http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Isabela
Vasiliu-Scraba
O suită de qui
pro quo-uri în “Dialogurile întrerupte” de Eliade şi
o primă
colaborare ratată de Culianu
Desemnat de Sorin
Antohi drept “noul Eliade”, Ioan Petru
Culianu a reprezentat “un fenomen exploziv introdus în cultura română de
după 1989” (Aurel Codoban, Culianu, sau filozoful religiilor ca
magician). Sigur, ar fi contra-productiv să repunem în circulaţie
ditirambii prin care s-a realizat această masivă manipulare, care în
sine ar fi fost chiar benefică, dacă numele lui Culianu n-ar fi fost
folosit permanent pentru a pune pe tapet acuzaţii nefondate la adresa lui
Eliade, dacă interesul s-ar fi axat exclusiv pe noutatea adusă de
cărţile lui Culianu si nu pe “asasinarea postumă” a lui Mircea
Eliade; dar, mai ales, dacă “fenomenul exploziv” n-ar fi fost introdus în
cultura post-decembristă în principal prin mediatizarea a tot felul de
neadevăruri (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin
tertipuri –sau –Adevărul cel mai plauzibil despre viaţa şi opera
lui Culianu, în “Oglinda literară”, Anul VII, nr.88, aprilie 2009)
referitoare la cariera de profesor de istoria religiilor a lui Ioan Petru
Culianu care vreme de 12 ani a fost profesor de română în Olanda.
Numeroasele exagerări ale poveştii cu profesoratul din America
imediat după moartea lui Eliade au fost menite să alimenteze falsa
idee de “succesor al lui Eliade” care, insinuată în paralel cu imaginea de
“nou-Eliade”, să-l înlocuiască în conştiinţa celor
supuşi manipulării pe “vechiul” Eliade prin ultimul său
discipol, trezind oricui compătimirea. Prin “tehnica bombardamentului
subliminal” susţinută ani în şir în mass media
post-decembristă s-a realizat modificarea conştiinţei celor
interesaţi de istoria religiilor şi de Eliade. Pe această cale
s-a ajuns ca neadevărurile referitoare la “succesorul lui Eliade” şi
la “discipolul care şi-a depăşit maestrul” să fie luate
drept adevăr. In paranteză fie spus, teoria manipulării
conştiinţelor, a “modificării la nivel subconştient a
conţinutului conştiinţei” (Culianu în rev. “22”, 22-28 mai 2001,
p.13), reprezenta abordarea preferată de profesorul de română de la
Groningen pentru interpretarea unor fapte ţinând de istoria religiilor.
Desigur, nu în varianta înşelătoare cu bună
ştiinţă când, prin “bombardament subliminal” ceva este prezentat
drept altceva.
Publicarea în 2004 a
corespondenţei dintre discipol şi maestru a prilejuit şi ea o
multiplă manipulare în direcţia schimbării “vechiului” Eliade
printr-unul “nou”. Încadrarea volumului s-a făcut în colecţia “I.P.
Culianu”. O editură din vest ar fi încadrat schimbul de scrisori în
colecţia “Mircea Eliade”, bine cunoscut cititorilor ca personalitatea cea
mai proeminentă a istoriei religiilor din secolul 20. Dar Poliromul a
optat pentru “schimbare”.
Nici titlul ales de îngrijitorii
volumului nu este întâmplător. Fiindcă “dialogul” implică o
situare la acelaşi nivel a celor doi interlocutori. In carte ar fi de
găsit un “dialog” între Culianu şi Eliade, nu permanente
solicitări ale lui Culianu, ba Eliade să vorbească cu Meslin
să-l determine să-i conducă şi doctoratul de stat, ba
să-l ajute cu publicarea, cu traducerile în franceză, cu găsirea
vreunui post la vreo facultate din America, etc. In prefaţa volumului,
Matei Călinescu se grăbeşte de la a doua propoziţie
să-l compare pe Culianu cu
Pettazzoni, după numărul de scrisori pe care i le-ar fi scris
lui Eliade. Exagerarea este evidentă, ca si sensul ei.
Dar virtutea de căpătâi a
titlului Dialoguri întrerupte stă în capacitatea de a sugera
nefericitul moment al unei vieţi retezate, când o promiţătoare
carieră a fost brusc “întreruptă”. La mijloc mai este un qui pro
quo, de care ne vom ocupa ceva mai încolo. In general “qui pro quo”-ul se
pretează la comendii, spre a stârni râsul. In cazul lui Culianu,
întotdeanua cînd întervine situaţia prin care ceva e luat drept altceva,
avem de-a face cu o manipulare penibilă, nu cu ceva de râs.
De pildă, titlul din pagina a
8-a a Suplimentului cultural al Cotidianului apărut la un an de la
asasinarea lui Culianu: “Te comănduiesc să faceţi un
symposion în cinstea mea postumă” (L.A.I., 18 mai 1992, p.8) are
şi el la bază un qui pro quo. Fiindcă nu este vorba de
o comandă cu limbă de moarte,
din imediata vecinătate a momentului împuşcării. Fraza
teribilist-tinerească împlinea cam două decenii în 1991. Ea a fost
extrasă dintr-o scrisoare către Pleşu trimisă de Culianu la
vremea când devenise student în Italia.
Să vedem însă care este
echivocul promovat prin titlul volumului de corespondenţă. Dintr-o
scrisoare a lui Eliade aflăm că prin 1982 era proiectat un volum, în
genul cărţii de mare succes: Mircea Eliade, L’epreuve du
Labyrinthe (entretiens avec Cl. H. Rocquet) apărută în anul în
care se tipărea în Italia modesta monografie pe care profesorul de
română de la Groningen o scrisese despre Eliade. În cartea proiectată
de Goma împreună cu Ioan Petru Culianu, Eliade urma să expună
viziunea proprie asupra credinţelor şi ideilor religioase care
să alcătuiasă un fel de fundal pentru discuţia asupra
operei beletristice. Protejatul său, căruia faimosul istoric al
religiilor îi trimitea bani în vremea studenţiei în Italia, urma să-i
prezinte literatura, vorbind de Eliade-scriitorul. In 1982 Mircea Eliade s-a
gândit că titlul cărţii axată pe beletristica sa
neîncheiată ar putea fi Dialogues interrompus, contractul urmând
să-l semneze cu Editura Hachette, pentru colecţia “Est-Ouest”
coordonată de Paul Goma.
Fiind un proiect drag lui Culianu,
acesta s-a pus pe scris şi i-a trimis lui Eliade contribuţia sa la
volum. După citirea prezentării alcătuită de protejatul
său din perspectiva acelei fictive “uitări a fascismului”, calul de bătaie
a tuturor denigratorilor săi din Italia pro-comunistă, Eliade îi
atrage atenţia lui Culianu că despre literatura sa vorbeşte prea
puţin. De fapt, i-a fost atât de neplăcut să comenteze
poziţia adoptată de discipol, încât a început scrisoarea pe 3 martie
şi a terminat-o pe 28 martie 1983.
Pentru a nu abandona totuşi
proiectul, Mircea Eliade vine cu propunerea de a alcătui o listă de
întrebări la care tot el să răspundă, cu trimiteri la
părţile de Jurnal care fuseseră publicate.
Răspunsurile urmau să fie dezvoltate, eventual “dialogate” de
discipol. Pe 18 sept. 1984 Culianu si-a dat seama că viziunea sa despre
“Eliade-scriitorul” îl cam
“plictiseşte” pe maestrul său. De aceea discipolul îl asigură
că între timp a scris ceva nou, fără legătură cu primul
text. Aceasta era însă foarte departe de adevăr, lucru sesizat de
Eliade, îndată ce a văzut cum
se gândise Culianu să-i situeze literatura “în context istoric”.
Ultima şansă pe care a
ratat-o discipolul a fost “soluţia provizorie” oferită pe 21 sept.
1984 de Eliade. De astă dată maestrul s-a arătat dispus să
răspundă unor întrebări formulate de Culianu în
legătură cu sensul romanelor şi povestirilor sale.
Prilejul a fost folosit de protejat pentru a-l întreba de “tentaţia
extremismului” din România anilor treizeci (v. Culianu, Mircea Eliade,
Ed. Nemira, 1998, p.280).
După ce a citit lista de
întrebări alcătuită de cripto-comunistul său discipol -
nepăsător la asasinarea românilor de către comuniştii de
neam străin, neinteresat de numărul deportaţilor în Siberia din
teritoriile româneşti incorporate în URSS, si indiferent la martirajul la
care au fost supuşi după gratii vreme de două decenii cca 2
milioane de români, din care 200000 au
fost ucişi în detenţie (v.Monumentul victimelor comunismului,
în Elveţia la Chene Bourg, aproape de Geneva)-, pe 15 februarie 1985
Eliade îi scrie lui Culianu că n-a citit încă “elementele pentru
dialogul nostru”, şi, desigur, abandonează proiectul colaborării
cu Ioan Petru Culianu la acest volum cu dialoguri în marginea scrierilor sale
literare pe care încă din 1982 îi oferise să-l semneze împreună.
Aceasta a fost prima colaborare
ratată de Culianu. Ei îi vor urma încă două colaborări
dintre maestru şi protejatul său, ambele eşuate, dar măcar
despre ratarea celorlalte două Eliade nu a mai apucat să afle. Ne
referim la proiectul volumului Histoire IV şi la condensarea
impozantelor volume de istoria religiilor scrise de Mircea Eliade într-un
singur volum, alcătuit sub forma unui Dictionnaire des religions
(v. Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credinţelor
şi ratatele colaborări dintre Micea Eliade şi Ioan Petru Culianu).
Cu o perseverenţă
demnă de o cauză mai bună, între 1982 şi 1985 Ioan Petru Culianu - căruia Eliade îi
scria într-o dedicaţie că este “fericit că nu va rămâne
singur” -, a ţinut morţiş să-i facă maestrului
său dezagreabilă ideea volumului Dialogues interrompus, prin
superficiale şi nepotrivite interpretări în cifru politic ale unor
scrieri literare de sorginte filozofică.
Insistând să-l determine a intra în vorbă cu calomniatorii
săi, din nu se ştie ce pricini Culianu (care nu era prost deloc) s-a
făcut a nu pricepe cauza rezervei lui Eliade exprimată limpede: “Nu
cred că se poate scrie o istorie obiectivă a mişcării
legionare (…). Documentele la îndemână sînt insuficiente. In plus, o
atitudine obiectivă poate fi fatală autorului. Astăzi nu sînt
acceptate decât (…) execuţiile pentru majoritatea cititorilor europeni
şi americani” (17 ian. 1978).
| ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate |
