daca s-a
inceput sau nu executarea silita a contribuabilului.
Sa
presupunem ca nu s-a inceput executarea silita, tu ca si contribuabil
ti-ai exprimat un punct de vedere in scris fata de constatarile unei
echipe de inspectie, iar echipa de inspectie iti explica frumos ca nu ai
habar de reglementarile fiscale, desi esti inconjurat de cei mai buni
specialisti, si iti emite o decizie de impunere cu niste taxe pe care nu
le consideri datorate la plata.
In acest caz, in termen de maxim 30 de zile de la data la care ai luat la cunostinta de existenta acestei decizii de impunere
ce a putut fi comunicata fie prin posta, fie direct sub semnatura, ai
dreptul sa depui o contestatie in asa-zisa cale administrativa de atac.
Retinem faptul ca incepand cu 1 ianuarie 2016, conform prevederilor din
noul Cod de Procedura Fiscala, termenul de depunere a unei contestatii
pe cale administrativa de atac este de 45 de zile de la data comunicarii
actului administrativ fiscal contestat.
Unde se depune contestatia?
Odata
formulata contestatia, aceasta se depune la organul fiscal emitent al
actului administrativ contestat, cu precizarea ca depunerea ulterioara
termenului indicat conduce la decaderea contestatiei.
Care sunt elementele minime ale unei contestatii?
Enumeram
aceste elemente minime, pe care trebuie sa le argumentam foarte bine
intr-o contestatie, deoarece lipsa oricaruia dintre aceste elemente
conduce la respingerea contestatiei pe motive formale, fara a se mai
analiza fondul economic si reglementarea fiscala aferenta.
In
acest sens, elementele minime ale unei contestatii sunt enumerate de
art. 206 din Codul de Procedura Fiscala, dupa cum urmeaza:
a) datele de identificare a contestatorului;
b) obiectul contestatiei;
c) motivele de fapt si de drept;
d) dovezile pe care se intemeiaza;
e) semnatura contestatorului sau a imputernicitului acestuia, precum si stampila in cazul persoanelor juridice.
Pentru
ca o contestatie sa aiba succes, se impune o foarte corecta
argumentare, bazata pe elemente logice si sustinuta prin dovezi concrete
de aplicare a temeiului normativ fiscal.
Insa nimeni nu
garanteaza succesul unei contestatii, pentru ca in toate procesele
castigate de contribuabil fata de Fisc, din ce in ce mai multe in
ultimul timp, a existat depusa o contestatie respinsa prin solutionarea
data tot de o echipa din cadrul autoritatii fiscale. Daca solutionarea
contestatiei ar fi fost facuta de un organism independent, nu am fi
privit cu subiectivism la modul de solutionare.
Ce procedura urmarim din perspectiva contestatiei, cand incepe executarea silita?
In primul rand, ar trebui sa stim prin ce act administrativ fiscal incepe procedura executarii silite.
Executarea
silita incepe prin comunicarea catre contribuabil a somatiei de plata.
Daca un contribuabil primeste acest document, si noi ne referim la
procedura legala, si nu la degringolada ce se intalneste uneori in viata
de zi cu zi, trebuie ca acest contribuabil sa se astepte la masuri
coercitive din partea autoritatii fiscale, masuri legale, deoarece
acestea exprima vointa de drept a statului.
Dupa primirea acestui
document, este foarte probabila blocarea conturilor bancare,
instituirea sechestrelor asiguratorii si, din ce in ce mai des, vanzarea
activelor contribuabilului.
Cand se depune o contestatie impotriva executarii silite?
Termenul
de depunere a unei contestatii in procedura executarii silite este de
maxim 15 zile de la comunicarea catre contribuabil a actelor
administrative fiscale contestate. Trebuie sa amintim un lucru foarte
important: aceasta contestatie impotriva executarii silite se depune la
instanta de judecata la care este arondata autoritatea fiscala emitenta a
actelor contestate.
Exista proceduri ajutatoare contribuabilului?
