Ce e un om , ori un an ,sau un mileniu?
Toate trecătoare luate implacabil de valul timpului
și cu valul laolată se vor risipi
înghțite câte unul în câte unul în uitarea neagră a orizontului din zare care va fi în briză mării fără tine .
D.Sin.
Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium
Deustche Welle: Asediul Europei şi inadecvarea elitelor ei
Deustche Welle: Asediul Europei şi inadecvarea elitelor ei
COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE PETRE M IANCU:
Confruntată cu invazia milioanelor de refugiaţi
din răsărit şi sud, Europa nu se arată în stare să reacţioneze adecvat,
organizat şi concertat. Problema continentului nu e, însă, doar absenţa
solidarităţii statelor UE.
Cămin de solicitanţi de azil incendiat în Germania
Nu numai elitele româneşti sunt uneori alăturea cu drumul. La invazia
milioanelor de refugiaţi din răsărit şi sud, Europa, cea scindată de-a
lungul fostei Cortine de Fier din cauza clivajului memoriilor ei, în
speţă de ponderea diferită acordată traumei naziste ori comuniste, nu se
arată în stare să reacţioneze adecvat, solidar, organizat şi concertat. Elitele politice din vest dau din colţ în colţ, părând fie să nu
înţeleagă sursele acestei subite noi migraţii a popoarelor şi dinamica
ei, nu în ultimul rând demografică, fie să dea înspăimântate înapoi,
ferindu-se ca dracul de tămâie de adoptarea măsurilor necesare spre a o
opri. În vest se deplânge, fireşte, barbaria respingătoare a gloatei
extremiste care, în răsăritul Germaniei bunăoară, atacă şi incendiază
cămine de azilanţi saxone. La stânga spectrului politic se tună şi se
fulgeră în ecou la tentativele timide ale conservatorilor nemţi de a
lansa semnale de alarmă, interpretate ca incitatoare. Ideologii
corectitudinii politice le consideră invariabil de natură să-i
încurajeze pe extremiştii de dreapta să declanşeze noi atacuri asupra
solicitanţilor de azil, ceea ce pune beţe în roate oricărei dezbateri
oneste a complexelor chestiuni pendinte. Discuţia s-a concentrat obsesiv asupra unui număr limitat de
subiecte. La Berlin de pildă, se reiterează frecvent truismul potrivit
căruia ţări ca Germania şi Suedia sunt incapabile să absoarbă de unele
singure întreaga masă de refugiaţi. Or, e evident că nu pot. Se insistă
că e mare nevoie de solidaritate europeană care să determine şi statele
est şi centraleuropene să pună umărul la absorbţia de nou veniţi. Şi în
această privinţă se stăruie asupra unei evidenţe. Totodată se pune mare preţ, în vest, pe constatarea că izolarea
xenofobă şi islamofobă a fostei Europe comuniste nu e în regulă de loc.
Ceea ce nu pare să işte cine ştie ce emoţii în estul continentului. În
fine, se opinează că ar fi nevoie să se trimită înapoi o parte din
refugiaţi în sudestul continentului, în ţări care, fie sunt sigure
pentru solictanţii de azil, fie ar trebui urgent declarate ca atare,
astfel încât să li se poată repasa cartoful fierbinte. Or, cartoful cu pricina se pasează într-o veselie şi între ţările din
Schengen. Spaţiu care-şi pierde, iată, noima, de vreme ce masele de
imigranţi traversează toate frontierele posibile, inclusiv cea
italo-austriacă, ori italo-germană. Grecia, ţară a UE, îi refulează pe
disperaţi spre Macedonia, iar sârbii, situaţi, caşi macedonenii, în
afara Comunităţii, îi trimit spre Ungaria, ţară UE care încearcă în
zadar să se apere de refugiaţi ridicând un gard cât mai înalt. Dar ce
garduri şi ce ziduri vor fi oare în stare, vreodată, să stăvilească
masele de deznădăjduiţi? Totuşi, conducerile politice ale puterilor occidentale s-au ferit cu
grijă, până acum, să pună degetul pe rană. Să releve de pildă că, în
timp ce societăţile occidentale se modifică ele însele, în ritm alert,
scăparea de sub control a terorismului islamist în vaste zone ale
Siriei, Irakului, Maghrebului şi Africii negre va mai alimenta, masiv,
ceea ce a părut să fie doar un aflux vremelnic, iscat de decalaje
economice. Or, ar trebui să fie absolut vădit pericolul ca, sub impactul
escaladării previzibile a acestei crize a refugiaţilor, de o amploare
fără precedent pentru Bătrânul Continent, tendinţele centrifugale din
sânul Uniunii Europene să ia proporţii incontrolabile. Ceea ce face
ineluctabilă adoptarea de politici europene în stare să rezolve
problemele apărute. Dar cum ar putea fi identificate aceste politici, dacă nici măcar
elitele culturale apusene nu par s-o nimerească prea bine? Filosoful
german Peter Sloterdijk admite, ce-i drept, că „societăţile asistenţiale
occidentale n-au reuşit să descopere instrumentele apte să le apere
adecvat de afluxul de refugiaţi”. La rădăcina răului s-ar afla, potrivit
lui, „eronata politică externă a europenilor în epoca Primăverii
Arabe”. Ar fi fost, crede filosoful, o greşeală să se acţioneze atunci
dintr-un prezumtiv ”impuls moral de scurtă respiraţie” şi să se provoace
(prin bombardarea trupelor guvernamentale) debarcarea unui Gaddafi.
