Mirabilismundis Urmaresc istoria pornind de la ideea ca deja clipa care a trecut este istorie...joi, 1 aprilie 2021

Mirabilismundis

Urmaresc istoria pornind de la ideea ca deja clipa care a trecut este istorie...

joi, 1 aprilie 2021

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Mirabilismundis

Urmaresc istoria pornind de la ideea ca deja clipa care a trecut este istorie...

joi, 1 aprilie 2021

Închisoarea – trepte căre fericire

 

„Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realității, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) și ies cu ochii deschiși; am intrat răsfățat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele și viața îmi spuneau puțin, acum știu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat; cu cei cărora le-am greșit, cu prietenii și dușmanii mei, ba și cu mine însumi.

Stau deci în genunchi și mulțumesc lui Hristos Dumnezeu și-i făgăduiesc să fac tot ce voi putea spre a mă purta de-acum încolo ca un domn rece în fața tuturor adversităților, piedicilor, zădărârilor; numai vesel, mereu recunoscător pentru orice bucurie, orice vorbuliță bună care nu va fi blestem sau înjurătură; și voiesc mai bine moartea decât să fac păcate strigătoare la cer.

        Mulțumesc sincer, făgăduiesc serios… dar câți n-au mulțumit și n-au făgăduit? Gândul acesta nu mă clatină totuși pentru că experiența celorlalți nu ne e transmisibilă. Așa încât buna mea dispoziție rămâne, doar tulburată de o oarecare agitație. Umblu fără a mă opri prin micuța celulă. Perspectiva liberării mă furnică, dar mă cuprinde apoi și presimțirea că mă voi întoarce la închisoare - și parcă mi-o doresc. Poate că aici trebuie să rămânem cu toții, poate că era mai ușor, mai bine.”

 

          Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

 

duminică, 25 octombrie 2020

Pentru libertate

 

       Vasile Motrescu este cel mai cunoscut nume din rezistenţa anticomunistă din Bucovina. Un ţăran curajos şi inteligent, demn şi nesupus, care a reuşit să dea 15 ani de furcă Securităţii. Iar când a ajuns în mâinile duşmanilor şi aceştia s-au gândit că l-ar putea folosi împotriva fraţilor săi de suferinţă, au făcut o mare greşeală. Mai întâi s-a încercat capturarea grupului lui Ion Gavrilă Ogoranu, dar în momentul în care i-a întâlnit, Motrescu i-a avertizat pe ardeleni că sunt în primejdie şi securiştii care îl însoţeau au fost lichidaţi. Tot o încercare de infiltrare au făcut şi pentru a-l prinde pe Gavril Vatamaniuc, însă şi de data aceasta planul a fost zădărnicit, Motrescu prevenindu-l şi rămânând alături de el în munţi. În lungile perioade petrecute ca fugar, a scris un jurnal şi câteva poezii încărcate de sensibilitate, de tristeţe, de melancolie și dor după viaţa sa calmă de dinainte,  rânduită în tiparele ancestrale ale satului românesc. Una dintre aceste poezii m-a impresionat în mod deosebit, exprimă toată drama partizanului care îşi lasă soţia, copiii, mama şi fratele în puterea străinilor, căutând libertatea de pe crestele munţilor. Gândul permanent la aceştia îl urmăreşte oră de oră şi zi de zi, toate rugăciunile şi le îndreaptă spre momentul când ar putea să revină în sat liber. Libertatea e deja o himeră pentru bucovineanul care mai poate doar spera, ultima arestare aducându-i condamnarea la moarte şi execuţia. În ultimele zile de viaţă s-a rugat neîncetat şi a refuzat puţina hrană primită, dăruind-o altor deţinuţi. Deja era în lumea de dincolo şi nu-i mai trebuia nimic de aici…

 

Pentru Iibertate

 

De mult ce-am iubit libertatea cu drag,

De spaima-nchisorii, de-al Rusiei jug,

Lăsat-am pustiu al căminului prag

Și sapa ruginii și coasa și plug.

Lipsit m-am lăsat și plin de amar,

Când pruncii micuți i-am strâns lângă piept

În mână-am luat al soartei pahar

Și al vieții destin pe nedrept

Și sus către munte, pe-a codrului cale,

Acuma cinci ani plecat-am de-acasă.

În urmă-am Iăsat suspinuri şi jale,

Nevastă, copii şi mamă duioasă

Ei fără să știe de-a lumii-împărțire

De grele necazuri ce vin,

Ei fără să ştie de-a mea despărţire

De milă-au rămas şi de chin.

În gheara mizerii, se-zbat copilaşii, `

Nevastă şi fraţi, părinţi chinuiţi

Din dreptul vieţii ne-a şters vrăjmaşii

La moarte cu toţii suntem osândiţi.

Prin codrii-am trăit cu greu şi în chinuri,

Cu foame, viaţă amară şi gol.

Prin ploi şi prin geruri umblând cu suspinuri

Pe creste făcut-am al ţării ocol.

De casă-am avut copacii, tufişe

Şi cetina verde sub mine pe geruri,

Iar hrana mi-au dat-o creştinii miloşi,

Nădejdea, credinţa la Tatăl din ceruri.

Cu trupul sleit de puteri

Ajuns-am la mijloc de viaţă

Prin gând mi-au trecut străbune-amintiri

Şi lacrimi sudoare pe faţă.

Prin undele morţii trecut-am pe drum

Frumoasă şi tânăra viaţă,

Mă uit la ea şi nu e acum

Decât un fir subţire de aţă.

Ce-mi poartă osânda şi haina durerii

Şi zilele-mi negre, le leagă de brazi

Privind mereu spre locul tăcerii

Cu gândul la soarta şi ziua de azi.

Cu greu am trecut al vieţii nou an

Cu moartea de mână, cu-amar, cu necazuri,

Păşit-am acum pe al şaselea an,

Prin grele furtuni şi talazuri.

Căci nu ştiu, vedea-voi cu ochii-mplinită dorinţa

Şi liber cu lumea în sat să trăiesc

De nu mi-o curma un duşman suferinţa

Şi viaţa în chin aşa să-mi sfârşesc.

Căci nu e viaţă mai scumpă la mine.

În care-am trăit lipsit de noroc.

Decât libertatea ce o port pe coline,

Pe a munţilor creşte, iubită cu foc.

Legământ am făcut cu al ţării pământ.

sâmbătă, 26 septembrie 2020

Spovedania unui partizan

          Toma Arnăuţoiu a fost conducătorul partizanilor din Nucșoara, a fost urmărit timp de nouă ani de Securitate intre 1949-1958 și a trecut prin numeroase momente periculoase, scăpând totuşi cu bine atâta vreme datorită planurilor bine gândite şi a isteţimii sale, a loialităţii rudelor şi prietenilor care l-au ajutat riscându-şi libertatea, cu siguranţă şi datorită norocului. În perioadele de acalmie îşi  petrecea timpul exersând versuri care ne dezvăluie ce gândea, ce spera, ce simţea în acele clipe. Unele poezii le-a reluat în mai multe variante, le-a şlefuit până au sunat în concordanţă cu starea sa sufletescă din acele momente. O astfel de poezie o redau şi eu mai jos, mi se pare sugestivă pentru cum el îşi vedea rolul de partizan, de luptător  în vremurile acelea sumbre. Am păstrat ortografia originală a  poeziei.

 

Spovedanie

 

Eu sunt metal nepieritor

Din lumi topite ce-au lăsat cenușe

Eu sunt cerul veșnic sunător

Din lumi de ierni, din lumi apuse.

Şi dacă soarta mă alese

Acestor lumi să-i fiu fosilă

Dece mocirla să mă ţese

Dece să cer a soartei milă?

Cu zâmbetul înfipt pe buze

Aștept destinul să mă așeze

Sus peste munţii plini de muze

Iar nu stropșit între speteze.

Că azi doar la voi râmnesc adesea

Cu sufletul îmbătat de voi

Vreau ca metalul ce rămase

Să-mbrace frunţile de eroi.

     

  August 1955

                               ( Sursa: Adevarul.ro)

 

marți, 16 iunie 2020

Moartea lui Iuliu Maniu în Închisoarea Sighet

Înregistrez acest moment cu obiectivitatea scribului străin în ale credinţei, dar cu obligaţia morală de a transmite o voinţă. Dacă împrejurările nu-mi vor permite să îndeplinesc direct şi personal sarcina pe care mi-am asumat-o, aceste cuvinte pe care le însemn aici să capete greutatea morală pe care adevărul lor îl merită.

De unde îmi vin aceste supraomeneşti puteri de a face faţă? Sănătate bătrânului scădea văzând cu ochii, ca orice om demn de acest nume ar fi făcut, în situaţia mea, la fel. Cum să laşi pe semenul tău să piară fără să-i dai o mână de ajutor mai ales când aceasta mână este singura şi ultima?