Pentru suspendarea pe o anumita perioada de timp a executarii silite acordam atentie la doua proceduri:
a)
depunerea la autoritatea fiscala a unei scrisori de garantie bancara
sau a unei polite de asigurare are ca efect suspendarea executarii
silite. Este o procedura relativ usoara, dar foarte greu de pus in
practica de catre contribuabilii onesti ce inregistreaza lipsa de
lichiditati, tocmai fenomenul ce a condus la neplata impozitelor.
b)
depunerea unei cautiuni, stabilita de instanta de judecata, in procent
de pana la 20% din sumele contestate, conform art. 215 din Codul de
Procedura Fiscala, in functie de aprecierea judecatorului, ce suspenda
executarea silita pana la judecarea pe fond a cauzei.
Adrian Benta, Consultant Fiscal, Auditor Financiar, Benta Consult
Urmareste Ziare.com si pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Ziare.com.
5 secrete de-ale prințesei Diana care te vor face să-ți schimbi părerea despre ea
Dive
31.08.2015
Autor:
Roxana Popa
Pe 31 august se împlinesc 18 ani decând Prinţesa Inimilor a
murit într-un accident de maşină care a avut loc într-un tunel din
Paris. La 36 de ani, Diana sosise la Paris pentru a petrece câtea zile
alături de iubitul ei, Dodi al-Fayed. După o cină la hotelul Ritz, cei
doi se îndreptau spre locuinţa miliardarului urmăriţi de numeroaşi
paparazzi. Urmarirea începuse din Place Vadome, iar şoferul care conducea maşina
în care se aflau Diana şi Dodi mergea cu viteză foarte mare: peste 100
km/oră. A pierdut controlul volanului, iar tragedia nu a mai putut fi
evitată. La ora 4 dimineaţa, Diana murea în ciuda eforturilor medicilor. A avut parte de funeralii naţionale la care au participat peste 3
milioane de persoane şi a fost înmormântată pe o insulă, în mijlocul
unui lac, pe proprietatea familiei sale din nordul Londrei. În fiecare an, pe 31 august, toată lumea îşi aminteşte de dispariţia Prinţesei, imaginea sa rămânând vie în memoria colectivă. Extrem de discretă şi timidă, Diana avea o serie de secrete, pe care puţini le-au ştiut: Născută pe 1 iulie 1961, Diana a fost cea de-a treia fiica a unei
familii aristocrate care spera să aibă un băiat. Prinţesa i-a mărturisit
prietenei sale Lady Elsa Bourker că părinţii ei nu au dorit-o. A fost
urmărită de acest sentiment toată copilăria, iar lucrurile nu s-au
schimabt nici după mariajul cu Charles: „Când m-am măritat cu Charles,
nici el nu m-a vrut. Avea amanta sa…” A lucrat într-o grădiniţă aflată într-un cartier cochet din Londra
şi, din acest motiv, a rămas tot timpul apropiată de copii, luptând
pentru drepturile lor. În anii 70, înainte de a o cunoşte pe Diana, Prinţul Charles a avut o scurtă legătură cu Sarah Spencer, sora acesteia. După naşterea lui William a suferit de bulimie şi a vrut să se
sinucidă, însă a reuşit să îşi găsească echilibrul după venirea pe lume a
lui Harry. Când a murit, Diana era însărcinată. Asta susţine Mohamed Al-Fayed,
tatăl lui Dodi, care a vorbit despre existenţa unui complot care a dus
la decesul celor doi. Prinţul Charles şi Regina Elisabeta nu ar fi putut
accepta ca mama viitorului rege (William) să aibă o relaţie cu un
musulman. Revista Blogurilor
Interviu cu William Totok, membru al Consiliului
ştiinţific al IICCMER: O lege „anticomunistă“ ar interzice statuia lui
Adrian Păunescu
William
Totok, scriitor și jurnalist stabilit la Berlin, membru al Consiliului
Științific al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului în
România – „Elie Wiesel“, spune că era nevoie de o nouă lege
„antilegionară“ (Legea nr. 217/2015) pentru că precedenta era „vagă“ și
„nu ţinea cont de forma specifică a fascismului românesc, adică, în
primul rând, de legionarism, care fusese cea mai vizibilă şi cea mai
răspândită formă a extremismului de dreapta“. Totok,
membru între 1972 și 1975 al grupului de scriitori germani contestatari
„Aktionsgruppe Banat“, deţinut politic pentru „propagandă împotriva
orânduirii socialiste“ (1975-1976), este și membru al Consiliului
Știinţific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și
Memoria Exilului Românesc (IICCMER), din care declară că s-a
autosuspendat o dată cu acest interviu, pentru perioada cât profesorul
Radu Preda se află în fruntea acestei instituții. Profesorul
Preda declarase într-un interviu recent pentru „România liberă“ că noua
lege „antilegionară“ este „procomunistă“. Dar Totok susține că IICCMER
ar fi trebuit să gândească mai demult o lege separată „anticomunistă“,
care să limiteze „prezenţa în spaţiul publicistic a celor care au
tămâiat regimul naţional-comunist şi continuă să promoveze în mod voalat
imaginea pozitivă a naţionalismului şi şovinismului ceauşist“. William
Totok argumentează că „dacă ar exista o astfel de lege, nu ar exista o
statuie ridicată în memoria lui Adrian Păunescu şi nici o stradă care
poartă numele generalului Vasile Milea“. Totok mai adaugă că „o
amalgamare legislativă ar contribui la relativizări“ și „la stabilirea
unor simetrii artificiale“. De
ce credeți că, în România, „antilegionarii“ și „anticomuniștii“ se află
pe poziții oarecum ireconciliabile, când a început acest război? W.T.:
Nu este vorba de poziţii ireconciliabile, poţi fi fără probleme
antilegionar şi, în acelaşi timp, împotriva crimelor comunismului.
Promulgarea de către preşedintele ţării a Legii nr. 217/2015,
modificate, a stârnit o avalanşă publicistică, întreţinută mai ales de
câteva persoane gălăgioase, specializate în reabilitarea unor figuri
care în trecut au ieşit în evidenţă ca extremişti de dreapta. În acest
context, a ieşit la suprafaţă şi acea spumă verde murdară a vechilor
legionari şi a neo-legionarilor care au crezut că în România agitaţia şi
propaganda gardistă vor fi tolerate la nesfârşit. S-au mai pronunţat
împotriva legii şi intelectuali de bună-credinţă care ori n-au citit cu
atenţie legea, ori n-au citit-o deloc, luându-se după agitatorii de
profesie care se lamentau că în România se introduce cenzura. În
principiu, dezbaterea în jurul legii este binevenită, fiindcă limpezeşte
anumite nedumeriri. Pe de altă parte, e regretabil că în mai toate
luările de poziţie se pune accentul pe victimele legionare, dintre care
un număr mare au fost implicate în acţiuni criminale, iar altele au
luptat pentru biruinţa gardismului şi instaurarea unui regim
dictatorial. Vă dau un exemplu emblematic. La începutul acestui an, s-a
cerut canonizarea fostului şef al poliţiei legionare, Alexandru Ghica
(Alecu Ghyka), prezentat ca o victimă a comunismului şi „sfânt al
închisorilor“. Trec peste faptul că Ghica a condus în perioada statului
naţional-legionar un aparat represiv implicat în numeroase crime. În
timpul detenţiei a făcut parte din comandamentul legionar clandestin şi a
continuat să elaboreze proiecte extremiste, inspirate din ideologia
fascistă a lui Codreanu-Sima. Împreună cu foştii săi camarazi a conceput
o Românie în care, de pildă, predarea, în şcoli, în limba maternă a
minorităţilor naţionale va fi interzisă, evreii vor fi expulzaţi etc.
Mulţi dintre aceşti legionari radicali, foşti deţinuţi, s-au implicat
activ, după 1990, în refacerea unor structuri informale şi politice,
atrăgând de partea lor numeroşi tineri. După revoluţie, aceştia au
devenit adevărate cutii de rezonanţă ale unei ideologii reînviate şi
reajustate sub zodia democraţiei. Rezultatul a fost apariţia unor
publicaţii, organizaţii, fundaţii şi partide care se revendicau direct
din legionarism. Partidul Pentru Patrie, devenit apoi Totul Pentru Ţară,
suspendat la începutul acestui an, avea printre fondatori un grup de
vechi gardişti, iar la un moment dat ca preşedinte de onoare pe Ion
Gavrilă Ogoranu. Acesta este un personaj aureolat de legende, povestiri
şi colportaje istorice care au contribuit la răspândirea unor
mistificări biografice, destinate prezentării gardismului ca o
nevinovată mişcare naţional-creştină. Este, deci, regretabil că în toată
această dezbatere victimele comunismului care reprezintă o Românie
democratică, ţărănişti, liberali, social-democraţi, sunt umbriţe de
figuri cu un trecut politic îndoielnic, în contradicţie cu principiile
şi valorile statului de drept în accepţiunea sa modernă, occidentală şi
seculară, antinaţionalistă şi multiculturală. Războiul la care vă
referiţi în întrebarea dumneavoastră nu există; există doar dorinţa
unora de a declanşa un război artificial. De
ce era nevoie de o nouă lege privind interzicerea organizaţiilor şi
simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării
cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra
păcii şi omenirii? W.T.: Legea
precedentă era vagă şi nu ţinea cont de forma specifică a fascismului
românesc, adică, în primul rînd, de legionarism, care fusese cea mai
vizibilă şi cea mai răspândită formă a extremismului de dreapta. Nici
incriminarea negaţionismului ca fenomen postbelic nu stabilea vreo
legătură cu istoria României. Astfel, activişti ai PRM-ului n-aveau
probleme în acceptarea responsabilităţilor criminale ale Germaniei
naziste pentru Holocaust, negând însă pe cel practicat de aparatul
condus de regimul dictatorial fascist al lui Ion Antonescu. Simpatizanţi
sau susţinători ai legionarismului puteau ridica în continuare troiţe
cu efigia lui Codreanu – cum s-a-ntâmplat în decembrie trecut, la Sibiu, în Parcul sub Arini - în timp ce cultul lui Hitler şi al naziştilor era interzis. Mai
mulți intelectuali de marcă i-au reproșat legii în primul rând faptul
că în textul ei nu apare și comunismul pe lista formelor de extremism. E
o scăpare? W.T.: În
România au existat două comisii de investigare a celor două
totalitarisme; legislaţia trebuie şi ea să fie separată. Legea nr.
217/2015 nu avea ca ţintă crimele regimului comunist. O lege separată în
acest sens ar fi de dorit. Ea ar putea limita prezenţa în spaţiul
publicistic a celor care au tămâiat regimul naţional-comunist şi
continuă să promoveze în mod voalat imaginea pozitivă a naţionalismului
şi şovinismului ceauşist. Dacă ar exista o astfel de lege, nu ar exista o
statuie ridicată în memoria lui Adrian Păunescu şi nici strada care
poartă numele generalului Vasile Milea. O amalgamare legislativă ar
contribui la relativizări, la stabilirea unor simetrii artificiale şi,
nu în ultimul rând, ar stimula forme ale revizionismului istoric prin
punerea semnului egalităţii între două sisteme criminale. Istoricii
și publiciștii se tem că nu vor mai putea publica lucrări despre
personaje care au avut simpatii legionare. Ar fi posibilă o astfel de
interpretare? W.T.: Aceasta
interpretare este mai degrabă o diversiune răspândită de cei care
foloseau anumite texte cu scopul de a-şi justifica propriile convingeri.
Pe de altă parte, susţinerea acestei teze rezultă la alţii şi din
lectura superficială a legii – care în niciun caz nu instituie o nouă
cenzură, o „nouă inchiziţie“ a unui „gestapo evreiesc“, precum s-a
putut citi în texte cu o puternică tentă antisemită, popularizate pe
internet. Profesorul
Radu Preda, directorul Institutului pentru Investigarea Crimelor
Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), spunea într-un
recent interviu pentru „România liberă“ că „această lege nu a scos la
suprafață cohorte de extremiști“, de „anticomuniști antidemocratici“ sau
de antisemiți, ci „a pus în discuție absența unui consens minim
istoriografic privind trecutul traumatizat al României din ultimul
secol“. Cum poate fi deblocată această situație? W.T.: Radu
