George Cuşa - „Bătăile de la Piteşti nu mi s-au şters din minte. Fără legătura cu Dumnezeu, nu am fi rezistat în detenţie“
(galerie foto)
Ce simte unul dintre
ultimii absolvenţi ai promoţiei 1944 a Liceului „Mircea cel Bătrân“ din
Constanţa? Există, oare, o mândrie specială, un sentiment al
apartenenţei mirciştilor la un sistem de valori de nezdruncinat? Ce a
însemnat, pentru un mircist absolvent de Filosofie, detenţia comunistă?
Cât de subţire este linia dintre prezent şi trecut, un trecut ale cărui
episoade au fost marcate şi de torţionari? Există o lege a compensaţiei,
în sensul în care suferinţa îndurată în închisorile comuniste poate fi
cumva „răscumpărată“? Am discutat despre aceste aspecte cu George Cuşa,
unul dintre ultimii absolvenţi ai promoţiei 1944 a Colegiului Naţional
„Mircea cel Bătrân“ din Constanţa şi, de asemenea, fost deţinut politic,
în cadrul unui interviu acordat cotidianului ZIUA de Constanţa.
V-aţi
reîntâlnit, ieri, ultimii absolvenţi ai promoţiei 1944 a Liceului
„Mircea cel Bătrân“ (actualul colegiu). Ce stări, ce sentimente v-au
încercat?
Să
ştiţi că nu am un sentiment deosebit, pentru că supravieţuitorii
promoţiei 1944, din care şi eu fac parte, se întâlnesc de 35 de ani. De
ce doar de 35 de ani (pentru că anul acesta am împlinit 71 de ani de la
absolvirea liceului)? Pentru că din 1944, de când am dat Bacalaureatul,
la Murfatlar, împreună cu elevele de la Liceul „Domniţa Ileana“ şi cu
elevii celor două licee teoretice din Tulcea (băieţi şi fete), până în
1979 nu ne-am întâlnit sub nicio formă, din două considerente. Şapte
dintre cei 62 de elevi din generaţia noastră au fost condamnaţi la
pedepse destul de mari. Personal, am fost condamnat prima dată la cinci
ani de închisoare, iar a doua oară, la 21 de ani de muncă silnică. Noi,
cei care am făcut închisoare, am evitat să ne întâlnim cu colegii
noştri, care erau angajaţi deja la stat, pentru a nu le crea anumite
probleme. Al doilea considerent este că şi ei au făcut acelaşi lucru,
încercând să ne ocolească, pentru a nu intra cumva în conflict cu
organizaţia de bază a întreprinderii în care lucrau.
Cunosc
absolvenţi ai Colegiului „Mircea cel Bătrân“ care, întrebaţi ce şcoală
au terminat, nu fac referire la studiile universitare, eventual
postuniversitare, ci răspund mândri că sunt mircişti. Există, oare, o
mândrie specială, un sentiment al apartenenţei mirciştilor la un sistem
de valori de nezdruncinat? Altfel spus, sunt aceştia cu mult deosebiţi
de restul liceenilor?
Problema
aceasta, a mândriei de a fi absolvent al unui liceu de elită, se
întâlneşte şi în alte oraşe din ţară. Prin Liceul „Mircea cel Bătrân“ au
trecut, de-a lungul timpului, o serie de elevi care au devenit mari
personalităţi în viaţa politică, sportivă şi culturală şi care au lăsat
urmaşilor lor această mândrie. „Mircea cel Bătrân“ a avut şi are şi acum
un statut aparte, o alură deosebită, care vine parcă din istorie. Chiar
şi edificiul, clădirea liceului arată deosebit.
Liceul
„Mircea cel Bătrân“ are o tradiţie şi a excelat atât prin profesori,
cât şi prin elevi. Au fost etape când au fost create vârfuri care, cu
siguranţă, au lăsat urme.
Amintesc
câteva personalităţi din promoţia noastră - Eugen Ştefănescu şi Tiberiu
Cunia. Ei au trecut frontiera în Iugoslavia, în 1948, pentru că erau
urmăriţi de fosta Securitate, de acolo, după şapte luni, au ajuns în
Franţa, şi-au terminat studiile la Universitatea din Nancy şi, după
absolvire, au ajuns în Canada. Ambii şi-au dat doctoratele în Canada şi
în SUA. Eugen Ştefănescu, după ce a devenit doctor în silvicultură, a
fost reprezentantul Canadei la ONU, secţia FAO (n.r. Food and
Agriculture Organization of the United Nations). Timp de 28 de ani, a
fost în aproape toate statele africane, pentru îmbunătăţirea mediului
forestier şi a apelor. Tiberiu Cunia a fost profesor universitar la
Syracuse, membru marcant în domeniul silviculturii pe plan mondial, în
special în statistici forestiere, cu multe premii importante în statele
europene şi asiatice, dintre care cel mai răsunător a fost Premiul
Humboldt, în Germania, care se atribuie unui străin.
Şi
fiul dumneavoastră a terminat tot „Mircea cel Bătrân“, iar nepoata
dumneavoastră a absolvit, săptămâna această, acelaşi liceu. Ce sfaturi,
ce mesaj aveţi pentru ea?
Ralucăi,
nepoata mea, îi spun să-şi păstreze spiritul mircist şi să fie mândră
că a trecut pe unde a trecut şi bunicul ei, şi anume Colegiul Naţional
„Mircea cel Bătrân“, care rămâne un etalon pentru liceele de profil, în
care, aşa cum am spus, au excelat profesori şi elevi, au făcut
performanţă.
Cât
de greu a fost drumul până aici? Care au fost cele mai semnificative
experienţe prin care aţi trecut, care sunt episoadele care v-au marcat
şi care v-au definit existenţial?
M-am
născut în Bazargic, pe 22 februarie 1926, la doar trei luni după
descălecarea primului mare val de aromâni veniţi din Macedonia
grecească, pe 25 noiembrie 1925. M-a marcat, mai exact, faptul că nu
m-am născut acolo unde am fost plămădit, anume în Pindul tracic, unde
era leagănul familiei mele, unde era istoria noastră. Acest aspect a
avut o influenţă asupra vieţii mele.
Un
alt factor a fost acela că am început liceul la Bazargic, unde am făcut
primele patru clase, cursul inferior adică, şi l-am terminat la „Mircea
cel Bătrân“. A fost un fel de dezrădăcinare, a doua, dacă vreţi. Aceste
dezrădăcinări m-au marcat, am fost în permanenţă între două lumi.
Profesorul Dimitrie Gusti, sociolog de marcă, a spus, într-una dintre
prelegerile lui, în anul I de studenţie, că cel care nu s-a născut acolo
unde a fost plămădit sau cel care şi-a început şcoala într-un loc, dar
nu a terminat-o tot acolo, nu va avea astâmpăr. Se pare că a avut
dreptate, din punctul meu de vedere.
V-aţi petrecut o parte din viaţă în detenţie. Cum aţi ajuns acolo?
Din
1945, când a început sovietizarea ţării prin încercarea de a-i schimba
structura politică, socială, spirituală şi materială, m-am încadrat în
organizaţia de rezistenţă a Centrului universitar Bucureşti, mai precis,
în cadrul Facultăţii de Medicină Veterinară. Pentru că rezistenţa
împotriva regimului instalat luase amploare în toată ţara, organele de
siguranţă ale statului au dispus imediat măsuri şi, pe data de 14 - 15
mai 1948, au arestat peste 10.000 de persoane din toate mediile sociale.
Acestea fuseseră depistate de informatori.
În
29 septembrie 1948, am fost arestat şi a urmat un traseu infernal.
Detenţia a început cu Ministerul de Interne, a continuat cu Jilava, cu
Piteşti, Gherla, Securitatea din Constanţa, închisoarea militară din
Constanţa şi s-a finalizat la Aiud, cetatea de suferinţă a neamului
românesc. În prima instanţă, am fost condamnat şi am executat cinci ani.
Am fost eliberat în septembrie 1953. Am fost rearestat în 1958, pentru
că nu am denunţat un colind din cadrul organizaţiei din comuna Mihail
Kogălniceanu şi condamnat la 21 de ani de muncă silnică, deşi faptele
erau prescrise.
Detenţia
generaţiei mele de deţinuţi, din perioada 1947 - 1964, până la decretul
de graţiere, este unică în Europa răsăriteană, dominată de sovietici.
România a avut cel mai diabolic, cel mai cumplit sistem din punct de
vedere al metodelor de încarcerare. Asta pentru că România a fost ţara
care s-a opus de la început instalării comunismului. Evident, comuniştii
s-au răzbunat, de aici şi condiţiile foarte dure din detenţie.
Metoda
lor principală a fost să împartă categoriile sociale de deţinuţi.
Astfel, elevii au fost duşi la închisoarea din Târgşor, lângă Ploieşti.
Studenţilor li s-a rezervat închisoarea de la Piteşti. Ţăranii şi
muncitorii, la Gherla. Intelectualii, la Aiud. Foştii demnitari ai
ţării, la Sighetul Marmaţiei. Separarea acestor categorii a avut un
singur scop: izolarea fiecărei categorii în parte. Au vrut mai ales
izolarea studenţilor, cărora li s-a aplicat un regim aparte, care a dus,
în final, la o metodă de ştergere a memoriei. De ce? Pentru că
studenţimea face legătura între generaţia care vine şi cea care pleacă.
Este liantul dintre generaţii. Studenţimea a dat întotdeauna semnalul
schimbărilor. La Piteşti s-au aplicat nişte metode atât de dure, încât
oamenii au fost transformaţi pur şi simplu în altceva decât au fost ei.
Au devenit simpli indivizi dirijaţi. Prin ce? Prin torturi
inimaginabile. Timp de doi, trei ani, studenţii au fost masacraţi. La
Piteşti, au fost ucişi în bătaie pentru că nu au vrut să renunţe la
ideologia lor, unii s-au sinucis, alţii au înnebunit, restul au rămas cu
umbre, cu sechele pentru toată viaţa. Au încercat să ne şteargă
memoria. Dar noi nu am vrut să ne şteargă memoria, pentru că ar fi
însemnat că ne anuleze ca personalitate. Dar zeci de ani am tăcut. După
reeducarea prin tortură de la Piteşti, studenţii nu au mai cântat
colinde, nici Pluguşorul, nici Prohodul şi nici Christos a înviat. Nici
măcar zilele de naştere sau onomasticele nu au mai fost celebrate. Le-am
tăinuit. Personal, mi-am revenit după 27 de ani, când am fost chemat la
Securitate să fiu întrebat de anumite fapte, pe care le-au raportat
unii informatori despre mine. Mi s-a pus întrebarea „de ce nu vrei să ne
ajuţi?“. Era al patrulea mare şoc pe care l-am primit, dar atunci mi-am
revenit din strânsoarea respectivă. L-am întrebat pe anchetator: „De
ce, domnule anchetator, să vă ajut? Eu am fost condamnat la 21 de ani de
închisoare, nu mi-am terminat studiile, am trecut printr-un proces de
masacrare, uneori infernal, am scris pe talpa bocancului sau pe gamelă,
ca în timpuri preistorice, pentru că am stat în aceeaşi celulă de doi,
trei metri pătraţi, câte opt studenţi la Piteşti. Nu ieşeam la aer decât
o dată la câteva zile, geamurile aveau obloane. Ciorbele ni se dădeau
prin vizetă, ca la animale. Cum să vă ajut, când sora mea a făcut zece
ani de detenţie? Cum să vă ajut, când unchiul meu, fratele tatălui meu, a
murit la Aiud? Îşi lăsase acasă trei copii. Cel mai mic nici nu l-a
cunoscut. Am fost bătut, la Gherla, de nişte colegi de-ai mei
transformaţi în torţionari, pentru că am primit două gamele de fasole de
la unchiul meu, care lucra la bucătărie, eu fiind internat pentru TBC
într-un fel de infirmerie. M-a turnat un constănţean de-al meu, pe motiv
că aş fi primit ajutor. Era considerat ajutor legionar. Bătăile de la
Piteşti nu mi s-au şters din minte şi nici imaginile colegului meu de
facultate, Şerban Gheorghe, din Murfatlar, care s-a sinucis la Piteşti,
pentru că s-a opus reeducării. Nu pot să vă ajut“. Se întâmpla în august
1979. Mi-a răspuns elegant: „Începând cu data de astăzi, nu te mai
deranjează nimeni“. Eram urmărit încă de patru ofiţeri de securitate.
Ce aţi făcut până la momentul detenţiei? Care a fost, până atunci, traseul dumneavoastră?
Am
urmat patru ani liceul din Bazargic, unde nu s-a întâmplat nimic
interesant. Chiar şi aşa, au existat acolo câteva altercaţii cu elevii
bulgari de la liceul din Bazargic. După cedarea Cadrilaterului, multe
familii de aromâni, printre care şi familia mea, au fost recolonizate în
comuna Ferdinand, actuala Mihail Kogălniceanu, din judeţul Constanţa.
Am stat în casele nemţilor, chemaţi de către Hitler în Germania. Aici am
avut o activitate culturală şi sportivă unică în comună. Începând din
1941 până în 1948, momentul arestării noastre, am pus în scenă piese de
teatru semnate de Caragiale, Alecsandri, Tudor Muşatescu, Delavrancea,
până în vara lui 1948, când ultima piesă de teatru a fost „Avarul“ lui
Molière.
Tot în această
perioadă, pe linie sportivă activam la volei în cadrul municipiului
Constanţa. De asemenea, am amenajat un microstadion într-o curte, pentru
atletism. Am amenajat şi trei terenuri de fotbal.
După
terminarea liceului, m-am înscris la Filosofie, dar şi la Medicină
Veterinară, la insistenţele tatălui meu. Paradoxal, am fost şi la
Medicină Veterinară.
La
întoarcerea din detenţie, în 1956, am condus corul comunei, cu care am
fost în finala pe ţară. Deşi aveam domiciliul obligatoriu, mi s-a
aprobat totuşi plecarea la Bucureşti.
În
anii din urmă, asistăm la judecarea foştilor torţionari din închisorile
comuniste. Cum priviţi aceste evenimente? Credeţi că suferinţa îndurată
de victimele fostului regim poate fi în vreun fel compensată vreodată?
Suferinţa
victimelor regimului comunist nu poate fi compensată sub nicio formă.
Noi i-am iertat pe torţionari, pentru că au fost slugile unui sistem,
erau recrutaţi din medii dubioase, fără personalitate.
Credeţi în legea compensaţiei?
Întotdeauna
mi-a fost mai greu să suport suferinţa camarazilor mei torturaţi decât
suferinţa proprie. Eu de la început mi-am dat seama că nu are rost să mă
împotrivesc unor măsuri deja legiferate, mai exact reeducării. Lupta
era inegală. Dar nu am vrut să mor, pentru că moartea trebuie să fie
aprobată de Dumnezeu, de părinţii mei. În ultimă instanţă, era nevoie şi
de decizia mea. Poate că, instinctiv - deşi credeam că nu vom avea
scăpare din comunism -, câteodată aveam impresia că societatea s-ar
putea transforma şi că poate voi fi util, pentru a mărturisi.
Care
au fost visurile, idealurile, credinţele care v-au ajutat să rezistaţi,
să nu vă pierdeţi raţiunea şi, poate, chiar o parte din suflet? Chiar
şi cu prăbuşiri care au durat, am supravieţuit datorită crezului nostru
politic şi religios. Ne-am revenit în momentul în care cauzele care au
determinat prăbuşirea noastră au încetat. Credeam că România va redeveni
ţara care a fost înainte de 1945, un punct strategic în Europa
Răsăriteană, fiind un popor vechi în zonă şi autentic creştin-ortodox.
Este o întrebare intimă, dar aş vrea să ştiu ce relaţie aveţi cu Dumnezeu.
Sunt
creaţia Lui şi respect legile Lui. Fără această legătură cu Dumnezeu,
nu am fi rezistat în detenţie. Acolo, am avut şansa să cunosc poeziile
mai multor poeţi, printre care cele cu tentă religioasă ale lui Radu
Gyr, Nichifor Crainic şi Vasile Voiculescu.
Credeţi
că astăzi oamenii mai luptă pentru cauze, pentru principii în care
cred, pentru alţi oameni? Sau suntem mai laşi, mai comozi, mai puţin
însufleţiţi de lucruri sfinte?
Oamenii
nu prea mai au valori, nu îşi creează idealuri, nu mai au obiective
precise care să le desăvârşească personalitatea, sunt oamenii
principiului „Carpe diem!“.
Cum
aţi caracteriza România momentului, prin comparaţie cu cea de acum
şapte decenii, atunci când dumneavoastră susţineaţi Bacalaureatul în
vreme de război?
România
de astăzi face parte din Uniunea Europeană, în care se tinde spre
uniformizare, spre globalizare. Specificul naţional începe să dispară,
deşi se fac eforturi pentru menţinerea lui prin cultură, prin valori,
prin tradiţii. Trebuie readuşi pe scena culturii oameni care au fost
cândva maziliţi, precum Liviu Rebreanu, Octavin Goga, Cezar Petrescu.
Avem însă o situaţie geopolitică interesantă, iar sub aspectul acesta,
avem şansa să fim protejaţi de Occident.
Sunteţi
autorul unor lucrări de memorialistică. Când anume aţi început să
mergeţi pe drumul amintirilor? Întoarcerea în trecut nu este, pentru un
om care a trecut prin ce aţi trecut dumneavoastră, mai dureroasă decât
pentru noi, ceilalţi?
Am
scris despre colegii mei, despre camarazii mei de detenţie, şi mi-am
încercat astfel capacitatea de a da în vileag, cât mai fidel, ceea ce
s-a întâmplat în închisorile din perioada 1947 - 1964. În afară de
profesorul Zechiu şi Eugen Ştefănescu, care au fost intelectuali şi în
cărţile cărora am intervenit mai puţin, în cazul celorlalţi şase - Iani
Pală, Gheorghe Botcă, Taşu Buciuneanu, Hristu Gioga, Gicu Iancu şi
Gheorghe Zdru -, am completat descrierea detenţiei şi a unor oameni,
pentru că am trecut prin aceleaşi închisori prin care au fost şi ei şi
astfel le-am înfrumuseţat memoriile. Ei nu erau şcoliţi la nivel de
licee.
Când am început să
vorbesc despre detenţie, după descătuşarea din acel controversat 1989,
mi-a fost greu, o perioadă. După care, mi-am dat seama că am obligaţia
morală de a vorbi şi de a depune mărturie despre ce a fost ATUNCI şi
ACOLO. Am participat la simpozioanele de la Piteşti, care se ţin anual,
am avut timp de aproape un an emisiune la Radio Dobrogea, am participat
la diferite emisiuni TV şi mai ales la comemorări la Gherla şi la Aiud,
pe unde şi eu am trecut, unde m-am întâlnit cu o parte dintre cei
alături de care am pătimit.
Acum
încerc să-mi concretizez şi memoriile mele şi sper să reuşesc. Am scris
despre toată detenţia mea şi sper ca în această toamnă sau în primăvara
anului viitor să îmi lansez cartea la Liceul „Mircea cel Bătrân“,
liceul nostru drag.
Aţi
fost student la Filosofie. Mai mult, un mircist absolvent de Filosofie,
care a fost pasionat şi de pictură. Credeţi că filosofia, arta, altfel
spus, lumile care ţin de o împlinire spirituală, ajută un om să treacă
mai uşor prin diferite momente ale vieţii sau, din alt punct de vedere,
îl fac să simtă şi mai profund fiecare experienţă?
Depinde
de caracterul omului, de formarea lui lăuntrică. Dacă a avut un anumit
crez, va trece mult mai uşor prin anumite experienţe. Talentul îl ajută,
îi creează o personalitate mai puternică şi îl aşază într-un loc aparte
într-un mediu.
În
secţiunea „Imagini“, puteţi vizualiza fotografii inedite dintr-un album
aparţinând lui George Cuşa, album ce cuprinde fotografii realizate de-a
lungul timpului cu absolvenţii din promoţia 1944 a Liceului „Mircea cel
Bătrân“.
Ti-a placut articolul?
Foto: Modernism
"(...)
Metoda lor principală a fost să împartă categoriile sociale de deţinuţi. Astfel, elevii au fost duşi la închisoarea din Târgşor, lângă Ploieşti. Studenţilor li s-a rezervat închisoarea de la Piteşti. Ţăranii şi muncitorii, la Gherla. Intelectualii, la Aiud. Foştii demnitari ai ţării, la Sighetul Marmaţiei. Separarea acestor categorii a avut un singur scop: izolarea fiecărei categorii în parte. Au vrut mai ales izolarea studenţilor, cărora li s-a aplicat un regim aparte, care a dus, în final, la o metodă de ştergere a memoriei. De ce? Pentru că studenţimea face legătura între generaţia care vine şi cea care pleacă. Este liantul dintre generaţii. Studenţimea a dat întotdeauna semnalul schimbărilor. La Piteşti s-au aplicat nişte metode atât de dure, încât oamenii au fost transformaţi pur şi simplu în altceva decât au fost ei. Au devenit simpli indivizi dirijaţi. Prin ce? Prin torturi inimaginabile. Timp de doi, trei ani, studenţii au fost masacraţi. La Piteşti, au fost ucişi în bătaie pentru că nu au vrut să renunţe la ideologia lor, unii s-au sinucis, alţii au înnebunit, restul au rămas cu umbre, cu sechele pentru toată viaţa. Au încercat să ne şteargă memoria. Dar noi nu am vrut să ne şteargă memoria, pentru că ar fi însemnat că ne anuleze ca personalitate. Dar zeci de ani am tăcut. După reeducarea prin tortură de la Piteşti, studenţii nu au mai cântat colinde, nici Pluguşorul, nici Prohodul şi nici Christos a înviat. Nici măcar zilele de naştere sau onomasticele nu au mai fost celebrate. Le-am tăinuit. Personal, mi-am revenit după 27 de ani, când am fost chemat la Securitate să fiu întrebat de anumite fapte, pe care le-au raportat unii informatori despre mine. Mi s-a pus întrebarea „de ce nu vrei să ne ajuţi?“. Era al patrulea mare şoc pe care l-am primit, dar atunci mi-am revenit din strânsoarea respectivă. L-am întrebat pe anchetator: „De ce, domnule anchetator, să vă ajut? Eu am fost condamnat la 21 de ani de închisoare, nu mi-am terminat studiile, am trecut printr-un proces de masacrare, uneori infernal, am scris pe talpa bocancului sau pe gamelă, ca în timpuri preistorice, pentru că am stat în aceeaşi celulă de doi, trei metri pătraţi, câte opt studenţi la Piteşti. Nu ieşeam la aer decât o dată la câteva zile, geamurile aveau obloane. Ciorbele ni se dădeau prin vizetă, ca la animale. Cum să vă ajut, când sora mea a făcut zece ani de detenţie? Cum să vă ajut, când unchiul meu, fratele tatălui meu, a murit la Aiud? Îşi lăsase acasă trei copii. Cel mai mic nici nu l-a cunoscut. Am fost bătut, la Gherla, de nişte colegi de-ai mei transformaţi în torţionari, pentru că am primit două gamele de fasole de la unchiul meu, care lucra la bucătărie, eu fiind internat pentru TBC într-un fel de infirmerie. M-a turnat un constănţean de-al meu, pe motiv că aş fi primit ajutor. Era considerat ajutor legionar. Bătăile de la Piteşti nu mi s-au şters din minte şi nici imaginile colegului meu de facultate, Şerban Gheorghe, din Murfatlar, care s-a sinucis la Piteşti, pentru că s-a opus reeducării. Nu pot să vă ajut“. Se întâmpla în august 1979. Mi-a răspuns elegant: „Începând cu data de astăzi, nu te mai deranjează nimeni“. Eram urmărit încă de patru ofiţeri de securitate.
(...)
"