Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium
marți, 2 iunie 2015
luni, 1 iunie 2015
Florin Puca - autoportet
open art fusion
duminică, 8 februarie 2015
Florin Puca - autoportet
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Caricatura zilei – 1 iunie Caricatura zilei de PSnews.ro - 1 Iun, 2015
Caricatura zilei – 1 iunie
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
duminică, 31 mai 2015
Ce mai zguduie Occidentul? - Autor : GEORGE CUSNARENCU
Ce mai zguduie Occidentul?
Autor :
GEORGE CUSNARENCU
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.htmlCe mai zguduie Occidentul? |
vineri, 29 mai 2015 | |
Humanitas
Fiction da girul unui creatii literare controversate, editând recent
„Supunere” (Soumission), romanul lui Michael Houellebecq, puternic
contestat înca înainte de a fi publicat. Cartea s-a transformat într-un
adevarat fenomen editorial, imediat dupa aparitia în Franta, în ianuarie
2015, când un prim tiraj de 150.000 exemplare s-a epuizat în primele
zile, urcând instantaneu pe primele locuri în topurile de vânzari.
În Germania, provocatorul roman a fost publicat la
numai câteva zile distanta de lansarea editiei franceze, atingând primul
loc în topurile de vânzari, cu un tiraj de peste 250.000 de exemplare.
Ca si în cazul romanului 50 shades of Grey, al scriitoarei E.L. James,
romanul Supunere a fost citit de mii de internauti înca înainte de
aparitia editoriala, cu o bucurie care însoteste mereu apropierea de un
best-seller international, asa cum avea sa devina dupa publicare în
Franta, Germania si Italia. Supunere este cel de-al saselea roman al lui
Michel Houellebecq, unul dintre cei mai cunoscuti si tradusi autori
francezi contemporani, detinator al prestigiosului Prix Goncourt, si a
aparut de curând în Brazilia, Portugalia si Ungaria, în cursul acestui
an urmând sa fie tradus în alte 40 de tari.
Autorul
include romanul în genul PF (political fiction), o fictiune politica
socanta care se zice ca deja a zguduit Occidentul! Provocator cu
program, cum faceau altadata suprarealistii, Houellebecq impresioneaza
prin tusele satirice îndraznete, însa întrebarile subiacente apartin
unui moralist care, schitând portretul unei Europe lipsite de ideal,
constata esecul proiectului iluminist si întrevede sfârsitul
civilizatiei occidentale seculare. Unii îl considera un roman profetic,
cum este, de pilda Emmanuel Carrere care declara pentru publicatia Le
Monde:
„Doua romane profetice au zguduit secolul
XX: «1984» si «Minunata lume noua». Erau profetice nu în sensul ca
prevedeau viitorul, care le-a infirmat, ci pentru ca enuntau un adevar
despre prezent. Anticipatiile lui Houellebecq fac parte din aceeasi
familie. Houellebecq are în comun cu Huxley o curiozitate fascinata de
fenomenele religioase si cu Orwell groaza de biciul politicii si un simt
– pe care putini i l-au recunoscut – al ceea ce se numeste «common
decency». Altfel – iar Dumnezeu stie cât îi iubesc pe Huxley si pe
Orwell – Houellebecq e mai puternic decât ei”.
Cu
rezerva ca în cazul anti-utopiei 1984, nu numai ca nu a infirmat
viitorul, ci la confirmat cu prea-masura, dovedindu-se ca statul
politienesc imaginat de Orwell în 1948, arata azi de o mie de ori mai
crunt. Analiza scriitorului este lucida si neiertatoare, e vorba despre
un Occident pe care înca din 1998, prin Particulele elementare, Michel
Houellebecq îl analizeaza cu scalpelul chirurgului în mâna, punându-i în
fata mizeria morala si deruta politica. Antieroul lui Houellebecq,
François, profesor de literatura la Sorbona, mizantrop care cauta cu
acelasi entuziasm pe internet meniuri de catering si servicii sexuale,
asista abulic la instalarea legitima la putere a unui guvern musulman
moderat.
