Isabela Vasiliu-Scraba O suită de qui pro quo-uri în “Dialogurile întrerupte” de Eliade şi o primă colaborare ratată de Culianu

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Isabela Vasiliu-Scraba

O suită de qui pro quo-uri în “Dialogurile întrerupte” de Eliade şi

o primă colaborare ratată de Culianu

         Desemnat de Sorin Antohi drept  “noul Eliade”, Ioan Petru Culianu a reprezentat “un fenomen exploziv introdus în cultura română de după 1989” (Aurel Codoban, Culianu, sau filozoful religiilor ca magician). Sigur, ar fi contra-productiv să repunem în circulaţie ditirambii prin care s-a realizat această masivă manipulare, care în sine ar fi fost chiar benefică, dacă numele lui Culianu n-ar fi fost folosit permanent pentru a pune pe tapet acuzaţii nefondate la adresa lui Eliade, dacă interesul s-ar fi axat exclusiv pe noutatea adusă de cărţile lui Culianu si nu pe “asasinarea postumă” a lui Mircea Eliade; dar, mai ales, dacă “fenomenul exploziv” n-ar fi fost introdus în cultura post-decembristă în principal prin mediatizarea a tot felul de neadevăruri (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri –sau –Adevărul cel mai plauzibil despre viaţa şi opera lui Culianu, în “Oglinda literară”, Anul VII, nr.88, aprilie 2009) referitoare la cariera de profesor de istoria religiilor a lui Ioan Petru Culianu care vreme de 12 ani a fost profesor de română în Olanda.

Numeroasele exagerări ale poveştii cu profesoratul din America imediat după moartea lui Eliade au fost menite să alimenteze falsa idee de “succesor al lui Eliade” care, insinuată în paralel cu imaginea de “nou-Eliade”, să-l înlocuiască în conştiinţa celor supuşi manipulării pe “vechiul” Eliade prin ultimul său discipol, trezind oricui compătimirea. Prin “tehnica bombardamentului subliminal” susţinută ani în şir în mass media post-decembristă s-a realizat modificarea conştiinţei celor interesaţi de istoria religiilor şi de Eliade. Pe această cale s-a ajuns ca neadevărurile referitoare la “succesorul lui Eliade” şi la “discipolul care şi-a depăşit maestrul” să fie luate drept adevăr. In paranteză fie spus, teoria manipulării conştiinţelor, a “modificării la nivel subconştient a conţinutului conştiinţei” (Culianu în rev. “22”, 22-28 mai 2001, p.13), reprezenta abordarea preferată de profesorul de română de la Groningen pentru interpretarea unor fapte ţinând de istoria religiilor. Desigur, nu în varianta înşelătoare cu bună ştiinţă când, prin “bombardament subliminal” ceva este prezentat drept altceva.

Publicarea în 2004 a corespondenţei dintre discipol şi maestru a prilejuit şi ea o multiplă manipulare în direcţia schimbării “vechiului” Eliade printr-unul “nou”. Încadrarea volumului s-a făcut în colecţia “I.P. Culianu”. O editură din vest ar fi încadrat schimbul de scrisori în colecţia “Mircea Eliade”, bine cunoscut cititorilor ca personalitatea cea mai proeminentă a istoriei religiilor din secolul 20. Dar Poliromul a optat pentru “schimbare”.

Nici titlul ales de îngrijitorii volumului nu este întâmplător. Fiindcă “dialogul” implică o situare la acelaşi nivel a celor doi interlocutori. In carte ar fi de găsit un “dialog” între Culianu şi Eliade, nu permanente solicitări ale lui Culianu, ba Eliade să vorbească cu Meslin să-l determine să-i conducă şi doctoratul de stat, ba să-l ajute cu publicarea, cu traducerile în franceză, cu găsirea vreunui post la vreo facultate din America, etc. In prefaţa volumului, Matei Călinescu se grăbeşte de la a doua propoziţie să-l compare pe Culianu cu  Pettazzoni, după numărul de scrisori pe care i le-ar fi scris lui Eliade. Exagerarea este evidentă, ca si sensul ei.

Dar virtutea de căpătâi a titlului Dialoguri întrerupte stă în capacitatea de a sugera nefericitul moment al unei vieţi retezate, când o promiţătoare carieră a fost brusc “întreruptă”. La mijloc mai este un qui pro quo, de care ne vom ocupa ceva mai încolo. In general “qui pro quo”-ul se pretează la comendii, spre a stârni râsul. In cazul lui Culianu, întotdeanua cînd întervine situaţia prin care ceva e luat drept altceva, avem de-a face cu o manipulare penibilă, nu cu ceva de râs. 

De pildă, titlul din pagina a 8-a a Suplimentului cultural al Cotidianului apărut la un an de la asasinarea lui Culianu: “Te comănduiesc să faceţi un symposion în cinstea mea postumă” (L.A.I., 18 mai 1992, p.8) are şi el la bază un qui pro quo. Fiindcă nu este vorba de o  comandă cu limbă de moarte, din imediata vecinătate a momentului împuşcării. Fraza teribilist-tinerească împlinea cam două decenii în 1991. Ea a fost extrasă dintr-o scrisoare către Pleşu trimisă de Culianu la vremea când devenise student în Italia.

Să vedem însă care este echivocul promovat prin titlul volumului de corespondenţă. Dintr-o scrisoare a lui Eliade aflăm că prin 1982 era proiectat un volum, în genul cărţii de mare succes: Mircea Eliade, L’epreuve du Labyrinthe (entretiens avec Cl. H. Rocquet) apărută în anul în care se tipărea în Italia modesta monografie pe care profesorul de română de la Groningen o scrisese despre Eliade. În cartea proiectată de Goma împreună cu Ioan Petru Culianu, Eliade urma să expună viziunea proprie asupra credinţelor şi ideilor religioase care să alcătuiasă un fel de fundal pentru discuţia asupra operei beletristice. Protejatul său, căruia faimosul istoric al religiilor îi trimitea bani în vremea studenţiei în Italia, urma să-i prezinte literatura, vorbind de Eliade-scriitorul. In 1982 Mircea Eliade s-a gândit că titlul cărţii axată pe beletristica sa neîncheiată ar putea fi Dialogues interrompus, contractul urmând să-l semneze cu Editura Hachette, pentru colecţia “Est-Ouest” coordonată de Paul Goma.

Fiind un proiect drag lui Culianu, acesta s-a pus pe scris şi i-a trimis lui Eliade contribuţia sa la volum. După citirea prezentării alcătuită de protejatul său din perspectiva acelei fictive “uitări a fascismului”, calul de bătaie a tuturor denigratorilor săi din Italia pro-comunistă, Eliade îi atrage atenţia lui Culianu că despre literatura sa vorbeşte prea puţin. De fapt, i-a fost atât de neplăcut să comenteze poziţia adoptată de discipol, încât a început scrisoarea pe 3 martie şi a terminat-o pe 28 martie 1983.

Pentru a nu abandona totuşi proiectul, Mircea Eliade vine cu propunerea de a alcătui o listă de întrebări la care tot el să răspundă, cu trimiteri la părţile de Jurnal care fuseseră publicate. Răspunsurile urmau să fie dezvoltate, eventual “dialogate” de discipol. Pe 18 sept. 1984 Culianu si-a dat seama că viziunea sa despre “Eliade-scriitorul”  îl cam “plictiseşte” pe maestrul său. De aceea discipolul îl asigură că între timp a scris ceva nou, fără legătură cu primul text. Aceasta era însă foarte departe de adevăr, lucru sesizat de Eliade,  îndată ce a văzut cum se gândise Culianu să-i situeze literatura “în context istoric”.

Ultima şansă pe care a ratat-o discipolul a fost “soluţia provizorie” oferită pe 21 sept. 1984 de Eliade. De astă dată maestrul s-a arătat dispus să răspundă unor întrebări formulate de Culianu în legătură cu sensul romanelor şi povestirilor sale. Prilejul a fost folosit de protejat pentru a-l întreba de “tentaţia extremismului” din România anilor treizeci (v. Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, 1998, p.280).

După ce a citit lista de întrebări alcătuită de cripto-comunistul său discipol - nepăsător la asasinarea românilor de către comuniştii de neam străin, neinteresat de numărul deportaţilor în Siberia din teritoriile româneşti incorporate în URSS, si indiferent la martirajul la care au fost supuşi după gratii vreme de două decenii cca 2 milioane de români, din care  200000 au fost ucişi în detenţie (v.Monumentul victimelor comunismului, în Elveţia la Chene Bourg, aproape de Geneva)-, pe 15 februarie 1985 Eliade îi scrie lui Culianu că n-a citit încă “elementele pentru dialogul nostru”, şi, desigur, abandonează proiectul colaborării cu Ioan Petru Culianu la acest volum cu dialoguri în marginea scrierilor sale literare pe care încă din 1982 îi oferise să-l semneze împreună.

Aceasta a fost prima colaborare ratată de Culianu. Ei îi vor urma încă două colaborări dintre maestru şi protejatul său, ambele eşuate, dar măcar despre ratarea celorlalte două Eliade nu a mai apucat să afle. Ne referim la proiectul volumului Histoire IV şi la condensarea impozantelor volume de istoria religiilor scrise de Mircea Eliade într-un singur volum, alcătuit sub forma unui Dictionnaire des religions (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credinţelor şi ratatele colaborări dintre Micea Eliade şi Ioan Petru Culianu).

Cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună, între 1982 şi 1985  Ioan Petru Culianu - căruia Eliade îi scria într-o dedicaţie că este “fericit că nu va rămâne singur” -, a ţinut morţiş să-i facă maestrului său dezagreabilă ideea volumului Dialogues interrompus, prin superficiale şi nepotrivite interpretări în cifru politic ale unor scrieri literare de sorginte filozofică.

Insistând să-l determine a intra în vorbă cu calomniatorii săi, din nu se ştie ce pricini Culianu (care nu era prost deloc) s-a făcut a nu pricepe cauza rezervei lui Eliade exprimată limpede: “Nu cred că se poate scrie o istorie obiectivă a mişcării legionare (…). Documentele la îndemână sînt insuficiente. In plus, o atitudine obiectivă poate fi fatală autorului. Astăzi nu sînt acceptate decât (…) execuţiile pentru majoritatea cititorilor europeni şi americani” (17 ian. 1978).

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate