Ce e un om , ori un an ,sau un mileniu?
Toate trecătoare luate implacabil de valul timpului
și cu valul laolată se vor risipi
înghțite câte unul în câte unul în uitarea neagră a orizontului din zare care va fi în briză mării fără tine .
D.Sin.
Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium
5 secrete de-ale prințesei Diana care te vor face să-ți schimbi părerea despre ea
Dive
31.08.2015
Autor:
Roxana Popa
Pe 31 august se împlinesc 18 ani decând Prinţesa Inimilor a
murit într-un accident de maşină care a avut loc într-un tunel din
Paris. La 36 de ani, Diana sosise la Paris pentru a petrece câtea zile
alături de iubitul ei, Dodi al-Fayed. După o cină la hotelul Ritz, cei
doi se îndreptau spre locuinţa miliardarului urmăriţi de numeroaşi
paparazzi. Urmarirea începuse din Place Vadome, iar şoferul care conducea maşina
în care se aflau Diana şi Dodi mergea cu viteză foarte mare: peste 100
km/oră. A pierdut controlul volanului, iar tragedia nu a mai putut fi
evitată. La ora 4 dimineaţa, Diana murea în ciuda eforturilor medicilor. A avut parte de funeralii naţionale la care au participat peste 3
milioane de persoane şi a fost înmormântată pe o insulă, în mijlocul
unui lac, pe proprietatea familiei sale din nordul Londrei. În fiecare an, pe 31 august, toată lumea îşi aminteşte de dispariţia Prinţesei, imaginea sa rămânând vie în memoria colectivă. Extrem de discretă şi timidă, Diana avea o serie de secrete, pe care puţini le-au ştiut: Născută pe 1 iulie 1961, Diana a fost cea de-a treia fiica a unei
familii aristocrate care spera să aibă un băiat. Prinţesa i-a mărturisit
prietenei sale Lady Elsa Bourker că părinţii ei nu au dorit-o. A fost
urmărită de acest sentiment toată copilăria, iar lucrurile nu s-au
schimabt nici după mariajul cu Charles: „Când m-am măritat cu Charles,
nici el nu m-a vrut. Avea amanta sa…” A lucrat într-o grădiniţă aflată într-un cartier cochet din Londra
şi, din acest motiv, a rămas tot timpul apropiată de copii, luptând
pentru drepturile lor. În anii 70, înainte de a o cunoşte pe Diana, Prinţul Charles a avut o scurtă legătură cu Sarah Spencer, sora acesteia. După naşterea lui William a suferit de bulimie şi a vrut să se
sinucidă, însă a reuşit să îşi găsească echilibrul după venirea pe lume a
lui Harry. Când a murit, Diana era însărcinată. Asta susţine Mohamed Al-Fayed,
tatăl lui Dodi, care a vorbit despre existenţa unui complot care a dus
la decesul celor doi. Prinţul Charles şi Regina Elisabeta nu ar fi putut
accepta ca mama viitorului rege (William) să aibă o relaţie cu un
musulman. Revista Blogurilor
Interviu cu William Totok, membru al Consiliului
ştiinţific al IICCMER: O lege „anticomunistă“ ar interzice statuia lui
Adrian Păunescu
William
Totok, scriitor și jurnalist stabilit la Berlin, membru al Consiliului
Științific al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului în
România – „Elie Wiesel“, spune că era nevoie de o nouă lege
„antilegionară“ (Legea nr. 217/2015) pentru că precedenta era „vagă“ și
„nu ţinea cont de forma specifică a fascismului românesc, adică, în
primul rând, de legionarism, care fusese cea mai vizibilă şi cea mai
răspândită formă a extremismului de dreapta“. Totok,
membru între 1972 și 1975 al grupului de scriitori germani contestatari
„Aktionsgruppe Banat“, deţinut politic pentru „propagandă împotriva
orânduirii socialiste“ (1975-1976), este și membru al Consiliului
Știinţific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și
Memoria Exilului Românesc (IICCMER), din care declară că s-a
autosuspendat o dată cu acest interviu, pentru perioada cât profesorul
Radu Preda se află în fruntea acestei instituții. Profesorul
Preda declarase într-un interviu recent pentru „România liberă“ că noua
lege „antilegionară“ este „procomunistă“. Dar Totok susține că IICCMER
ar fi trebuit să gândească mai demult o lege separată „anticomunistă“,
care să limiteze „prezenţa în spaţiul publicistic a celor care au
tămâiat regimul naţional-comunist şi continuă să promoveze în mod voalat
imaginea pozitivă a naţionalismului şi şovinismului ceauşist“. William
Totok argumentează că „dacă ar exista o astfel de lege, nu ar exista o
statuie ridicată în memoria lui Adrian Păunescu şi nici o stradă care
poartă numele generalului Vasile Milea“. Totok mai adaugă că „o
amalgamare legislativă ar contribui la relativizări“ și „la stabilirea
unor simetrii artificiale“. De
ce credeți că, în România, „antilegionarii“ și „anticomuniștii“ se află
pe poziții oarecum ireconciliabile, când a început acest război? W.T.:
Nu este vorba de poziţii ireconciliabile, poţi fi fără probleme
antilegionar şi, în acelaşi timp, împotriva crimelor comunismului.
Promulgarea de către preşedintele ţării a Legii nr. 217/2015,
modificate, a stârnit o avalanşă publicistică, întreţinută mai ales de
câteva persoane gălăgioase, specializate în reabilitarea unor figuri
care în trecut au ieşit în evidenţă ca extremişti de dreapta. În acest
context, a ieşit la suprafaţă şi acea spumă verde murdară a vechilor
legionari şi a neo-legionarilor care au crezut că în România agitaţia şi
propaganda gardistă vor fi tolerate la nesfârşit. S-au mai pronunţat
împotriva legii şi intelectuali de bună-credinţă care ori n-au citit cu
atenţie legea, ori n-au citit-o deloc, luându-se după agitatorii de
profesie care se lamentau că în România se introduce cenzura. În
principiu, dezbaterea în jurul legii este binevenită, fiindcă limpezeşte
anumite nedumeriri. Pe de altă parte, e regretabil că în mai toate
luările de poziţie se pune accentul pe victimele legionare, dintre care
un număr mare au fost implicate în acţiuni criminale, iar altele au
luptat pentru biruinţa gardismului şi instaurarea unui regim
dictatorial. Vă dau un exemplu emblematic. La începutul acestui an, s-a
cerut canonizarea fostului şef al poliţiei legionare, Alexandru Ghica
(Alecu Ghyka), prezentat ca o victimă a comunismului şi „sfânt al
închisorilor“. Trec peste faptul că Ghica a condus în perioada statului
naţional-legionar un aparat represiv implicat în numeroase crime. În
timpul detenţiei a făcut parte din comandamentul legionar clandestin şi a
continuat să elaboreze proiecte extremiste, inspirate din ideologia
fascistă a lui Codreanu-Sima. Împreună cu foştii săi camarazi a conceput
o Românie în care, de pildă, predarea, în şcoli, în limba maternă a
minorităţilor naţionale va fi interzisă, evreii vor fi expulzaţi etc.
Mulţi dintre aceşti legionari radicali, foşti deţinuţi, s-au implicat
activ, după 1990, în refacerea unor structuri informale şi politice,
atrăgând de partea lor numeroşi tineri. După revoluţie, aceştia au
devenit adevărate cutii de rezonanţă ale unei ideologii reînviate şi
reajustate sub zodia democraţiei. Rezultatul a fost apariţia unor
publicaţii, organizaţii, fundaţii şi partide care se revendicau direct
din legionarism. Partidul Pentru Patrie, devenit apoi Totul Pentru Ţară,
suspendat la începutul acestui an, avea printre fondatori un grup de
vechi gardişti, iar la un moment dat ca preşedinte de onoare pe Ion
Gavrilă Ogoranu. Acesta este un personaj aureolat de legende, povestiri
şi colportaje istorice care au contribuit la răspândirea unor
mistificări biografice, destinate prezentării gardismului ca o
nevinovată mişcare naţional-creştină. Este, deci, regretabil că în toată
această dezbatere victimele comunismului care reprezintă o Românie
democratică, ţărănişti, liberali, social-democraţi, sunt umbriţe de
figuri cu un trecut politic îndoielnic, în contradicţie cu principiile
şi valorile statului de drept în accepţiunea sa modernă, occidentală şi
seculară, antinaţionalistă şi multiculturală. Războiul la care vă
referiţi în întrebarea dumneavoastră nu există; există doar dorinţa
unora de a declanşa un război artificial. De
ce era nevoie de o nouă lege privind interzicerea organizaţiilor şi
simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării
cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra
păcii şi omenirii? W.T.: Legea
precedentă era vagă şi nu ţinea cont de forma specifică a fascismului
românesc, adică, în primul rînd, de legionarism, care fusese cea mai
vizibilă şi cea mai răspândită formă a extremismului de dreapta. Nici
incriminarea negaţionismului ca fenomen postbelic nu stabilea vreo
legătură cu istoria României. Astfel, activişti ai PRM-ului n-aveau
probleme în acceptarea responsabilităţilor criminale ale Germaniei
naziste pentru Holocaust, negând însă pe cel practicat de aparatul
condus de regimul dictatorial fascist al lui Ion Antonescu. Simpatizanţi
sau susţinători ai legionarismului puteau ridica în continuare troiţe
cu efigia lui Codreanu – cum s-a-ntâmplat în decembrie trecut, la Sibiu, în Parcul sub Arini - în timp ce cultul lui Hitler şi al naziştilor era interzis. Mai
mulți intelectuali de marcă i-au reproșat legii în primul rând faptul
că în textul ei nu apare și comunismul pe lista formelor de extremism. E
o scăpare? W.T.: În
România au existat două comisii de investigare a celor două
totalitarisme; legislaţia trebuie şi ea să fie separată. Legea nr.
217/2015 nu avea ca ţintă crimele regimului comunist. O lege separată în
acest sens ar fi de dorit. Ea ar putea limita prezenţa în spaţiul
publicistic a celor care au tămâiat regimul naţional-comunist şi
continuă să promoveze în mod voalat imaginea pozitivă a naţionalismului
şi şovinismului ceauşist. Dacă ar exista o astfel de lege, nu ar exista o
statuie ridicată în memoria lui Adrian Păunescu şi nici strada care
poartă numele generalului Vasile Milea. O amalgamare legislativă ar
contribui la relativizări, la stabilirea unor simetrii artificiale şi,
nu în ultimul rând, ar stimula forme ale revizionismului istoric prin
punerea semnului egalităţii între două sisteme criminale. Istoricii
și publiciștii se tem că nu vor mai putea publica lucrări despre
personaje care au avut simpatii legionare. Ar fi posibilă o astfel de
interpretare? W.T.: Aceasta
interpretare este mai degrabă o diversiune răspândită de cei care
foloseau anumite texte cu scopul de a-şi justifica propriile convingeri.