Viata lui nu are nimic spectaculos, iar
prefacerile aduse de manevrele politice se dovedesc inexorabile. Sorbona
devine universitate musulmana, iar cariera lui François depinde de o
convertire, ale carei avantaje sunt nesperate. Si de ce nu s-ar supune,
când lucrurile promit sa se aranjeze atât de bine? La urma urmei, nu
este civilizatia moderna bazata pe dezideratul „cautarii fericirii”?
Reflectii
interesante, care vorbesc despre natura umana din toate timpurile, de
instinctul de supunere din toate timpurile („capul plecat, sabia nu-l
taie”) dar, literar vorbind, identificarea „raului” cu o anume religie
scade valoarea generala a romanului. Sa ne amintim ca George Orwell
descria în 1984 grozaviile unei dictaturi fara sa o numeasca explicit,
la fel facea si Ionesco în Rinocerii, motiv pentru care piesa beneficia
de o ambiguitate literara valabila sub orice dictatura. Ca Occidentul
este „socat” de romanul Supunere pare mai degraba un accesoriu de PF, de
vreme ce el n-a fost „socat”, mai degraba a acceptat, de lucrari mult
mai teribile, care au descris ceea ce avea sa se numeasca de atunci,
„ciocnirea civilizatiilor”, adica antinomia Occident-Islam.
GEORGE CUSNARENCU
|
Politica de demisol a lui Crin Antonescu și reverberațiile ei târzii Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti
Politica de demisol a lui Crin Antonescu și reverberațiile ei târzii
Autor:
Horaţiu Pepine,
DW-Bucureşti
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
România
Politica de demisol a lui Crin Antonescu și reverberațiile ei târzii
PNL a luat decizia de a le exclude pe deputatele Renate Weber și Norica
Nicolai. Evenimentul redeschide răni vechi și capitolul unui transfer
politic cu multe aspecte nelămurite.
Despărțirea dintre Renate Weber, Norica Nicolai și noul PNL era un fapt
împlinit de multă vreme. Prin urmare nu s-a întâmplat nimic, dar o excludere conține întotdeauna ceva dramatic. Mai ales în epoca politicilor inclusive și a diversității, a exclude
pe cineva sună terifiant. Realitatea este că evenimentul ține mai mult
de limbaj. De altfel Renate Weber a făcut o declarație foarte reținută
ca ton și, aparent, lipsită de resentimente; iar Norica Nicolai s-a
declarat eliberată de o povară.
Dar ne putem întreba dacă cele două deputate liberale nu ar fi trebuit să demisioneze ele dintr-o organizație care le-a trădat convingerile. A trecut un an de la alegerile europene și de la transferul PNL către PPE si cu toate acestea cele două deputate au rămas în partid. Între timp, Renate Weber a participat totuși la grupul PPE și s-a întors abia ulterior la ALDE. Atunci ar fi fost poate momentul unei clarificări.
Și dacă ar fi să insistăm puțin, toți cei care au cunoscut-o s-au așteptat să demisioneze din PNL din prima clipă, fiind extrem de uimiți de înscrierea ei la populari. Fosta militantă pentru drepturile omului de la APADOR-CH aparține în mod natural liberalilor europeni. Se uită iarăși că Renate Weber este o figură centrală în cadrul organizațiilor înființate de George Soros în România și că viziunea nițel mai conservatoare a popularilor față de problemele societății o separă de acest grup. Pe când ALDE pare croit după filosofia ”societății deschise”.
În ce o privește pe Norica Nicolai lucrurile au un aspect puțin diferit. Sosită de la țărăniști, ea a adoptat inițial posturi vehement conservatoare și părea la ALDE puțin neadecvată, dar ulterior și-a descoperit filonul de stânga pe linie feministă. Spre deosebire de Renate Weber, ea a ramas însă de la bun început în ALDE, sfidând curajos riscul excluderii. Prin urmare nu e vorba deloc de o poveste cu persecutori și persecutați.