Preda face, sub pretextul discutării aşa-numiţilor „sfinţi ai
închisorilor“, o semi-voalată propagandă legionară, uneori alături de un
cerc de persoane care propagă în diferite publicaţii, pe faţă,
ideologia gardistă. Este greu de înţeles cum a putut un guvern care
susţine că împărtăşeşte valorile social-democraţiei să-l învestească pe
dl Preda în funcţia pe care o deţine. Şi asta în urma unei sugestii
venite de la fundaţia „Konrad Adenauer“, precum am citit în aceste zile
în mai multe articole apărute în mass-media din România. Faptul că
Fundaţia amintită a sprijinit cel puţin un proiect mai mult decât
„deocheat“, pentru a folosi un termen din titlul cărţii excelente despre
Cioran a Martei Petreu, „Un trecut deocheat sau Schimbarea la faţă a
României“, este o problemă care ar necesita o discuţie separată.Domnul
Preda ar fi avut ocazia şi timp destul să se „lupte“ pentru o „lege
anticomunistă“. Faptul că IICCMER ignoră crimele comise în ultimii 20 de
ani ai regimului comunist la frontiera de vest a ţării, unde sute de
oameni au fost torturaţi, condamnaţi şi împuşcaţi de către militari care
pot fi identificaţi şi traşi la răspundere, este simptomatic pentru
politica unilaterală a institutului. Doresc pe calea aceasta să anunţ că
din clipa apariţiei acestui interviu mă autosuspend din Consiliul
Știinţific al IICCMER pentru perioada cât se află domnul Preda în
funcţia de director al acestui institut. De
ce credeți că lipsesc scriitorii evrei din manualele românești (Mihail
Sebastian, Marcel Blecher, Tristan Tzara etc.), ține de ignoranța celor
care fac programa sau este vorba de o formă de naționalism? W.T.: Probabil,
toate la un loc. În ultimii ani, am citit doar manualele de istorie şi
nu mă pot pronunţa asupra celor de literatură română. Oricum, nu am
auzit să apară scriitori fascişti în manualele româneşti ca şi în cele
din Ungaria, unde lecturile din Albert Wass şi József Nyírő sunt
recomandate elevilor. Spre deosebire de alte state din UE, în România exponenții extremei drepte par inofensivi. Ce i-ar putea face periculoși? W.T.: Coagularea
lor şi trecerea de la ameninţări la crimă. Ei nu constituie un fenomen
marginal, precum au trâmbiţat unii în aceste zile. Dezmembrarea
Partidului România Mare, care în anul 2000 era unul dintre cele mai
puternice grupuri radicale de dreapta din Europa, nu echivalează cu
dispariţia fenomenului extremist. Între timp, au apărut alte partide,
fundaţii sau asociaţii care, în esenţă, propagă forme ideologice
preluate din arsenalul fascist clasic, adaptat la realitatea imediată.
Este o tactică similară cu cea folosită de partide radicale de dreapta
din Occident care au renunţat, de pildă, la propaganda antisemită
deschisă, utilizând, în schimb, o serie de coduri antisemite pentru a
ocoli o coliziune cu prevederile Codului Penal. Unii
se întreabă de ce n-ar fi nicio problemă să ieși cu portretul lui
Stalin pe stradă sau să porți ori chiar să vinzi tricouri cu Che
Guevara. W.T.: Nu e un
paradox că tocmai unii susţinători ai naţionalismului ceauşist de partid
şi de stat, vopsit în culorile miturilor traco-ancestrale, legionaroide
şi protocroniste, se întrec în vocalize contra aşa-zisei „legi
antilegionare“. În ultimă instanţă, aceştia nu vor agrea nici impunerea
unei legi care îngrădeşte arborarea unor simboluri de felul celor
amintite de dumneavoastră. Unii dintre ei chiar ar fi primii care ar
intra sub incidenţa unei legi legate de crimele comunismului. Pe
de altă parte, liderii mișcării legionare continuă să aibă mulți
simpatizanți, chiar dacă nu toți ar fi gata să-și asume public acest
lucru. Ce i-ar putea fascina, la atâta vreme de la moartea acestora? W.T.: În 1937, aproape un sfert din electoratul român a votat grupări fasciste, 17% pe legionari, 5-6% pe cuzişti. Reziduuri
ale concepţiilor care au devenit vizibile atunci s-au păstrat, s-au
adaptat şi au fost chiar, parţial, integrate în politica regimului
ceauşist. Fascizarea regimului
trecut, voalată de un patriotism strident şi un naţionalism agresiv, a
devenit vizibilă pentru toată lumea, mai ales prin agitaţia zgomotoasă a
unor propagandişti de talia lui Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim
Tudor. Astăzi asistăm la o
prelungire a acestui amestec ideologic nefast, care unge roţile
demagogiei naţionalist-populiste, suplimentată de accente
religios-fundamentaliste, intransigente.
Cu
un patrimoniu extrem de bogat, Muzeul de Artă Constanţa adăposteşte în
depozitele sale, aflate la subsolul clădirii, aproape 6.000 de opere
valoroase de pictură, sculptură sau grafică. Toate sunt păstrate după
cele mai stricte reguli de conservare, la o temperatură constantă, peste
18 grade Celsius, şi la o umiditate controlată. De anul acesta,
iubitorii de artă le vor putea admira, pe rând, o dată pe an, într-o
expoziţie temporară, la evenimentul numit „Muzeul din Depozit“. În
total, patrimoniul muzeului conţine 7.600 de lucrări, la care se mai
adaugă 228 de lucrări de la Topalu, aflate tot în custodia Muzeului de
Artă, dar donate către comună. În sălile muzeului putem admira astăzi
doar aproximativ 1.800 dintre cele mai bune lucrări de artă, selectate
din tot patrimoniul deţinut.
Averea neştiută
Patrimoniul unui muzeu de valoarea şi capacitatea Muzeului de Artă din
Constanţa stă în mare parte ascuns, departe de lumina zilei şi de ochii
iubitorilor de artă. Opere de mare valoare, cum ar fi cele ale
pictorilor Nicolae Tonitza, Theodor Pallady, Gheorghe Petraşcu, Ștefan
Luchian sau Francisc Șirato, îşi trăiesc eternitatea sub protecţia unor
oameni iubitori de frumos, în subsolul Muzeului de Artă. Dr. Doina
Păuleanu, directorul Muzeului de Artă Constanţa, are grijă în mod
deosebit, pe lângă expoziţia permanentă pe care a reamenajat-o în
primăvara acestui an, şi de minunile care au ieşit din mâna celor mai
mari artişti români, ascunse acum în depozitul pe care îl are în
răspundere. „Orice instituţie muzeală care se respectă are în structura
sa un număr mult mai mare de lucrări decât cele care sunt expuse în
expoziţia de bază. Este firesc să fie aşa, pentru că fiecare muzeu îşi
adună patrimoniul pe mai multe căi - donaţii, transferuri, achiziţii.
Uneori, achiziţionează lucrări de la artiştii contemporani pentru că şi
aceştia, la un moment dat, vor deveni, în viitor, structuri care vor
putea fi muzeologizate. Muzeul are şi o dimensiune perspectivă, ceea ce
face să fie mult mai multe lucrări decât în expoziţia de bază. Raportul
este cam unu la patru tablouri şi am socotit laolaltă toate cele trei
secţii ale Muzeului de Artă, cel din Constanţa, cel din Topalu şi Muzeul
de Sculptură „«Ion Jalea»“, ne spune directorul.
Amintiri
Toate lucrările au fost adunate încă de la începutul existenţei muzeului
până în zilele noastre. Iar patrimoniul creşte în mod constant. „Am
avut bani de achiziţii până în 1989 şi eram singurul muzeu din ţară care
avea fonduri, pentru că era cineva la Consiliul Popular căruia îi
plăcea arta şi, la sfârşitul anului, când veneau banii de investiţii din
judeţ, primeam bani. De asemenea, colecţionarii preferau să ni le dea
nouă, chiar dacă plăteam mai puţin, pentru că doar aşa mai puteau să le
admire în acele vremuri. Atunci când ne-am constituit, ni s-au dat
numeroase tablouri de la Muzeul Naţional, prin transfer. Înainte, se
achiziţionau de către stat lucrări de grafică, se luau primele şapte
lucrări ale unui artist şi se trimiteau la primele şapte muzee din ţară.
Tot ce cumpăra ţara aveam şi noi“, ne mai spune dr. Doina Păuleanu.