Pe de altă parte, susţinerea acestei teze rezultă la alţii şi din
lectura superficială a legii – care în niciun caz nu instituie o nouă
cenzură, o „nouă inchiziţie“ a unui „gestapo evreiesc“, precum s-a
putut citi în texte cu o puternică tentă antisemită, popularizate pe
internet. Profesorul
Radu Preda, directorul Institutului pentru Investigarea Crimelor
Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), spunea într-un
recent interviu pentru „România liberă“ că „această lege nu a scos la
suprafață cohorte de extremiști“, de „anticomuniști antidemocratici“ sau
de antisemiți, ci „a pus în discuție absența unui consens minim
istoriografic privind trecutul traumatizat al României din ultimul
secol“. Cum poate fi deblocată această situație? W.T.: Radu
Preda face, sub pretextul discutării aşa-numiţilor „sfinţi ai
închisorilor“, o semi-voalată propagandă legionară, uneori alături de un
cerc de persoane care propagă în diferite publicaţii, pe faţă,
ideologia gardistă. Este greu de înţeles cum a putut un guvern care
susţine că împărtăşeşte valorile social-democraţiei să-l învestească pe
dl Preda în funcţia pe care o deţine. Şi asta în urma unei sugestii
venite de la fundaţia „Konrad Adenauer“, precum am citit în aceste zile
în mai multe articole apărute în mass-media din România. Faptul că
Fundaţia amintită a sprijinit cel puţin un proiect mai mult decât
„deocheat“, pentru a folosi un termen din titlul cărţii excelente despre
Cioran a Martei Petreu, „Un trecut deocheat sau Schimbarea la faţă a
României“, este o problemă care ar necesita o discuţie separată.Domnul
Preda ar fi avut ocazia şi timp destul să se „lupte“ pentru o „lege
anticomunistă“. Faptul că IICCMER ignoră crimele comise în ultimii 20 de
ani ai regimului comunist la frontiera de vest a ţării, unde sute de
oameni au fost torturaţi, condamnaţi şi împuşcaţi de către militari care
pot fi identificaţi şi traşi la răspundere, este simptomatic pentru
politica unilaterală a institutului. Doresc pe calea aceasta să anunţ că
din clipa apariţiei acestui interviu mă autosuspend din Consiliul
Știinţific al IICCMER pentru perioada cât se află domnul Preda în
funcţia de director al acestui institut. De
ce credeți că lipsesc scriitorii evrei din manualele românești (Mihail
Sebastian, Marcel Blecher, Tristan Tzara etc.), ține de ignoranța celor
care fac programa sau este vorba de o formă de naționalism? W.T.: Probabil,
toate la un loc. În ultimii ani, am citit doar manualele de istorie şi
nu mă pot pronunţa asupra celor de literatură română. Oricum, nu am
auzit să apară scriitori fascişti în manualele româneşti ca şi în cele
din Ungaria, unde lecturile din Albert Wass şi József Nyírő sunt
recomandate elevilor. Spre deosebire de alte state din UE, în România exponenții extremei drepte par inofensivi. Ce i-ar putea face periculoși? W.T.: Coagularea
lor şi trecerea de la ameninţări la crimă. Ei nu constituie un fenomen
marginal, precum au trâmbiţat unii în aceste zile. Dezmembrarea
Partidului România Mare, care în anul 2000 era unul dintre cele mai
puternice grupuri radicale de dreapta din Europa, nu echivalează cu
dispariţia fenomenului extremist. Între timp, au apărut alte partide,
fundaţii sau asociaţii care, în esenţă, propagă forme ideologice
preluate din arsenalul fascist clasic, adaptat la realitatea imediată.
Este o tactică similară cu cea folosită de partide radicale de dreapta
din Occident care au renunţat, de pildă, la propaganda antisemită
deschisă, utilizând, în schimb, o serie de coduri antisemite pentru a
ocoli o coliziune cu prevederile Codului Penal. Unii
se întreabă de ce n-ar fi nicio problemă să ieși cu portretul lui
Stalin pe stradă sau să porți ori chiar să vinzi tricouri cu Che
Guevara. W.T.: Nu e un
paradox că tocmai unii susţinători ai naţionalismului ceauşist de partid
şi de stat, vopsit în culorile miturilor traco-ancestrale, legionaroide
şi protocroniste, se întrec în vocalize contra aşa-zisei „legi
antilegionare“. În ultimă instanţă, aceştia nu vor agrea nici impunerea
unei legi care îngrădeşte arborarea unor simboluri de felul celor
amintite de dumneavoastră. Unii dintre ei chiar ar fi primii care ar
intra sub incidenţa unei legi legate de crimele comunismului. Pe
de altă parte, liderii mișcării legionare continuă să aibă mulți
simpatizanți, chiar dacă nu toți ar fi gata să-și asume public acest
lucru. Ce i-ar putea fascina, la atâta vreme de la moartea acestora? W.T.: În 1937, aproape un sfert din electoratul român a votat grupări fasciste, 17% pe legionari, 5-6% pe cuzişti. Reziduuri
ale concepţiilor care au devenit vizibile atunci s-au păstrat, s-au
adaptat şi au fost chiar, parţial, integrate în politica regimului
ceauşist. Fascizarea regimului
trecut, voalată de un patriotism strident şi un naţionalism agresiv, a
devenit vizibilă pentru toată lumea, mai ales prin agitaţia zgomotoasă a
unor propagandişti de talia lui Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim
Tudor. Astăzi asistăm la o
prelungire a acestui amestec ideologic nefast, care unge roţile
demagogiei naţionalist-populiste, suplimentată de accente
religios-fundamentaliste, intransigente.
Cu
un patrimoniu extrem de bogat, Muzeul de Artă Constanţa adăposteşte în
depozitele sale, aflate la subsolul clădirii, aproape 6.000 de opere
valoroase de pictură, sculptură sau grafică. Toate sunt păstrate după
cele mai stricte reguli de conservare, la o temperatură constantă, peste
18 grade Celsius, şi la o umiditate controlată. De anul acesta,
iubitorii de artă le vor putea admira, pe rând, o dată pe an, într-o
expoziţie temporară, la evenimentul numit „Muzeul din Depozit“. În
total, patrimoniul muzeului conţine 7.600 de lucrări, la care se mai
adaugă 228 de lucrări de la Topalu, aflate tot în custodia Muzeului de
Artă, dar donate către comună. În sălile muzeului putem admira astăzi
doar aproximativ 1.800 dintre cele mai bune lucrări de artă, selectate
din tot patrimoniul deţinut.
Averea neştiută
Patrimoniul unui muzeu de valoarea şi capacitatea Muzeului de Artă din
Constanţa stă în mare parte ascuns, departe de lumina zilei şi de ochii
iubitorilor de artă. Opere de mare valoare, cum ar fi cele ale
pictorilor Nicolae Tonitza, Theodor Pallady, Gheorghe Petraşcu, Ștefan
Luchian sau Francisc Șirato, îşi trăiesc eternitatea sub protecţia unor
oameni iubitori de frumos, în subsolul Muzeului de Artă. Dr. Doina
Păuleanu, directorul Muzeului de Artă Constanţa, are grijă în mod
deosebit, pe lângă expoziţia permanentă pe care a reamenajat-o în
primăvara acestui an, şi de minunile care au ieşit din mâna celor mai
mari artişti români, ascunse acum în depozitul pe care îl are în
răspundere. „Orice instituţie muzeală care se respectă are în structura
sa un număr mult mai mare de lucrări decât cele care sunt expuse în
expoziţia de bază. Este firesc să fie aşa, pentru că fiecare muzeu îşi
adună patrimoniul pe mai multe căi - donaţii, transferuri, achiziţii.
Uneori, achiziţionează lucrări de la artiştii contemporani pentru că şi
aceştia, la un moment dat, vor deveni, în viitor, structuri care vor
putea fi muzeologizate. Muzeul are şi o dimensiune perspectivă, ceea ce
face să fie mult mai multe lucrări decât în expoziţia de bază. Raportul
este cam unu la patru tablouri şi am socotit laolaltă toate cele trei
secţii ale Muzeului de Artă, cel din Constanţa, cel din Topalu şi Muzeul
de Sculptură „«Ion Jalea»“, ne spune directorul.
Amintiri
Toate lucrările au fost adunate încă de la începutul existenţei muzeului
până în zilele noastre. Iar patrimoniul creşte în mod constant. „Am
avut bani de achiziţii până în 1989 şi eram singurul muzeu din ţară care
avea fonduri, pentru că era cineva la Consiliul Popular căruia îi
plăcea arta şi, la sfârşitul anului, când veneau banii de investiţii din
judeţ, primeam bani. De asemenea, colecţionarii preferau să ni le dea
nouă, chiar dacă plăteam mai puţin, pentru că doar aşa mai puteau să le
admire în acele vremuri. Atunci când ne-am constituit, ni s-au dat
numeroase tablouri de la Muzeul Naţional, prin transfer. Înainte, se
achiziţionau de către stat lucrări de grafică, se luau primele şapte
lucrări ale unui artist şi se trimiteau la primele şapte muzee din ţară.
Tot ce cumpăra ţara aveam şi noi“, ne mai spune dr. Doina Păuleanu.
În ultimii ani, cea mai accesibilă metodă pentru ca muzeul să-şi
îmbogăţească patrimoniul au fost taberele de creaţie, pentru că bani de
achiziţii nu au mai fost, iar transferuri de la Muzeul Central nu s-au
mai făcut. „Noi suntem un muzeu de artă modernă. Mai avem şi lucrări ale
anilor ’60 - ’80, care nu mai sunt expuse niciunde în ţară, şi este o
perioadă foarte interesantă în arta românească care merită arătată,
pentru că a fost perioada în care artiştii au rezistat tuturor
constrângerilor tematice. Indiferent care era structura dirijismului şi
tematica impusă, ei îşi făceau treaba şi la un alt nivel. Erau foarte
bine pregătiţi. Fuseseră elevii marilor profesori care studiaseră în
străinătate, ale marii generaţii interbelice. Este o zonă, o perioadă
cumva părăsită“, ne mai spune directorul muzeului.
Scoase la lumină
În subsolul muzeului, ordinea este cuvântul cel mai de preţ. Fiecare
lucrare, indiferent dacă aparţine unui artist cunoscut sau mai puţin
cunoscut, îşi are locul său special, este protejată cu stricteţe, iar
fiecare categorie a operelor de artă are propria sală. Tablourile sunt
mânuite cu deosebită atenţie, cu mănuşi de bumbac speciale, iar
muzeografii se îngrijesc de aceste lucrări ca şi cum ar fi însufleţite.
Muzeograful se transformă aici într-un medic de excepţie al unor unicate
de care trebuie să răspundă cu stricteţe. Periodic, tablourile sunt
şterse de praf, iar ramele sunt recondiţionate, dacă este necesar. „Avem
şi lucrări de grafică, de obicei făcute în presă, pe hârtie, pe diverse
tehnici, sau lucrări cu cărbune sau culori de apă. Acestea sunt mult
mai vulnerabile decât lucrările realizate în ulei şi nu pot fi expuse
decât în timp redus faţă de celelalte. De asemenea, atunci când acestea
sunt expuse, trebuie să existe o lumină mai slabă, pentru a nu deteriora
starea de conservare. Şi aceste lucrări de grafică trebuie depozitate
adecvat“, ne spune dr. Doina Păuleanu. Practic, cele mai multe lucrări
depozitate în subsolul muzeului sunt cele de grafică, aproximativ 3.500
de opere.
Husele albe, gardienii artei
În materie de pictură, cele mai importante lucrări sunt expuse, dar
unele semnate de pictori reprezentativi nu şi-au mai găsit locul în
expunere din cauza spaţiului limitat, dar şi pentru că au nevoie de
condiţii speciale. Un grad de umiditate prea mare, lumina prea puternică
sau prea mult praf ar deteriora lucrările iremediabil. De aceea, spre
exemplu, la sculptură au fost expuse doar lucrările din material
definitiv - bronz, marmură sau piatră, însă subsolul muzeului ascunde,
sub husele albe croite special, multe gipsuri, lucrări prin care putem
vedea cel mai bine amprenta artistului. În plus, pentru ca acestea să
fie conservate cât mai bine, ele nu trebuie scoase des din acest mediu,
potrivit păstrării lor.
Din sălile dedicate păstrării tablourilor, coridoarele ne conduc în
depozitele cu lucrări de sculptură. Toate sunt acoperite cu huse albe,
pentru ca trecerea timpului să nu-şi pună amprenta asupra lor şi să nu
le reducă valoarea. Tocmai fragilitatea este unul dintre motivele pentru
care cele mai multe sculpturi din ghips stau departe de ochii
publicului. Printre sculpturile din ghips scoase rar în sălile de
expoziţie ale muzeului se numără şi cele create de artistul constănţean
Ion Jalea, cel care şi-a pierdut o mână în război şi care putea modela
în unicul material ce-i permitea să-şi folosească o singură mână,
gipsul. Rar vezi în sălile unui muzeu astfel de creaţii, iar sentimentul
că faci parte din puţinii oameni care au acces la astfel de lucrări
unice este deosebit.
Pentru ca iubitorii de artă să aibă acces şi la alte lucrări din
patrimoniul muzeului constănţean, dr. Doina Păuleanu a avut ideea, în
acest an, de a organiza o expoziţie cu caracter temporar în care au fost
expuse câteva zeci de lucrări ce se regăsesc doar în depozit. „Vom ţine
această expoziţie, «Muzeul din depozit», în fiecare an, cam o lună şi
jumătate, pentru că vrem să demonstrăm ce valori patrimoniale avem. Dacă
le ţinem numai în depozit este păcat“, ne mai spune directorul.
”Se
trece prin graniţele maritime ale Greciei, prin graniţa Macedoniei şi
prin gardul lui V. Orban, la frontiera cu Serbia, ca prin brânză. Nimeni
şi nimic nu poate opri valul acesta uriaş de imigranţi musulmani
porniţi într-un exod ca în vremea marilor migraţii, când s-a luat cu
asalt Imperiul Roman. De exemplu turiştii români, ca să treacă din
Grecia prin Macedonia, aproape toţi dau şpagă la vameşi să nu fie
controlaţi ca pe vremea comunismului şi să se poată întoarce acasă. Ei
pun banii în talonul autoturismului la control. Dar sute de mii de
imigranţi din Orientul Mijlociu trec de vamă sau graniţă pe la „vama
cucului”, fără să-i întrebe nimeni de sănătate. Se aruncă de formă
câteva grenade lacrimogene ca să nu se spună că nu fac nimic grănicerii.
E ciudată aceasă masă uriaşă de imigranţi pornită din senin spre
Europa. Vinovatul moral e politica externă americană din vremea
„primăverii arabe”, care a înarmat gherilele islamiste pentru a
introduce „democracy” în ţările conduse de dictatori laici.
Valul
de imigranţi care asaltează Europa este rodul politicii externe ale
SUA, care a destabilizat Africa de Nord şi Orientul Mijlociu cu
„primăvara arabă” şi au adus indirect la putere Statul Islamic şi
gherilele islamiste. Toate aceste acţiuni americane au ca scop slăbirea
puterii şi unităţii Uniunii Europene, aşa cum a fost afacerea Euromaidan
din Ucraina, care a aruncat ţara în război, sărăcie şi subdezvoltare.
Deja serviciile secrete europene nu mai pot să tacă şi să ţină ascunsă
cauza acestui val de refugiaţi musulmani care vor schimba structura
etnică şi religioasă a Uniunii Europene, accelerând musulmanizarea
bătrânului continent. La televizor se văd reportaje cu refugiaţi
musulmani scandând „Germany, Germany”, lucru care arată că ştiu bine ce
fac şi ce urmăresc. Între refugiaţi, aşa zişi paşnici, se ascund
luptătorii Statului Islamic care vor arunca Europa în aer. La vama Negru
Vodă, dintre România şi Bulgaria, deja refugiaţii sirieni au ameninţat
poliţiştii de frontieră români, care asistau ca nişte babe, cum ne
ameninţau că ne aruncă în aer ţara şi vor ucide români. Poliţia în loc
să-i aresteze s-au făcut că nu văd. Deja serviciile secrete austriece nu
mai pot să tacă şi acuză public SUA şi fundaţiile finanţate de Soroş că
organizează şi plătesc acest exod musulman în Europa ca să lovească în
UE. Ziarul austriac InfoDirekt, apropiat armatei, a publicat recent un
articol, pe baza unui raport al serviciilor de informații ale armatei
(Österreichischen Abwehramts), conform căruia organizații
neguvernamentale din SUA ar finanța traficul de imigranți către Europa.
În special pe cel în care sunt aduși imigranți de pe coastele libiene
spre Italia meridională.
Conform
articolului publicat de ziarul austriac, serviciile secrete de la Viena
estimează că pentru fiecare persoană care ajunge în Europa ca refugiat
costul este mai mare de 3.000 de euro sau dolari, așa cum se spunea până
acum în unele publicații. ”Cei care aduc refugiați în Europa cer sume
exorbitante. Care pornesc de la 7.000 de euro și ajung până la 14.000 de
euro, în funcție de zonele de unde se pleacă și de diversele
organizații de traficanți. Dar imigranții care vor să fugă din țările
lor sunt mult prea săraci pentru a da acești bani”, se spune în raport.
Spionajul austriac ar avea informații că ”organizații din SUA au creat
un model de co-finanțare și contribuie substanțial la costurile cerute
de traficanți”. Ar fi vorba de ”aceleași organizații care, în 2013, au
aruncat Ucraina în haos”, aluzie la acele ONG-uri americane, așa-numite
”umanitare” și ”pentru drepturile omului”. ONG-uri despre care, se știe
foarte bine, au fost create de Departamentul de Stat al SUA sau direct
de speculatorul și finanțatorul ”revoluțiilor portocalii” din fostele
state sovietice, magnatul american de origine evreiască George Soros,
părintele cunoscutei Human Rights Watch. Aceşti refugiaţi musulmani nu
sunt chiar aşa săraci precum par.
Unii
dintre ei au zeci de mii de dolari la ei să plătească călăuzele.
Românii nu pot trece în Schengen, deşi sunt cetăţeni europeni, dar
islamiştii au culoar liber peste frontiere. Curios? De asemenea, nu
înţeleg de ce aceşti refugiaţi musulmani nu emigrează în ţări arabe
bogate ca Arabia Saudită, Dubai, Kuweit sau Emiratele Arabe Unite în
care se pot integra mult mai uşor şi au aceeaşi religie. Nu! Ei doresc
doar în Europa ca să le plătească statul ajutoare sociale că stau acasă
să facă mulţi copii? E aici şi o supapă etnico-religioasă la criza
seculară din Orientul Mijlociu şi deturnarea atenţiei spre Europa. Aşa
se poate explica şi finanţările unor ong-uri americane pentru refugiaţii
musulmani. În acest context consider că actualul val masiv de imigranţi
din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu nu e consecinţa unui crize
umanitare, ci un exod bine organizat şi finanţat pentru o invazie
musulmană a Uniunii Europene, care va duce la schimbarea structurii
entice, religioase şi politice a bătrânului continent, chiar mai înainte
de anul 2050, când a profeţit transformarea în Califat Islamic a
Europei scriitorul francez Houellebecq.”, e articolul semnat de Țene.
”John Lennon – „Imagine“
Ce cred oamenii:
Este o piesă despre iubire şi prietenie Ce este în realitate:
Este o piesă despre beneficiile comunismului
Una dintre cele mai ascultate piese din istorie, „Imagine“
chiar îi face pe conservatori să fie mândri.
În realitate, cântecul este influenţat de perioada comunistă
şi chiar Lennon a mărturisit că poţi cânta orice atâta timp cât ştii cum să îndulceşti versurile.
Citeste mai mult: adev.ro/ntqzak