Căci Libia ar fi devenit astfel, în opinia sa, ţara de tranzit
traversată în drum spre Europa de cei mai mulţi refugiaţi”. Ce propune Sloterdijk? Ca Europa să nu-şi mai subestimeze capacitatea
de a atrage refugiaţi şi să înceapă să se adapteze, preluând varii
modele eficiente, bunăoară pe cel elveţian sau canadian. Gânditorul
german îi recomandă continentului dezvoltarea „unui sistem defensiv”, a
cărui edificare ar necesita „o cruzime bine temperată”. Or, tocmai aici
ar fi buba, întrucât dificultatea ar rezida, conform gânditorului
german, în faptul că europenii s-ar defini pe ei înşişi ca „oameni
benigni”, incapabili de cruzime. Gândirea lui Sloterdijk se dovedeşte, în acest punct, în mod fatal,
contradictorie, carentă şi reducţionistă. În Siria n-a acţionat vreun
impuls moral european, fie el şi de scurtă respiraţie. Ar fi fost cu
siguranţă mai bine dacă ar fi intrat în acţiune rezolvând problema
statului islamic. Apoi a bombarda forţele unei tiranii nu e o mostră de
exces de bunătate. În fine, nu toţi europenii se definesc aşa cum crede
germanul. Marcaţi de o interpretare disjunctă a scandalului suprem al
civilizaţiei creştine, care a fost catastrofa nazistă, şi deci de o
conştiinţă istorică funciar diferită de a germanilor, mulţi esteuropeni
văd lucrurile altfel decât elita germană. Pe de altă parte, mentalitatea de paradis asediat, îndiguirea şi
izolarea prin edificarea de fortificaţii nu prea par a putea rezolva
problemele unui teritoriu luat cu asalt. Nu astfel se temperează elanul
emigraţionist. Zăgăzuirea valurilor de refugiaţi se va putea face doar
prin abordarea onestă, curajoasă şi frontală a rădăcinii chestiunii,
prin combatarea activă, coordonată şi sistematică a tiraniilor, a
corupţiei şi terorismului dezlănţuit, de care fug acum oamenii, pe
capete.
DOCUMENT BOMBĂ/ Un agent filo rus, reinventat după intrarea
României în NATO să monitorizeze sindicatele/ MIRCEA DOGARU, RECRUTAT DE
SERVICIILE SECRETE MILITARE ÎN ACȚIUNEA „SINDICATUL: În scopul
realizării controlului operativ al viitoarelor structuri sindicale care
urmează a se inființa în România
DOCUMENT
BOMBĂ/ Un agent filo rus, reinventat după intrarea României în NATO să
monitorizeze sindicatele/ MIRCEA DOGARU, RECRUTAT DE SERVICIILE SECRETE
MILITARE ÎN ACȚIUNEA „SINDICATUL: În scopul realizării controlului
operativ al viitoarelor structuri sindicale care urmează a se inființa
în România
Intr-o notă din data de 4 noiembrie 2004 a
serviciilor secrete militare se precizează că Mircea Dogaru, actualul
președinte al Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate, în Rezervă
și în Retragere, a fost recrutat in luna mai anului 2000 pentru
incadrarea in cadrul Direcției de Siguranță Militară pentru a controla acțiunea de inființare a sindicatelor care urmează să fie organizate în România, după NOIEMBRIE 2004. Anterior, Dogaru a fost agent al Securității și al SRI, conform documentului.
Este
unul din primele documente care atestă că Poliția Politică a existat în
România și după anul 2000, cu scopul de infiltrare a sindicatelor,
lucru care s-a și întâmplat de altfel. Documentul a fost publicat de ziuanews.ro. Mai mult, documentul este datat după intrarea României în
NATO, noiembrie 2004, ceea ce pune mari semne de întrebare, mai ales că
Mircea Dogaru a apărut în multe acțiuni ca propagandist al Rusiei.
Mai mult, acțiunea era controlată de Directia de Siguranta Militară, așa cum reiese din document. CITIȚI ȘI:Robert Turcescu: Troc mizerabil Gabriel Oprea-PNL si omul lui Putin/ MRU contra pensii pentru tovarasii lui Dogaru, omul Rusiei Din
document reiese că Dogaru a fost agent al Securității, mai apoi al SRI,
care l-a predat în 1999 serviciului secret al Armatei.
In finalul acelei note se subliniaza ca „In baza datelor din
dosarul de agent al acestuia, propunem supunerea spre aprobare sefului
DGIA, pentru dirijarea col. Mircea Dogaru in indeplinirea masurilor din
Actiunea „SINDICATUL", in scopul realizarii controlului operativ al
viitoarelor structuri sindicale care urmeaza a se infiinta in Romania". Ulterior, prin anul 2010,
colonelul in rezerva Mircea Dogaru infiinteaza Sindicatul Cadrelor
Militare Disponibilizate, în Rezervă și în Retragere, structura
sindicala unde el este presedinte si la ora actuala.
In
aceea nota se precizeaza ca despre col. Mircea Dogaru, sef birou in
cadrul Sectiei Contracararea Dezinformarii si Protectiei Imaginii
Armatei/ Directia Siguranta Militara, se cunosc o serie de aspecte de
interes. Printre aceste se numara faptul ca „In cursul anului
1989, cand activa ca militar in cadrul Centrului de Cercetari de Istorie
si Teorie Militara, a fost recrutat de catre fostele organe de
securitate ale Directiei a IV-a Contrainformati si dirijat pe langa
atasatul militar al fostei Ambasade URSS la Bucuresti (la aceea data),
lt.col Serghei Cernomaz".
CITIȚI ȘI:Hackerii au spart e-mailul ideologului Kremlinului: NUMELE DIN ROMÂNIA Tot in acea nota se mentioneaza ca „In cursul lunii mai a
anului 2000, la ordinul sefului D.S.M. (Directia Siguranta Militara), la
acea data, gl.bg Nicolescu Gheorghe, au fost initiate demersurile
specifice pentru incadrarea col. Mircea Dogaru in cadrul DSM. Pe toata
perioada cat a activat in cadrul DSM, col. Mircea Dogaru s-a remarcat in
mod deosebit prin informatiile furnizate cu privire la actiuni ostile
intreprinse de fostii colegi ai acestuia, cunoscuti sau semnalati cu
contacte neoficiale cu cetateni straini ori care denigrau institutia
militara".