Mă simţeam slăbit şi epuizat. Bătrânul începuse să paralizeze, ba de o mână, ba de un picior. Îi dădeam să mănânce şi lingura şi conţinutul îi curgea adesea pe haina de ocnaş a statului.

Ceream mereu să vină doctorul, să i se dea doctorii, să fie internat în spital, să fie adus un om de ajutor în celulă. […]

Agonia lui Maniu a durat câteva zile. Un plutonier ungur după accent şi subchirurg după meseria mărturisită, a venit de câteva ori în celulă, în calitate de şef de operaţii. Supraveghea fazele de la distanţă, ne punea în treacăt unele întrebări, pentru a verifica unele simptome. Apoi dispărea, ca să reapară peste câteva ceasuri în pragul uşii.

        Conştient că moare, Maniu privea în gol şi bolborosea cuvinte pe care ne străduiam să le pricepem.

Ultimele vorbe pe care le-a rostit le-am auzit distins:

-          Ce frumoasă femeie era Clara.

Retrăind anii tinereţii sale sacrificate, omul acesta, de o reflexie rece, dar de patimi mocnite, a făcut abstracţie chiar de propria lui statuie, pentru a trece dincolo, cu imaginea farmacistei din Şimleu, în inimă şi în privire. Tot ceea ce, omenesc, prea omenesc se îndepărtase din cercul conştiinţei sale imediate, trecea pe primul plan profitând de carenţele fizice ale unei agonii care până la ultima suflare fusese într-adevăr o luptă.

Am rămas amândoi împietriţi. Pompiliu a întrerupt cel dintâi tăcerea: ,,Să-i mai spunem odată bătrânului rugăciunile.’’

Drepţi la capul patului, cu bonetele în mână am bolborosit pentru ultima oară ,,Pater Noster’’ şi ,,Ave Maria’’, rugăciunile pe care în fiecare seară i le spuneam înainte de culcare. ( Era în 5 februarie 1953. Maniu împlinise de o lună, optzeci de ani. Peste alte patru săptămâni urma să moară Stalin…)

Am tăcut apoi amândoi, fiecare cu gândurile lui. Peste câteva ore Maniu a fost ridicat din celula ,,în cel mai strict secret’’, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea.

Noaptea, am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor frecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleacase spre groapa comună şi gloria eternă.

Păstrez imaginea lui pe improvizatul catafalc al patului de fier, atunci când i-am închis pleoapele  şi când, pentru întâia oară, a putut să-l vadă cineva cu capul plecat.

(N. Carandino, Nopţi albe şi zile negre )

joi, 2 aprilie 2020

Tragedia de pe Vâlsan

În iulie 1951 s-a petrecut pe Valea Valsanului un episod dramatic al luptei dintre partizanii de la Nucșoara şi Securitate. Acesta i-a fost povestit lui Cornel Drăgoi în închisoare chiar de către Titu Jubleanu, unul dintre protagonişti. În acea zi ca oricare alta Titu Jubleanu, soţia sa Marioara, fiul lor Ţică şi Ionel Marinescu (zis Doctorul) au fost surprinşi de trupele de securişti total nepregătiţi. Ultimele cuvinte ale mamei au fost ,,Trage, Titule, să scape băieţii!’’, băieţii au scăpat, dar ea a fost  împuşcată cu un glonţ de zebeu. Titu a fost nevoit să se predea. Povesteşte în continuare Cornel Drăgoi cum ,,L-au pus să sape oleacă de mormânt, cu unghiile, cu degetele, a săpat şi cu o ruptură de lespede. Iute, iute!... A săpat ca un lat de palmă şi au spus: Ajunge!...<<Am pus peste ea cu mâinile nisip şi bolovani, după ce am sărutat-o, şi atât a fost tot…>> Şi pă el l-au dus la Piteşti, la Securitate, unde ne-am văzut şi el mi-a arătat… Mi-a arătat gura cu dinţii rupţi cu cleştele de cuie…I-au smuls dinţii cu cleşte de cuie… Avea un dinte rupt pe jumătate, un dinte rupt la nivelul gingiei şi erau porţiuni unde cleştele muşcase şi o bucată de gingie. I-au făcut asta atunci, când l-au prins, ca să-l silească să spună unde sunt băieţii.’’