Dar neînțelegerile nu se opresc aici. Destui dintre votanții liberali l-au condamnat pe Crin Antonescu pentru manevra transferului la PPE, neștiind că, în realitate, ei înșiși, cu modul lor de a privi familia și societatea, sunt mai apropiați de populari decât de ALDE. E adevărat, unii ar fi și mai aproape de conservatorii britanici și de partidul ”Dreptate și Justiție” din Polonia, dar britanicii au devenit antipatici din clipa în care s-au opus migrației muncitorilor, iar polonezii au rămas în România niște necunoscuți. Nu în ultimul rând Crin Antonescu anticipase corect că liberalii vor pierde teren peste tot în Europa și că riscă să rămână legat de un grup lipsit de influență, cu care nici nu are prea multe afinități. Din păcate la noi prea multă lume vorbește în necunoștință de cauză. Așa cum bine observa cineva, oamenii ”habar n-au de PPE și ALDE” și n-au reținut decât cel mult povestea cu ”austeritatea” .
Fostul președinte PNL este totuși condamnabil, dar nu pentru transfer, ci pentru stilul malonest în care a construit trecerea, inducându-și vechii parteneri în eroare. Crin Antonescu spunea cândva că-l admiră pe Viktor Orban pentru curajul și franchețea lui. Dar dacă ar fi avut măcar o zecime din curajul acestuia, ar fi anunțat trecerea PNL la PPE în plenul Parlamentului European înainte de alegeri. Așadar în privința asta, Graham Watson și Guy Verhofstadt au avut dreptate să-l critice. ”Liberalismul are de a face cu onestitatea, cu libertatea și cu transparenţa”, spunea foarte supărat Guy Verhofstadt, deși acestea ar trebui să fie valorile oricărui partid. Modul furișat în care au procedat Crin Antonescu și soția lui Adina Vălean și politica aceasta de demisol i-au dezonorat. Discreția fostului lider este, în actualele împrejurări, perfect explicabilă.
Dar ne putem întreba dacă cele două deputate liberale nu ar fi trebuit să demisioneze ele dintr-o organizație care le-a trădat convingerile. A trecut un an de la alegerile europene și de la transferul PNL către PPE si cu toate acestea cele două deputate au rămas în partid. Între timp, Renate Weber a participat totuși la grupul PPE și s-a întors abia ulterior la ALDE. Atunci ar fi fost poate momentul unei clarificări.
Și dacă ar fi să insistăm puțin, toți cei care au cunoscut-o s-au așteptat să demisioneze din PNL din prima clipă, fiind extrem de uimiți de înscrierea ei la populari. Fosta militantă pentru drepturile omului de la APADOR-CH aparține în mod natural liberalilor europeni. Se uită iarăși că Renate Weber este o figură centrală în cadrul organizațiilor înființate de George Soros în România și că viziunea nițel mai conservatoare a popularilor față de problemele societății o separă de acest grup. Pe când ALDE pare croit după filosofia ”societății deschise”.
În ce o privește pe Norica Nicolai lucrurile au un aspect puțin diferit. Sosită de la țărăniști, ea a adoptat inițial posturi vehement conservatoare și părea la ALDE puțin neadecvată, dar ulterior și-a descoperit filonul de stânga pe linie feministă. Spre deosebire de Renate Weber, ea a ramas însă de la bun început în ALDE, sfidând curajos riscul excluderii. Prin urmare nu e vorba deloc de o poveste cu persecutori și persecutați.
Dar neînțelegerile nu se opresc aici. Destui dintre votanții liberali l-au condamnat pe Crin Antonescu pentru manevra transferului la PPE, neștiind că, în realitate, ei înșiși, cu modul lor de a privi familia și societatea, sunt mai apropiați de populari decât de ALDE. E adevărat, unii ar fi și mai aproape de conservatorii britanici și de partidul ”Dreptate și Justiție” din Polonia, dar britanicii au devenit antipatici din clipa în care s-au opus migrației muncitorilor, iar polonezii au rămas în România niște necunoscuți. Nu în ultimul rând Crin Antonescu anticipase corect că liberalii vor pierde teren peste tot în Europa și că riscă să rămână legat de un grup lipsit de influență, cu care nici nu are prea multe afinități. Din păcate la noi prea multă lume vorbește în necunoștință de cauză. Așa cum bine observa cineva, oamenii ”habar n-au de PPE și ALDE” și n-au reținut decât cel mult povestea cu ”austeritatea” .
Fostul președinte PNL este totuși condamnabil, dar nu pentru transfer, ci pentru stilul malonest în care a construit trecerea, inducându-și vechii parteneri în eroare. Crin Antonescu spunea cândva că-l admiră pe Viktor Orban pentru curajul și franchețea lui. Dar dacă ar fi avut măcar o zecime din curajul acestuia, ar fi anunțat trecerea PNL la PPE în plenul Parlamentului European înainte de alegeri. Așadar în privința asta, Graham Watson și Guy Verhofstadt au avut dreptate să-l critice. ”Liberalismul are de a face cu onestitatea, cu libertatea și cu transparenţa”, spunea foarte supărat Guy Verhofstadt, deși acestea ar trebui să fie valorile oricărui partid. Modul furișat în care au procedat Crin Antonescu și soția lui Adina Vălean și politica aceasta de demisol i-au dezonorat. Discreția fostului lider este, în actualele împrejurări, perfect explicabilă.
- Data 28.05.2015
- Autoare/Autor Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti
- Cuvinte cheie Romania, PNL, Crin Antonescu, Renate Weber, Norica Nicolai, excludere
- Distribuiţi Trimiteţi Facebook Twitter google+ Mai mult
- Comentaţi 1 comentariu
- Feedback: Scrieti-ne
- Imprimaţi Imprimaţi pagina
- Permalink http://dw.de/p/1FXib
Manuscrisul Voynich, nedescifrat de peste jumătate de secol - ARTICOL POSTAT DE: Petre Dobrescu - Sursa Libertatea.ro
Manuscrisul Voynich, nedescifrat de peste jumătate de secol
Petre Dobrescu
Sursa
Libertatea.ro
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.htmlManuscrisul Voynich, nedescifrat de peste jumătate de secol
Petre Dobrescu
În secţiunea dedicată cărţilor rare din biblioteca Universităţii Yale din SUA se află cea mai misterioasă lucrare din toate timpurile: manuscrisul Voynich, denumit astfel după cel care l-a descoperit, anticarul polonez Wilfrid Michael Voynich. Până acum, toţi lingviştii şi matematicienii care au încercat să-l descifreze au eşuat.
Publicitate
Nu are semne de punctuaţie, iar desenele sunt foarte bizare
Manuscrisul a fost găsit în anul 1912 într-o mănăstire iezuită de lângă Roma şi cam tot de atunci experţi de top din toată lumea se chinuiesc să-l descifreze. Iniţial, s-a crezut că va fi floare la ureche spargerea codului în care e scris. Apoi, cercetătorii şi-au dat seama că, deşi textul e format din cuvinte ce se repetă, iar alfabetul pare familiar, amestecul de litere latine, cifre arabe, semne runice şi simboluri alchimice îngreunează teribil - dacă nu face chiar imposibilă - găsirea cheii în care a fost redactat manuscrisul. Specialiştii au descoperit cu stupoare şi alte bizarerii: nici unul dintre cuvinte nu are mai puţin de 3 litere sau mai mult de 10 (lucru neîntâlnit în nici o limbă de pe glob), textul e complet lipsit de semne de punctuaţie şi... pare scris de două persoane, nu de una, în două sisteme distincte. După stabilirea acestui din urmă fapt, manuscrisul a fost împărţit în două, dar nici aşa paleografii (specialişti în descifrarea textelor vechi şi stabilirea autenticităţii acestora - n.r.) nu au reuşit să-i dea de cap. Inclusiv experţii care au descifrat celebrul cod “Enigma”, folosit de nazişti în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, s-au declarat învinşi. Desenele din carte sunt la fel de bizare ca scrierea, neuşurând în vreun fel sarcina specialiştilor: plante care nu se găsesc pe Pământ, figuri feminine ce se scaldă goale în bazine care au forma organelor interne umane, ba chiar şi schiţe ce par reprezentări ale unor constelaţii necunoscute nouă.