Bursele
europene au deschis luni în scădere, fragilizate de degringolada
burselor chineze, de şi noul marasm de pe pieţele bursiere asiatice şi
de îngrijorarea crescândă privind starea sănătăţii economice a Chinei. O
„lunea neagră” potrivit experţilor. Bursa
din Shanghai a terminat luni şedinţa cu o cădere de 8,5%, cea mai mare
scădere zilnică de peste opt ani, într-o piaţă mereu afectată de
morozitatea economiei chineze în pofida eforturilor autorităţilor pentru
a asigura investitorii. Beijingul anunţa duminică autorizarea
gigantului fond naţional de pensii (3.500 miliarde yuani, echivalentul a
476,4 miliarde euro) de a investi până la 30% din activele sale în
acţiuni. Pentru stoparea căderii burselor, un organism public, CSF, a
realizat deja achiziţii masive de acţiuni în iulie. Pentru
moment, acţiunile de forţă ale Beijingului par incapabile să asigure
investitorii, care rămân preocupaţi de încetinirea creşterii economice a
ţării, dar şi de apariţia bulelor speculative, în special de
supraevaluarea excesivă a pieţelor, deconectate de economia reală.
Pentru oprirea spectaculoasei căderi a burselor chineze, Beijingul a
intervenit în forţă după sfârşitul lunii iunie prin organisme publice
care au realizat achiziţii masive de acţiuni, fără să poată întrerupe
corecţia pieţelor pe termen lung. Devalorizarea-surpriză
a yuanului la 11 august – percepută ca un efort disperat al
autorităţilor chineze pentru relansarea exporturilor şi a activităţii
economice – nu a făcut decât să accentueze îngrijorarea generală,
provocând o undă de şoc pe pieţele financiare. Potrivit analiştilor,
Bursa din Shanghai pare condamnată să cadă sub 3.000 puncte. „Este un
adevărat dezastru şi pare că nimic nu îl poate opri”, declara Chen Gang,
analist la Heqitongyi Asset Management.
Undă de şoc
Dacă
ar fi nevoie de o dovadă în plus a dependenţei de China la nivel
mondial, furtuna monetară din ultimele zile este un exemplu în acest
sens. Scăzând consecutiv în trei zile valoarea monedei sale, yuanul, în
raport cu dolarul, Beijingul a declanşat o undă de şoc, un debut de
panică pe pieţele mondiale. Din Frankfurt la Seul, toate bursele au fost
afectate şi cursul materiilor prime, în frunte cu petrolul, a căzut la
niveluri nemaiîntâlnite în ultimul deceniu. Toate pieţele
internaţionale au interesul găsirii unei soluţii rapide, locomotiva
chineză fiind indispensabilă creşterii mondiale. Dar hipercreşterea
ţării aparţine trecutului şi se speră că puterea de la Beijing încearcă
prin toate mijloacele să oprească prăbuşirea. Îngrijorarea
investitorilor privind încetinirea economiei chineze şi impactul
negativ asupra economiilor emergente a zguduit pieţele financiare din
întreaga lume în ultimele zile şi nu sunt semne de încetinire.
Pesimismul este prezent în întreaga Asie şi toate pieţele sunt în
scădere la scară mondială.
Spre un război monetar?
Devalorizarea
actuală, cea mai importantă din 1993, pare o măsură pentru susţinerea
exporturilor milioanelor de întreprinderi, mai ales din sudul Chinei, şi
prezintă toate atributele unei declaraţii de război monetar. Însă
trebuie considerată ca o evoluţie dorită spre liberalizarea yuanului,
prealabilă intrării sale în ansamblul marilor devize mondiale, alături
de dolar, de euro sau de lira sterlină. O strategie avută în vedere de
multă vreme la Beijing. În spatele acestei normalizări în
curs se află în discuţie viabilitatea modelului economic chinez.
Puterea zdrobitoare a marilor grupuri de stat sufocă iniţiativa privată.
Restricţia intrării capitalurilor şi controlul strict al sectorului
bancar orientează investitorii în direcţia proiectelor guvernamentale,
lăsând pe margine întreprinzătorii. În palatul
Zhongnanhai, inima puterii chineze, se simte ezitarea, estimează
experţii. În parte de teama instabilităţii, dar mai ales pentru că în
opacitatea sistemului creat de partidul unic se ascund grupurile de
interese care multă vreme au profitat de acest statu-quo. » Acum, când China s-a impus printre primele puteri, întreaga planetă este dependentă de capacitatea sa de a se reforma.
Începe
sesiunea parlamentară extraordinară dedicată reexaminării Codului
Fiscal în privința căruia partidele au semnat un acord de coabitare:
scot un punct (băgat de PNL) din scăderea TVA care rămâne 20% și amână
eliminarea supraaccizei la benzină. Tăriceanu n-a semnat acordul și s-a
declarat nemulțumit de faptul că lucrurile au fost stabilite la
Cotroceni. De ce? Așa am aflat și noi unde este Iohannis. S-a confirmat
metoda: bagi porcul în casă apoi îl scoți și te relaxezi. Cel mai
relaxat este Ponta care a anunțat ritos: „cât va fi acest guvern nimănui
nu i se va tăia un leu, la toți se dă”. Nu mai da! Fără violență!