Titu Jubleanu in inchisoare

      Această tragică istorisire am aflat-o când am citit ,,Povestea Elisabetei Rizea. Urmată de mărturia lui Cornel Dragoi’’ acum mai bine de zece ani. De atunci am transmis-o şi eu mai departe elevilor mei şi cititorilor paginilor mele de facebook. De curând am găsit însă o altă mărturie, a unui alt participant la acea vânare a partizanilor. Redau mai jos un fragment din jurnalul ţinut de Ţică Jubleanu, luat de Securitate după ce acesta şi-a pierdut viaţa în ultima confruntare din istoria mişcării muscelene, în mai 1958.

     ,,Am mâncat şi ne-am culcat şi dimineaţa tata cu mama s-au sculat mai de dimineaţă şi eu m-am apucat să pingesc ………..şi după ce am terminat m-am încălţat şi în timpul ăsta s-a făcut şi masa gata şi am mâncat şi după aceia eu m-am dus şi am luat nişte lucruri de la o scorbură că aveam de gând să facem baie. Mama a adus apă şi a pus-o să se incalzească și în timpul ăsta doctorul mi-a zis, hai să facem o partidă. Ne-am apucat noi de joc şi am făcut câteva partide şi doctorul se enerva şi vorbea tare şi mama ne tot sucea să terminăm că s-a încălzit apa şi la un moment dat auzim uite unul cu o puşcă ! Vai miliţia !!! Doctorul la auzul acestor cuvinte n-a mai aşteptat şi a rupt-o la fugă desculţ şi fără armă. Eu am apucat pistolul mitralieră şi mama fiind în urma mea a călcat pe el până să-l ridic de jos şi mi-a scăpat din mână şi cum eram pornit nu m-am mai întors după el şi i-am dat şi eu drumul după doctor, iar tata a apucat să ia mauzerul cu patru focuri care erau în el şi cum am plecat individul care era  maxim la 5…….. de noi  a tras dar nu m-a lovit fiindcă n-a tras ochit sau i-a tremurat mâinile şi cum ne-am despărţit noi câţiva metri l-am auzit strigând la ceilalţi, hai încoa băă, că au fugit şi tata a zis să fugim mai iute că au văzut că ne-au rămas armele şi vin după noi şi doar ne-am depărtat noi puţin şi au luat-o şi ei după noi, strigând stăi! şi trăgând la focuri de armă. După o fugă de un km şi ceva i-am auzit cum foșneau frunza pe urmele noastre şi la un moment dat se făcea şi o coastă repede. Doctorul era înainte, tata după el şi eu am luat pe mama de mână şi am ajutat să coboare și când ne aflam sub coastă am auzit unul zicând , hai că uite-I şi mama cu lacrimile în ochi ne-a zis fugi mamă cel puţin să scapi tu şi eu atunci am rupt-o la fugă şi am nimerit la un izvor cu nişte bolovani şi nişte buturi de credeam că nu se mai termenă şi în urmă se auzeau focuri de armă şi strigând stai, sus mâinile şi când m-am văzut la gârlă şi trecut dincolo am zis în sinea mea că am scăpat şi am luat-o la pas că nu mai puteam deloc, abia am mai urcat până am dat de doctor şi acolo am stat puţin de m-am odihnit şi i-am spus că pe tata şi pe mama i-au prins mai mult ca sigur că erau numai acolo ţiganii de ei şi după ce am stat puţin am plecat mai departe.’’

           Am citit acest fragment de mai multe ori, la prima vedere pare că el contrazice o parte din vorbele lui Cornel Drăgoi. Stilul lui Tică Jubleanu, care spune parcă totul dintr-o suflare, torente de propoziţii şi loc prea puţin pentru sentimente, nu -l avantajează pe cititor. Dar poate că trebuie citit printre rânduri şi aşa am putea înţelege groaza celui care fuge de moarte pe munte în picioarele goale, groaza celui care vede cum se trage înspre el de la câţiva metri, dragostea filială când o ţine de mână, încercând s-o ducă cât mai departe şi apoi neputinţa şi spaima când mama nu mai poate, cedează şi ,,[…]cu lacrimile în ochi ne-a zis fugi mamă cel puţin să scapi tu […]. Iar Titu, care se afla înaintea lor, s-a întors şi şi-a înfruntat destinul alături de soţia sa…

       O tragedie care s-a repetat cu sute şi sute de partizani încolţiţi din ţara aceasta, o picătură în marea de amar şi suferinţă a istoriei rezistenţei armate din munţi.

     Tică nu a ştiut o vreme ce s-a întâmplat cu mama sa, a crezut că amândoi au fost prinşi şi s-a temut pentru ce urmau să păţească. Şi atitudinea lui de la final, de la Râpele cu Brazi, unde a luptat până la capăt, cred că are legătură şi cu soarta părinţilor săi. Tânărul erou nu le-a dat satisfacţia deplină să fie prinşi în viaţă toţi partizanii care îi păcăliseră atât timp de  9 ani de zile. S-a dus să se alăture mamei sale, ale cărei ultime cuvinte trebuie să-l fi bântuit, ca şi sentimentul cumplit că a abandonat-o şi n-a putut-o salva…

                                       Familia Jubleanu din Nucsoara

luni, 2 martie 2020

Afacerea ,,Foxtrot’’

     În octombrie 1917  a avut loc revoluţia bolşevică din Rusia care a şters pentru totdeauna faţa acestei ţări şi după ani, a influenţat enorm alte ţări între care şi România. Comuniştii ruşi au făcut pace separată cu Puterile Centrală pentru a se canaliza asupra duşmanului din interior. Până atunci peste 2 milioane de soldaţi ruşi îşi dăduseră viaţa pentru Rusia, dar ce a urmat a întrecut orice coşmar. În războiul civil ce s-a întins până în 1922, de fapt războiul unei acerbe lupte de clasă, şi-au pierdut viaţa circa 10 milioane de ruşi şi alte naţionalităţi din fostul Imperiu. Adică aproape 10% din populaţie! În acest an în ţară nu mai exista  vechea aristocraţie care condusese sute de ani, aceasta nu mai avea decât o pondere de 14% ! Cei mai mulţi aristocraţi fuseseră ucişi în timpul războiului civil, o parte reuşiseră să se refugieze din Occident. Supravieţuitorii vor trăi valuri teribile de represiune, această clasă socială trebuia să dispară cu totul, nu mai conta că vlăstarele lor se născuseră după căderea Imperiului. De obicei autorităţile nu aveau nevoie de vreun pretext pentru a-i nimici. Au existat însă şi scurte perioade de relaxare când V. I. Lenin era grav bolnav, iar urmaşii săi erau ocupaţi cu lupta de succesiune.

    Aşa că, de exemplu, în 1924, un bun pretext a fost socotit de autorităţi nici mai mult nici mai puţin decât ,,foxtrotul’’, un decadent dans importat din Occident, care nu putea decât să fie utilizat de decadenţii aristocraţi pentru a submina puterea Sovietelor ! Au fost arestaţi sute de tineri care încercau să uite de viaţă apăsătoare şi se întâlneau să-şi petreacă plăcut serile.

      Printre cei arestaţi s-a numărat şi fiica generalului Danilov, care şi-a transpus suferinţa în versuri ce ridiculizau gravitatea situaţiei sale:

,,Deşi ar putea fi o legendă, a fost un scandal pe Ostojenka,

vedeţi dumneavoastră.

Şi-un grup întreg, toţi mai puţin un puşti, în Ural

au fost deportaţi.

Au uitat de cadeţi şi de eseri, acum avem ,,foxtrotiști’’

Vreo dousprezece duzini, arestaţi de G-P-U… Şi de ce?

Nimeni nu ştie!

Iar noi, veseli şi fără griji, am pornit dansând spre

închisoare fără tărăboi.

Da, să recunoaştem cu inima grea, foxtrotiștii suntem noi!

Eram vreo două sute, de la 10 la 20 de ani, ce vârstă sinistră!

Iubeam şi râdeam, cântam şi dansam, era o nebunie!

Abia de ne ştiam unul pe altul, dar pe ei nu-i deranja.

Aici am venit cu toţii şi toţi cu aceeaşi acuzaţie!

O, foxtrot, foxtrot! Toată lumea ar trebui să te blesteme!

Căci eşti motivul detenţiei noastre! Pentru tine

am dansat într-o închisoare jilavă, bănuiţi de lucruri cumplite.

O foxtrot, foxtrot,  redută a forţelor oculte, fioroasă

reacţiune!

Eşti cuibul contrarev.  în Fed. Rusă Sovietică Socialistă

Eşti speranţa şi temelia sa!

Soarta noastră să fie o lecţie pentru toţi: de veţi fi, din

întâmplare, invitaţi la un foxtrot,

Aveţi grijă să spuneţi, ,,Pardon, dar nu dansez!’’