Text alchimic, manual de medicină sau... moştenire extraterestră?
Multă vreme s-a crezut că este vorba despre un document alchimic, în sprijinul acestei teorii venind şi scrisoarea găsită de Voynich în paginile cărţii, o scrisoare datată 19 august 1666 şi adresată de un oarecare Joannes Marcus Marci unui ilustru lingvist al vremii respective, Athanasius Kircher. Marci scrie că renunţă la manuscris în favoarea lui Kircher, după ce şi-a dedicat zadarnic viaţa încercării de a descifra misterioasa scriere. Mai menţionează că documentul e posibil să fi fost realizat de Roger Bacon şi că a fost cumpărat cu 6.000 de ducaţi de regele Rudolf al II-lea de Habsburg (1552 - 1612), care sperase că în paginile sale s-ar afla secretul transformării metalelor comune în aur. Cum în însemnările de la curtea regelui Rudolf există menţiunea achiziţionării unui astfel de document, specialiştii au concluzionat la unison că scrisoarea este autentică. De la Kircher, şi el neputincios în decodarea manuscrisului, cartea a ajuns în grija călugărilor iezuiţi, care l-au pus bine în arhiva de unde l-a “cules” Voynich în 1912.
În afară de teoria conform căreia ar fi un text alchimic, pasionaţii de criptologie au înaintat şi ipoteza conform căreia ar putea fi un manual de medicină timpurie, unul de metafizică şi magie sau... chiar un manual cu instrucţiuni lăsat omenirii de către o rasă extraterestră. Însă specialiştii, aşa cum iau în calcul posibilitatea de a avea în faţă o lucrare genială, nu exclud nici posibilitatea ca aceasta să fie un nonsens, o farsă menită să-i prostească pe colecţionarii dispuşi să plătească bani grei pe cărţi rare.
Un botanist american susţine că ar fi originar din Mexic
Un singur cercetător, botanistul american Arthur Tucker, de la Universitatea Delaware, s-a hazardat în a afirma, anul trecut, că ar fi identificat câteva plante din carte şi că ar avea o teorie plauzibilă despre limba în care ar fi scris, însă în mediul academic declaraţiile lui au rămas fără ecou. Spre deosebire de majoritatea cercetătorilor, care au plecat de la premisa că Voynich este o creaţie europeană, Tucker crede că manuscrisul ar putea avea ca origine Mexicul şi ar fi scris în azteca veche din Nahuatl, limbă dispărută în secolul al 16-lea, după cucerirea Mexicului de către spanioli.Totodată, Tucker susţine că 37 din cele 303 plante reprezentate în misterioasa carte ar fi crescut, în secolele 15-16, în Mexic. Pe una dintre ele chiar ar fi descoperit-o într-un codex din anul 1552. Alain Touwaide, specialist în istoria plantelor la Institutul Smithsonian din Washington, şi Gordon Rugg, de la Universitatea Keele, din Marea Britanie, au declarat că Tucker ar trebui să-şi domolească puţin entuziasmul, întrucât plantele despre care vorbeşte doar seamănă între ele, nu sunt identice, aşadar, posibilitatea ca el să fi descoperit cu adevărat cheia cu care poate fi decodificat manuscrisul Voynich este foarte mică.
Mai mult:
Abonați-vă la:
Postări (Atom)