Și-așa toată lumea e traumatizată. Părerile asupra modificărilor CF au
rămas împărțite: BNR și Consiliul Fiscal consideră că relaxarea fiscală
masivă combinată cu măririle salariale conțin „rețeta dezastrului” și
„riscă să dezechilibreze economia” în timp ce Ponta susține că „e o
reformă fundamentală, avem un Cod modern care ne face competitivi pentru
restul Europei”. Doamne ajută! La noi și măsurile bune ies prost
darmite cele controversate. Dna Gorghiu, mai temătoare, crede că „Ponta
plantează bombe cu ceas care vor exploda după mandatul său”. Rețeta
Tăriceanu. Deocamdată, bombele au luat-o înaintea exploziei: medicii vor
salarii ca ale magistraților iar profesorii vor salarii mărite ca ale
medicilor. Mai rămâne ca polițiștii să vrea salarii ca ale
parlamentarilor căci oricum muncesc mai mult decât ei. S-ar zice că
liderii sindicali care și-au petrecut ultimul mandat la televizor, ca
analiști și comentatori de violuri, nunți și botezuri, au început să mai
treacă pe la locul de muncă. Se pregătește campania electorală și e
nevoie de ei – ca și de toți cei detașați în alte părți. PNL e dispus
să-l susțină pe Boc pentru un nou mandat la Cluj dacă acesta „își asumă
doctrina liberală ca să nu ne trezim că la anul candidează pentru PMP și
ne lasă în fundul gol, ca să zic așa”. Remarca și fundul îi aparțin
senatorului Obreja. Până acum liberalii se văitau că Boc a lăsat țara în
fundul gol (deși o fotografie indiscretă făcută la vestiare arăta că
premierul Boc era în fundul gol) dar acum ar fi bun. Și PSD a intrat la
recuperare. Întors în fruntea PSD Iași, Nichita a dezvăluit rețeta
succesului: „m-am înțeles cu Coldea, el conduce țara”. Coldrex. Combate
febra și răceala. Aflată sub control judiciar, dna Udrea scapă uneori de
sub control și-l apără pe Ponta considerând că dosarul acestuia e
ridicol: „mai marii lumii își fac cruce și râd cu lacrimi”. Mai marii
lumii demisionează când plagiază. Și când pierd alegerile. Și nu prea-și
fac cruce. Nu-s chiar atât de pioși. Și nici nu râd cu lacrimi: nici
lor nu le arde de râs și nici Ponta nu e amuzant.
Constituția
României din 1923, repusă în vigoare la 31 august 1944 prin Decret
constituțional, prevedea la Art. 34. că „puterea legislativă se
exercită colectiv de către Rege și Reprezentațiunea națională.
Reprezentațiunea națională se împarte în două Adunări: Senatul și
Adunarea deputaților. Orice lege cere învoirea a cător trele ramuri ale
puterii legiuitoare” iar la articolul 88 că „Regele sancționează și
promulgă legile. El poate refuza sancțiunea sa.” Conform DEX, a sancționa înseamnă „a aproba, a confirma, a întări o
lege, o dispoziție, un act printr-o semnătură autorizată, pentru a-i da
valabilitate; p. gener. a încuviința, a statornici, a consfinți”. Așadar
nicio lege nu putea fi valabilă fără semnătura regelui. Ca o
veritabilă slugă la ruși, și nu ca un monarh care-și iubea țara, în 15
august 1947, regele a „sancționat” (aprobat) Legea 284/1947 pentru
cedarea către Banca Naţionala a României a aurului, valutelor efective
şi altor mijloace de plată străine de către toate persoanele fizice și
juricice române. Legea prevedea pedepse cu închisoarea de până la 25 de
ani pentru cei care nu se conformau și deși art. 15 din Constituție
spunea că „nici o lege nu poate înființa pedeapsa confiscării averilor”,
legea aprobată de „Mihai I, prin grația lui Dumnezeu şi voinţa
naţionala, Rege al României” prevedea confiscarea averii. Prin această
lege s-a urmărit pauperizarea posesorilor de capital şi economii
-industriaşi, comercianţi ,funcţionari , ofiţeri superiori, pensionari ,
ţărani înstăriţi, ş.a. iar Mihai a făcut totul posibil prin semnătura
sa criminală. Cu siguranță regele nu s-a supus legii și nu și-a cedat valuta și bijuteriile. În
noiembrie 1947, Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei Regine
Elisabeta a II‑a, ocazie cu care a cunoscut-o pe Prinţesa Ana de
Bourbon-Parma, care urma să-i devină soţie. Potrivit propriei sale
declaraţii, Mihai a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston
Churchill", care se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că, „mai presus de
orice, un rege trebuie să fie curajos". Așadar Mihai plecase din
România și nu mai intenționa să se reîntoarcă. Evident că nimeni nu știe
cu ce a plecat Mihai atunci pentru că nimeni nu l-a controlat dar
site-ul
http://famousdiamonds.tripod.com/queenmarieofromaniasapphire.html
vorbește despre celebrul safir al Reginei Maria vândut de Regele Mihai
în 1947 când acesta părăsise România și a fost cumpărat de Harry
Winston, un bijutier din New York, ultima poză a colierului cu diamante
în care era încastrat safirul a fost făcută la nunta lui Mihai cu Anna
în 1948 iar colierul era fără safir. Așa că regele cel mai probabil
și-a scos atunci averea din țară și nu la plecarea de după abdicare. În 2003, safirul a fost cumpărat la o licitație de către un client
anonim, contra sumei de 1,5 milioane de dolari. Înainte de licitație,
s-a stabilit ca safirul provenea din Sri Lanka, acolo unde se spune ca
se gasesc cele mai frumoase diamante din lume. În anul 1921, regele
Ferdinand l-a cumparat direct de la Cartier, contra sumei de 1.375.000
de franci, plătiți în patru rate, până în anul 1924. A fost o investiție
imensă pentru o bijuterie la acea vreme, fiind de altfel, după cum
spuneam și cel mai mare safir din lume, de 479 de carate. Din relatările cercetătoarei CNSAS, Oana Demetriade, la plecarea
regelui din țară, trenul a fost oprit și s-a făcut o percheziție doar
asupra suitei sale, „10-15 persoane, care făceau parte din suita regală.