(din ,,Ultimele zile ale aristocraţiei ruse,  Douglas Smith)

Decadentul si periculosul dans occidental...

sâmbătă, 11 ianuarie 2020

Poezia unui anonim de după gratii

              La începutul anului 2020 aş vrea să fac puţină dreptate unui om pe care l-am descoperit  în arhivele Securităţii şi despre care cred că nimeni nu a scris până acum. Probabil că nu mai trăieşte, fiind născut în 1924, nu ştiu nici măcar dacă a apucat zilele căderii comunismului. Căutând informaţii despre mişcarea de rezistenţă armată de la Nucşoara, am găsit poeziile sale confiscate de securişti şi copiate cu grijă, aşa cum un ucigaş îşi păstrează lucruri ale victimei   nevinovate drept trofeu.

              Aş vrea să îl aduc pe domnul Burtea Dumitru în lumină, să-l scot din anonimatul la care l-au silit ei, să fac un minim gest de justiţie.  El a fost agăţat într-un dosar al Nucşoarei parcă aşa în trecere, ca să i se mai dea o lovitură unuia care nu s- a săturat să vorbească contra lor, deşi o mai păţise odată. Da, căci Burtea Dumitru din Dragoslavele a fost arestat mai întâi pentru că a activat în 1948  într-o organizaţie subversivă – Partidul Naţional Ţărănesc. Era începutul represiunii comuniste şi a primit patru ani de închisoare. A venit acasă şi şi-a găsit slujbe glorioase, demne de un intelectual, cum ar fi: gaterist, dulgher, lăcătuş constructor, lăcătuş de întreţinere, educator –pedagog la Seminarul Teologic, mecanic. A continuat însă să viseze, să scrie poezii, să se întâlnească cu prietenii, cu care ,,s-a manifestat duşmănos la adresa regimului democrat’’. Aşa că nu a lipsit prea mult ca să intre din nou în vizorul Securităţii, care în 1959 îl chestiona despre legăturile sale, despre creaţiile sale. Şi nu e greu de înţeles în ce termeni îl ancheta căpitanul de Securitate Bădicuţ Tănase, dacă bietul poet amator îşi caracteriza astfel pasiunea:

          ,,Întrebare – De când ai început să scrii literatură şi de ce fel – gen?

          Răspuns – Am început să scriu în domeniul genului liric – versuri – în 1942 şi de atunci nu am mai publicat nimic până după 23 august 1944. În continuare am mai scris poezii după anul 1954 când m-am eliberat din închisoare. Până în anul 1947 am scris poezii pe numele meu real, iar după 1954 când m-am eliberat din închisoare, am scris sub pseudonimele de ,,Toma Burdu’’ şi ,,Al. Denamad’’.

             Mi-am atribuit aceste pseudonime pentru mai multe motive, între care şi acela că pe numele real nu mi s-ar fi publicat, însă nu ar fi influenţat prea mult această pentru că orice pseudonim aş fi folosit, trebuia să- mi indic adresa şi numele exact pe care să mi se trimită răspunsul.

-          Ce caracter au lucrările dumitale în general?

-          Lucrările mele în general au un caracter pesimist şi idealist. Ele nu numai că nu aduc un aport orânduirii actuale – societăţii în general, dar în multe din ele am manifestări împotriva regimului democrat-popular din R.P.R.’’

Dar iată o poezie ,,dușmănoasă’’ la adresa republicii populare, cred eu, un manifest literar al său:

                      Eu

        Dece mă-ntrebi străine cine sînt?

        Sălbatic sînt și-s tânăr. Nu-s un vreasc,

        Doar inima-mi miroase a pământ

        Când vremea mă striveşte ca un teasc.

        N-am fost vreodată trist şi nici solemn,

        Copil doar al nădejdilor în sbor

        Îmi fură strâmte criptele de lemn,

        Şi m-am desprins prin visuri călător.

        Ci visul când l-am prins cu două mîni

        Şi-am vrut să-l dărui omului, în spice,

       Mă alungară-n uliţi, ca pe cîni,

       Din porţi, în trupu-mi au izbit cu bice.

      În sufletu-mi, viorile s-au frânt,

      Şi-am stat ca plopu-ncremenit în ger,

     Bătut cu bici de trăznet şi de vânt,

     Hrănit cu ploi şi grindină din cer.

     Şi-n nopţi de veghe, vorbele mi-am strâns,

     Să-mi ticluiască viaţa, an de an.

    Sălbatic sînt şi pentru cât am plâns,

    Mi-am ars durerea-n vers, ca-n porţelan.

(Din lucrarea  în pregătire - ,,Rezistenţa armată anticomunistă de la Nucșoara (1949-1958)’’