În ultimii ani, cea mai accesibilă metodă pentru ca muzeul să-şi
îmbogăţească patrimoniul au fost taberele de creaţie, pentru că bani de
achiziţii nu au mai fost, iar transferuri de la Muzeul Central nu s-au
mai făcut. „Noi suntem un muzeu de artă modernă. Mai avem şi lucrări ale
anilor ’60 - ’80, care nu mai sunt expuse niciunde în ţară, şi este o
perioadă foarte interesantă în arta românească care merită arătată,
pentru că a fost perioada în care artiştii au rezistat tuturor
constrângerilor tematice. Indiferent care era structura dirijismului şi
tematica impusă, ei îşi făceau treaba şi la un alt nivel. Erau foarte
bine pregătiţi. Fuseseră elevii marilor profesori care studiaseră în
străinătate, ale marii generaţii interbelice. Este o zonă, o perioadă
cumva părăsită“, ne mai spune directorul muzeului.
Scoase la lumină
În subsolul muzeului, ordinea este cuvântul cel mai de preţ. Fiecare
lucrare, indiferent dacă aparţine unui artist cunoscut sau mai puţin
cunoscut, îşi are locul său special, este protejată cu stricteţe, iar
fiecare categorie a operelor de artă are propria sală. Tablourile sunt
mânuite cu deosebită atenţie, cu mănuşi de bumbac speciale, iar
muzeografii se îngrijesc de aceste lucrări ca şi cum ar fi însufleţite.
Muzeograful se transformă aici într-un medic de excepţie al unor unicate
de care trebuie să răspundă cu stricteţe. Periodic, tablourile sunt
şterse de praf, iar ramele sunt recondiţionate, dacă este necesar. „Avem
şi lucrări de grafică, de obicei făcute în presă, pe hârtie, pe diverse
tehnici, sau lucrări cu cărbune sau culori de apă. Acestea sunt mult
mai vulnerabile decât lucrările realizate în ulei şi nu pot fi expuse
decât în timp redus faţă de celelalte. De asemenea, atunci când acestea
sunt expuse, trebuie să existe o lumină mai slabă, pentru a nu deteriora
starea de conservare. Şi aceste lucrări de grafică trebuie depozitate
adecvat“, ne spune dr. Doina Păuleanu. Practic, cele mai multe lucrări
depozitate în subsolul muzeului sunt cele de grafică, aproximativ 3.500
de opere.
Husele albe, gardienii artei
În materie de pictură, cele mai importante lucrări sunt expuse, dar
unele semnate de pictori reprezentativi nu şi-au mai găsit locul în
expunere din cauza spaţiului limitat, dar şi pentru că au nevoie de
condiţii speciale. Un grad de umiditate prea mare, lumina prea puternică
sau prea mult praf ar deteriora lucrările iremediabil. De aceea, spre
exemplu, la sculptură au fost expuse doar lucrările din material
definitiv - bronz, marmură sau piatră, însă subsolul muzeului ascunde,
sub husele albe croite special, multe gipsuri, lucrări prin care putem
vedea cel mai bine amprenta artistului. În plus, pentru ca acestea să
fie conservate cât mai bine, ele nu trebuie scoase des din acest mediu,
potrivit păstrării lor.
Din sălile dedicate păstrării tablourilor, coridoarele ne conduc în
depozitele cu lucrări de sculptură. Toate sunt acoperite cu huse albe,
pentru ca trecerea timpului să nu-şi pună amprenta asupra lor şi să nu
le reducă valoarea. Tocmai fragilitatea este unul dintre motivele pentru
care cele mai multe sculpturi din ghips stau departe de ochii
publicului. Printre sculpturile din ghips scoase rar în sălile de
expoziţie ale muzeului se numără şi cele create de artistul constănţean
Ion Jalea, cel care şi-a pierdut o mână în război şi care putea modela
în unicul material ce-i permitea să-şi folosească o singură mână,
gipsul. Rar vezi în sălile unui muzeu astfel de creaţii, iar sentimentul
că faci parte din puţinii oameni care au acces la astfel de lucrări
unice este deosebit.
Pentru ca iubitorii de artă să aibă acces şi la alte lucrări din
patrimoniul muzeului constănţean, dr. Doina Păuleanu a avut ideea, în
acest an, de a organiza o expoziţie cu caracter temporar în care au fost
expuse câteva zeci de lucrări ce se regăsesc doar în depozit. „Vom ţine
această expoziţie, «Muzeul din depozit», în fiecare an, cam o lună şi
jumătate, pentru că vrem să demonstrăm ce valori patrimoniale avem. Dacă
le ţinem numai în depozit este păcat“, ne mai spune directorul.