Toți aceștia, știind că pleacă în exil, au încercat să-și ia cu ei ce
au putut: bani, bijuterii. Totul s-a confiscat. Sunt documentele semnate
de aceste persoane: cum și ce li s-a confiscat”. Așadar, în mod
surprinzător, aceștia au fost iertați de pedeapsa pușcăriei, spre
deosebire de ceilalți abandonați de rege în țară care în anii următori,
bănuiţi de a nu se fi supus legii , erau arestaţi, torturaţi - pentru a
declara locul unde ascunseseră banii, aurul sau valuta și condamnaţi la
ani mulţi de închisoare. Cercetătorul Ioan Roșca a spicuit din presa
vremii pe site-ul procesulcomunismului.com, articolele despre
vânătoarea de "speculanţi " şi "sabotori" : - La un miting organizat
de comunişti în Piaţa Naţiunii , Gheorghe Apostol cerea
sindicaliştilor < să lovească fără cruţare în hienele speculei
care, lansând zvonuri , dosind mărfurile , nedeclarând aurul şi devizele
jefuite din munca voastră , vor încerca să clatine noua monedă> (
România liberă, 15 aug.'47 ) -Silviu Brucan -specialistul în
toate:; PNŢşi PNL au încercat săfrâneze aplicarea propunerilor PCR din
14 iunie , de aceea - - Speculanţii duşi în lagărul de la Băneasa (
comandant cpt.Tomovici ) primesc ,declară medicul lagărului, Hladiuc Trifan.(
Scînteia, 21 aug.'47 ) - Instituţiile publice , regiile autonome,
sunt somate să predea la BNR: aurul , valutele cecurile,ordinele de
plată , disponibilul de valută ( Scânteia , 23 august ,'47 ) - BNR a organizat întreceri ptr urmărirea şi arestarea traficanţilorde aur și devize. devizelor confiscate , iar recompense însemnate pentru încurajare .> (Scînteia, 27 august ) A
rezultat un mare val de arestări printre industria şi, negustori,
comercianţi , ţărani înstăriţi , care au fost supuşi unor anchete dure
pentru a declara locul deţinerii de valută şi aur, din ţară şi
străinătate. - Pentru "sabotorii stabilizării", se organizează
"instanţe de sabotaj ", care judecă şi condamnă în regim de urgenţă. Pe
30 august , 6 sabotori ai stabilizării sunt condamnaţi la 8 ,respectiv 5
ani de închisoare ; avocatul apărării din Bacău, este plimbat (de un
grup de muncitori ) pe străzile oraşului cu o placardă de gât pe care
scria:( Scînteia , 30 aug.'47 ) -
Proprietarul magazinului din str.Halelor , Stelian Petrescu , este
trimis în judecată pentru "crima de sabotaj". Oficiosul PCR este
indignat că este judecat în libertate, şi nu este arestat : ( Scînteia, 31 aug.'47
)
Legea fusese pregătită la Ministerul Economiei Naţionale -
departamentul lui Gheorghiu -Dej - de către "experţi sovietici " (
conducător , prof. E.Varga ).Ministrul de Finanţe - liberalul tătărăscan
Al.Alexadrini -nu a fost ţinut la curent cu toate măsurile preconizate
.
-Pe 23 august au fost decoraţi cu înalte ordine şi medalii
membrii Comisiei interministeriale de reformă şi stabilizare monetară -
Gheorghiu -Dej,Ion Gh.Maurer,Traian Săvulescu, Tudor Ionescu, Miron
Constantinescu, Aurel Vijoli, Simion Zeiger . Pentru contribuţia la
reformă au mai fost decoraţi Alex.Bârlădeanu ,Mihail Levente,
Const.Doncea, Gaston Marin, Nicolae Celac,Gogu Rădulescu ş.a.
În numele zecilor de mii de victime ale acestei legi, vă „mulțumim”, Majestate!
23 august 1944: Procesul lotului Antonescu/ Dezvăluirile avocatului
Radu Boroș, consilier juridic al Comisiei pentru aplicarea
armistiţiului/ Englezii și americanii au decis: Ăştia trebuie să fie
executaţi
23
august 1944: Procesul lotului Antonescu/ Dezvăluirile avocatului Radu
Boroș, consilier juridic al Comisiei pentru aplicarea armistiţiului/
Englezii și americanii au decis: Ăştia trebuie să fie executaţi
RADU BOROŞ, avocat [R 415/Arhiva de Istorie orală – Societatea Română de
Radiodifuziune/ Interviu prin telefon la Roma realizat de Emilian Blînda
şi Octavian Silivestru, 5.01.1996] ” Am luat parte numai în ultima parte a procesului, care s-a
desfăşurat în faţa Curţii de Casaţie. Adică, recursul ordinar împotriva
sentinţei de condamnare şi cel de neconstituţionalitate a legii, de care
mareşalul şi miniştrii guvernului său au fost acuzaţi.
Prin Convenţia de armistiţiu, România s-a angajat să-i pedepsească pe
cei care au declarat războiul contra aliaţilor învingători şi pe cei
care au comis crime de război. Pentru executarea acestui angajament,
guvernul român, sub preşedinţia lui Petru Groza, a adoptat o lege care a
depăşit obligaţia luată cu Convenţia de armistiţiu, pentru că în afară
de declararea războiului şi crimelor de război, era creată şi crima de
„cauzare a dezastrului ţării”. Ca jurist, nu am putut fi de acord cu
această lege, pentru că conţinutul ei viola atât principiile
fundamentale ale constituţiei în vigoare, cât şi unele din
dispoziţiunile ei. Imediat după apariţia legii, am hotărât să fac tot posibilul pentru a
putea cere secţiunilor unite să-şi afirme competenţa exclusivă de a
judeca actele politice ale miniştrilor şi de a anula alte dispoziţiuni
de legi care violau constituţia. (.) Eram decis să iau apărarea unuia
din inculpaţi, când procesul a început în faţa Curţii de Casaţie;
judecarea neconstituţionalităţii ei. La data aceea eram încă consilier juridic al Comisiei pentru aplicarea armistiţiului.
Am considerat de datoria mea să anunţ pe ministrul Savel Rădulescu,
preşedintele Comisiei, de a intenta ce intenţii aveam şi să-i pun la
dispoziţie demisia mea. Savel Rădulescu mi-a spus că are deja multe
dificultăţi cu guvernul român, care îi reproşează interpretarea şi
aplicarea juridică strictă a armistiţiului, lucru care nu plăcea
Comisiei aliate de control, în care sovieticii dictau legea şi m-a rugat
să nu intervin în proces.(…) Procesul [lotului Antonescu], compus numai din foşti miniştri, a fost
fixat să înceapă în primele zile ale lunii mai 1946. Mareşalul nu şi-a
numit avocat. În acest caz trebuia ca Baroul să desemneze un avocat din
oficiu. Cunoşteam pe Paraschivescu Bălăceanu, decanul Baroului. I-am
cerut să mă numească apărător din oficiu al mareşalului. Şi-a rezervat
răspunsul pentru a doua zi. Răspunsul a fost negativ. Motivarea: că la
cererea ministrului de justiţie, apărarea mareşalului trebuie să o facă
el – ministrul era Lucreţiu Pătrăşcanu. Nu am putut asista la proces… Desfăşurarea în faţa Tribunalului Poporului trebuia să fie autorizată
şi era rezervată persoanelor din partid. Mie nu mi s-a dat autorizaţia.
Am urmărit desfăşurarea procesului din relatările ziarelor. Nu-mi
amintesc exact câte zile a durat procesul, cred că nu mai mult de trei.
Ziarul Scânteia consacra zilnic circa două pagini relatării
dezbaterilor. Nu pot şti dacă dezbaterile erau exacte. Eram hotărât să
pledez neconstituţionalitatea Tribunalului Poporului de a judeca pe
miniştri (…) Am luat hotărârea să fac apărarea nu a mareşalului sau a lui Ică
[Antonescu], ci a unui alt ministru a cărui apărare să o preiau deja în
faza recursului ordinar. Trebuia să găsesc ministrul care să mă accepte
ca apărător. După sentinţa Tribunalului Poporului, recursul ordinar s-a desfăşurat într-o stare de debandadă ce depăşeşte orice imaginaţie!
S-a desfăşurat în faţa secţiei a 2-a a Curţii, sub preşedinţia
consilierului Tănăsescu. Recursul ordinar a durat o jumătate de zi. Nu
ştiu câţi avocaţi au putut să ia cunoştinţă de sentinţa Tribunalului
Poporului, care cred că nici nu era redactată la acea dată. După
pronunţarea recursului ordinar, în debandada în care se desfăşura
situaţia, neputând să văd dosarul, neputând să văd sentinţa, eram în
mare încurcătură. Am văzut, însă, că în aceeaşi încurcătură se găseau
toţi colegii care se interesau de proces. Am văzut că mulţi dintre
avocaţii din oficiu, numiţi în faţa Tribunalului Poporului, nu se
prezentau în instanţa de recurs, şi am avut impresia că fostul ministrul
al Agriculturii, Mareş şi fostul ministru de Interne, Popescu, nu mai
aveau reprezentanţi, adică nu aveau un apărător. Ori eu eram prieten cu
fiul lui Mareş, care fusese consulul României la Bratislava puţin
înainte de încheierea armistiţiului, dar care se sinucisese, şi cum
cunoscusem pe fata ministrului Popescu, în casa prietenului meu,
avocatul Ociocioc, un distins avocat plecat voluntar la începutul
războiului şi care a fost unul dintre primii căzuţi la datorie, am
hotărât să iau apărarea acestor doi miniştri. Am
profitat de debandada care exista şi m-am prezentat fără să fi luat
contact cu membrii familiei sau cu cineva care să-mi dea o însărcinare
oficială, aşa încât m-am prezentat în instanţă fără un mandat special,
dar fără să fi putut citi sentinţa de condamnare şi nici să controlez
dosarul, cu consecinţa că la începutul sentinţei nu formulasem încă nici
un motiv de recurs. Eram decis să formulez numai o declaraţie de recurs
pentru neconstituţionalitatea legii, cu rezerva de a depune ulterior
motivele. Mulţi alţi avocaţi s-au găsit exact în situaţia mea. Spectacolul sălii în desfăşurarea procesului trebuie reţinut în istoria justiţiei româneşti ca o mare ruşine! Cu atât mai mare, cu cât la ora aceea consilierii Casaţiei nu
fuseseră încă epuraţi, numise numai un număr redus de noi consilieri,
pentru a-şi asigura majorităţi necesare în procesele politizate.
Prevederea s-a dovedit inutilă şi greşită pentru că în procesele cu
substrat politic vechii consilieri au fost în marea lor majoritate
respectuoşi faţă de rezoluţiile guvernului. Din informaţiile culese,
elementele străine corpului judiciar care făcea parte din Tribunalul
Poporului, trebuia să fie desemnate de către sindicate, de alte
organizaţii patriotice, alte organizaţii cu substrat politic. Am avut
îndoiala că numirea acestor delegaţi de către asociaţii a fost făcută în
mod legal. Am ieşit din sala de şedinţă şi m-am dus la arhiva
tribunalului, care ţinea registrul asociaţiilor, am căutat şi
într-adevăr, două asociaţii, care erau desemnate în lege ca asociaţii
având dreptul să desemneze judecători pentru Tribunalul Poporului, nu
erau legal constituite. Am cerut un ceritficat, m-am întors în şedinţă,
şi când a venit rândul să pledez, am cerut anularea sentinţei
tribunalului pentru Mareş şi Popescu, pe motivul că tribunalul nu era
legal constituit. Am depus certificatul. Procurorul a luat imediat
certificatul ca să îl controleze. Preşedintele a rezervat să se
pronunţe. Spre bucuria şi surprinderea mea, Curtea a casat, adică a anulat
sentinţa împotriva lui Mareş şi a lui Popescu. Nu am putut să citesc
sentinţa acestui recurs, pentru că nu se redactau imediat şi nici nu
ştiu când au fost redactate, sau când au fost date publicului; nu am
putut să ştiu dacă Curtea a admis recursul pe motivul dat de mine, sau
pe un alt motiv. Odată admis recursul împotriva lui Popescu şi a lui Mareş, mă găseam
în aceeaşi situaţie în care m-am găsit la început, dar când s-a terminat
şedinţa în faţa Curţii de Casaţie şi vroiam să ies, văd că se îndreaptă
spre mine o persoană. Era figura unui om care suferea, un om care era
profund îndurerat, nu mai era o figură umană. Vine la mine şi-mi spune:
„Văd că nu mă recunoaşteţi!”
I-am spus: „Într-adevăr, nu vă recunosc şi vă rog să mă scuzaţi.”
Atunci el îmi spune: „Sunt fratele lui Mihai Antonescu, al lui Ică, sunt
căpitanul Antonescu. Noi ne-am cunoscut, şi eu am fost coleg la şcoala
militară cu fratele dumneavoastră.”
Mi-am readus aminte şi i-am spus: „Domnule, tot ce ai spus dumneata este exact şi eu mă scuz că nu te-am recunoscut.”
„Îţi spun, domnule Boroş, te rog fii bun şi ocupă-te de fratele meu. Ai văzut ce s-a întâmplat aici!”
Ce s-a întâmplat?!.. Pentru Ică Antonescu s-a prezentat ca avocat un
fost magistrat militar. O persoană de ispravă şi bine intenţionată, dar
cu o pregătire care nu era la înălţimea problemelor care urmau să fie
dezbătute. Şi a început să citească… era o pledoarie pe care el o citea,
dar care era valabilă pentru procesul de neconstituţionalitate, ori, nu
era în faţa neconstituţionalităţii, a negării constituţionalităţii ci
în faza recursului ordinar. Preşedintele l-a întrerupt. Cu disperare,
avocatul se ruga: „Lăsaţi-mă să citesc până la sfârşit, pentru că astea
mi le-a trimis clientul meu. Este un om condamnat la moarte şi mi-a spus
să vi le citesc. Lăsaţi-mă să vi le citesc!” Preşedintele l-a
întrerupt, pentru că de fapt preşedintele avea dreptate: nu erau
motivele de recurs ordinar. Dar ceea ce a fost mai trist, a fost că
mulţi avocaţi râdeau de colegul lor, de situaţia dificilă în care se
găsea. I-am promis fratelui lui Ică faptul că mă voi ocupa de apărarea
fratelui lui şi de fapt am început să mă pregătesc ca să formulez
motivele. Tot la sfârşitul acestui recurs ordinar, s-a apropiat de mine
avocatul Stroe; şi pe avocatul Stroe îl cunoşteam. Eram adversar cu el
în alte procese şi deşi adversari, aveam totuşi raporturi cordiale. Îmi
spune că el are mandat din partea familiei mareşalului Antonescu ca să
îl apere şi în secţiunile unite. Şi m-a întrebat dacă vreau să îl asist.
Am fost bucuros de această propunere, şi din acel moment eram apărător
şi pentru Ică şi pentru mareşalul Antonescu în procesul de
neconstituţionalitate. Dar i-am spus lui Stroe şi am decis şi eu pentru
mine să nu pledez decât un singur motiv şi anume motivul
neconstituţionalităţii dispoziţiunii legii tribunalelor, care dădea o
competenţă Tribunalului Poporului să judece şi actele politice ale
miniştrilor. Stroe mi-a spus că în afară de el şi de mine mai paricipă la proces
şi avocatul Simionescu-Iaşi, care fusese şi el solicitat de Stroe. Era
un avocat cu bună reputaţie, era un bun avocat. Simionescu-Iaşi cu Stroe se hotărâseră să promoveze patru motive de
recurs. Al meu era al cincilea motiv de recurs. Trebuie să vă spun că
recursul de neconstituţionalitate a fost fixat ca termen de judecată la
foarte puţine zile după terminarea recursului ordinar. Datorită
intervalului scurt şi datorită numărului mare de părţi interesate, nu am
reuşit să văd dosarele sau sentinţa nici în pregătirea procesului de
neconstituţionalitate, aşa că totul a trebuit să îl fac bazându-mă pe
cunoştinţele generale, pe faptele şi cunoştinţele care rezultau din
publicaţia făcută în ziar. A venit ziua procesului. Procesul s-a desfăşurat în sala Curţii de
Casaţie, Secţia I; aula cea mai mare din Curtea de Casaţie era ticsită.
Stăteau persoanele una peste cealaltă. Era impresionant spectacolul din
sală! Curtea era compusă din 33 de magistraţi. Toţi erau în roba de
ceremonie care era roşie şi cu mânecile şi cu gulerul de hermină. Era
impresionant! Procuror al procesului era primul procuror al Curţii de
Casaţie. Eu eram emoţionat şi preocupat. Eram emoţionat pentru că eram
cineva care simţea româneşte… Eram preocupat pentru că nu vroiam ca
pledoaria mea să alunece pe o pantă politică, nu vroiam ca să dau
prilejul ca să fiu întrerupt pentru că aveam intenţiunea să fac o
critică foarte severă a motivării aduse de Curtea de Casaţie când a
respins alte motive de neconstituţionalitate şi în special motivul de
bază, acela al revoluţiunii ca izvor de drept constituţional. Această
peocupare a mea era cu atât mai mare văzând sala atât de aglomerată.
Intuiam că în sală sunt elemente ale Ministerului de Interne şi ale
poliţiei politice. N-am reuşit să le individualizez, dar se simţea că
erau în sală. M-a scos din încurcătură preşedintele, care probabil şi el era
preocupat ca dezbaterile să nu ia o întorsătură politică, şi atuncea el a
decis ca recursul mareşlului Antonescu şi al lui Ică să fie judecate
ultimele şi toate celelalte să le preceadă. Am fost încântat de această
soluţie, care a avut ca rezultat că în şedinţa de dimineaţă, care a
durat de la 9:00 – 9:30 la 13:00 – 13:30, s-au judecat recursurile
celorlaţi, iar recursul lui Antonescu – Ion şi Mihai – a fost judecat
după masă, după orele 3 şi jumătate, către orele 4. În sală nu erau mai
mult de treizeci – patruzeci de persoane. După ce avocatul Simionescu şi avocatul Stroe au expus motivele lor
de recurs – a fost o expunere frumoasă şi a unuia şi a celuilalt – a
venit şi rândul meu, pentru că eu aveam ultimul motiv, al cincilea. (.)
Am simţit că cineva mă trage de robă. M-am întors: era avocatul
Simionescu-Iaşi, care îmi spune, cu o voce destul de ridicată: „Ce faci?
Stai atent, pentru că nu uita că pledezi pentru un om condamnat la
moarte!” Starea mea de spirit era în aşa hal, că eu am răspuns tot cu o
voce ridicată: „Colega, responsabilitatea pledoariei e a mea!
Responsabilitatea morală a sentinţei este a dumnealor!” Şi cu mâna arăt
curtea. Mă aşteptam, după ce am pronunţat aceste cuvinte la o reacţiune
din partea preşedintelui, dar nu a fost nici o reacţiune şi nici
Simionescu-Iaşi nu şi-a mai permis să-mi cenzureze pledoaria, deşi după
aceea am spus lucruri apăsătoare. (…) Am terminat, şi ieşind pe stradă au început şi preocupările. Era un
moment în care avocaţii erau bătuţi în tribunal dacă apărau pe unul care
era judecat pentru sabotaj sau pentru o infracţiune similară. Când
intrai în sala tribunalului, în locul icoanei sau în locul fotografiei
regelui Mihai, era o bandă pe care era scris că justiţia este o armă în
mâna poporului pentru lupta de clasă. În aceste condiţiuni vă închipuiţi
starea mea sufletească, când a trebuit să analizez legalitatea unei
legi în raport cu o normă constituţională care nu se respecta… Până la ora 10 seara, acasă la mine atmosfera era foarte apăsătoare
din cauza acestei preocupări. La 10 şi jumătate sună telefonul. Eram
chemat de către un consilier care luase parte la dezbateri. Consilierul
mi-a spus: „Te felicit pentru pledoarie! Ai făcut mare impresie asupra
noastră, a tuturor!”. Era un consilier mai în vârstă.
Şi când am intrat în camera de consiliu, ne-a înjurat pe toţi şi ne-a
spus: „Sunt pus în situaţia ca un tânăr – la data aceea aveam 32 de ani –
să ne tragă palme în public şi să nu putem să spunem nimic!” După ce s-a pronunţat Curtea am spus: „Cum aţi putut să pronunţaţi
această hotărâre?!” Aflasem că atunci când s-a pronunţat sentinţa, din
33 de consilieri, nouă consilieri erau pentru admiterea recursului, iar
restul a fost pentru respingerea lui, şi ceea ce m-a impresionat şi mai
mult a fost că s-au pronunţat în favoarea recursului. Din cei nouă,
majoritatea erau magistraţi tineri, nou numiţi de către regim, pentru
a-şi asigura majoritatea. „…Cum?! Au fost tinerii noi cei care s-au
pronunţat pentru admiterea recursului şi voi, magistraţi vechi, cu
tradiţie, cu experienţă, cu reputaţie şi în pragul pensiei, nu aveţi
curajul să o faceţi!” Şi atuncea mi-a spus: „Să nu crezi că noi nu am
avut toată problematica! Însă în timp ce deliberam, a venit consilierul
David – care atunci era secretar general la Ministerul de Justiţie – şi
mi-a spus: `Dacă se respinge recursul, regele va comuta
condamnarea la moarte în închisoare. Dacă se admite recursul, guvernul
nu îşi ia răspunderea vieţii celor care au fost judecaţi.`” Din sursele Palatului, mai bine zis direct de la Savel Rădulescu,
care era un consilier politic al regelui, cu care am discutat problema,
mi-a spus: „Domnule Boroş, regele, când a văzut că nu se propune
comutarea pedepsei cu moartea, era hotărât să facă graţierea fără să
întrebe guvernul. Însă pentru că asta va fi pus în conflict direct cu
guvernul, a vrut să se asigure că englezii şi americanii vor interveni
ca să nu-i lase pe ruşi să creeze dificultăţi, să organizeze mişcări de
stradă, şi aşa mai departe… Englezii şi americanii ar fi spus: `Noi
credem că ăştia trebuie să fie executaţi!`” Ăsta a fost răspunsul lor,
după cum mi-a spus Savel Rădulescu. SURSA: RADOR
Cămin de solicitanţi de azil incendiat în Germania
