Kishore Mahbubani: „Ziua în care China va câștiga. Sfârșitul supremației americane”
SUA, condamnate să cadă în capcana lui Tucidide, când puterea momentului este contestată de puterea în ascensiune.
Ambasadorul Kishore Mahbubani nu este cunoscut publicului din România, deși este unul dintre cei mai respectați și prolifici gânditori ai relațiilor internaționale contemporane. Audiența sa este globală, analizele sale fiind publicate de Financial Times, New York Times, The Economist, Time Magazine, Le Monde, Foreign Affairs, Le Temps (cotidianul de referință publicat la Geneva). Cartea sa, „Marea convergență” (The Great Convergence: Asia, the West, and the Logic of One World, Public Affairs, 2014), în care pledează pe necesitatea unei cooperări între Occident și Asia, a fost inclusă de Financial Times în selecția celor mai bune cărți ale anului.
Născut în Singapore într-o familie hindusă refugiată din Pakistan, ambasadorul Mahbubani a lucrat vreme de treizeci și trei de ani în Ministerul Afacerilor Externe al ambițiosului oraș-stat asiatic, ocupând de două ori funcția de ambasador la ONU (1984-1989 și 1998-2004), după ce a avut mai multe mandate de diplomat în Asia de Sud (Cambogia, Malaysia) și SUA (Washington D.C.). A fost și secretar general al ministerului singaporez de externe și, în această calitate, s-a ocupat de planificarea politică. După retragerea din activitatea diplomatică, Kishore Mahbubani s-a concentrat pe cariera universitară, punând bazele școlii de diplomație și relații internaționale Lee Kuan Yew School of Public Policy la Universitatea Națională din Singapore, dar desfășurând o intensă activitate didactică la Kennedy School de la Harvard. De asemenea, este important de precizat pentru cititorul român că ambasadorul Mahbubani este foarte apropiat de Statele Unite ale Americii, soția sa fiind cetățean american, cu o carieră în Departamentul Comerțului și la Departamentul de Stat. Și totuși, acest lucru nu îl împiedică să aibă o gândire liberă, condiție esențială a unei analize de calitate.
În rândurile de față vom căuta să prezentăm succint ultima sa carte, Ziua în care China va câștiga. Sfârșitul supremației americane, publicată la filiala newyorkeză a editurii Hachette. Cartea este un studiu prospectiv, pentru care autorul și-a luat în 2018 un concediu sabatic, un text în care se observă un fin cunoscător al celor doi mari competitori, SUA și China, dar și al regiunii indo-pacifice. Autorul nu s-a limitat însă la propria-i expertiză, concluziile sale fiind și rodul unor discuții aprofundate cu gânditori ai școlilor de relații internaționale de la Georgetown, Columbia, Harvard, Oxford, Sciences Po Paris, Universitatea Fudan din Shanghai. Am citit traducerea franceză, apărută la începutul anului (Le jour où la Chine va gagner. La fin de la suprématie américaine, Éditions Saint-Simon, Paris, 2021) cu o prefață semnată de Hubert Védrine, fost ministru de externe și una dintre eminențele cenușii ale strategiei franceze în materie de relații internaționale.
Din capul locului, ambasadorul Mahbubani ne surprinde, dar caută mai ales să ne înlăture, nouă, cititorilor europeni, orice iluzie cu privire la rolul pe care îl putem juca în această competiție globală. Ascensiunea Chinei, scrie acesta, nu face parte din „provocările strategice cu care Europa va fi confruntată în viitorul apropiat”. „Este prea îndepărtată de Europa, în timp ce Africa este foarte apropiată, în special tulburata regiune a Africii de Nord. Până în 2100, în circa 80 de ani, populația continentului african va fi depășit patru miliarde, ceea ce va însemna de zece ori populația Europei de la acea dată. Țările europene vor fi tot mai mult confruntate cu puseuri migratorii masive”. Cu alte cuvinte, europenii sunt prizonierii unui destin geografic și demografic ce le va consuma cea mai mare parte a energiilor. Și atunci, ce rol poate avea Uniunea Europeană? Acela de a determina Statele Unite să se pregătească de momentul în care China le vor detrona din poziția de putere dominantă a sistemului internațional. Acest eveniment major al istoriei trebuie pregătit în primul rând prin ieșirea din logica confruntării. Regăsim aici influența gândirii strategice britanice, Londra având o strategie de decolonizare, de ieșire din cadrele imperiale și, prin urmare, de abordare pragmatică în fața detronării sale de către SUA din poziția de putere dominantă, spre deosebire de Paris, care a mers pe logica confruntării și a contestării permanente a „pierderii rangului”. Astfel, autorul pledează pentru acceptarea unei realități: „În 1950, produsul intern brut al SUA reprezenta 27% din PIB-ul mondial. Astăzi reprezintă 15%. În același interval, PIB-ul Chinei a trecut de la 4,5% la 18,6 % (la paritatea puterii de cumpărare). Cum putem crede, chiar pentru o clipă, că acest lucru nu are nicio consecință asupra echilibrelor mondiale?”.
Autorul deplânge că americanii „s-au lansat în această confruntare geopolitică majoră fără a elabora în prealabil o strategie globală pe termen lung față de China. Pot face această constatare cu atât mai multă siguranță cu cât mi-a fost confirmată de însuși Henry Kissinger în timpul unui prânz între patru ochi la New York, în martie 2018. Din această lipsă de strategie derivă o lipsă categorică de înțelegere a naturii amenințării. Va invada oare China militar Statele Unite? Niciun risc. Va exporta ea revoluție comunistă? În mod categoric, nu. Va pune ea în pericol sistemul politic democratic american? Nici măcar. Va compromite însă dominația mondială a Statelor Unite? În mod cert da, deja o face”. Ascensiunea Chinei este ineluctabilă, iar încercările de a o îndigui, așa cum s-a întâmplat cu Uniunea Sovietică, nu pot fi decât destinate eșecului. China este mult prea integrată sistemului economic internațional și mult prea legată economic de SUA, pentru a putea fi îndiguită. Și atunci, Statele Unite trebuie convinse, iar aici aliații europeni pot juca un rol în cooperarea pentru întărirea regulilor și normelor multilaterale. Numai în acest fel se poate ajunge la un modus vivendi între Occident și China, la implicarea și altor actori internaționali, ca Japonia și India, spre a colabora, în interesul tuturor, pentru stabilizarea Orientului Mijlociu, a Africii și pentru o eficientă acțiune destinată combaterii încălzirii globale.
Principala eroare strategică a SUA a fost unilateralismul practicat de Trump, care a avut drept rezultat deschiderea unor spații care au fost ocupate imediat de China (ex., o serie de instituții multilaterale), inclusiv abuzul sancțiunilor financiare extrateritoriale care pun în pericol încrederea mondială în cel mai important atu strategic american, cel care face posibilă finanțarea economiei și statului în ciuda acumulării de la an la an a unor deficite uriașe: dolarul. În ce-i privește pe chinezi, eroarea capitală pe care aceștia au făcut-o a fost ostilizarea mediilor de afaceri americane prin înăsprirea reglementărilor pe piața chineză, presiunile pentru transferul de tehnologie, inegalitatea de tratament față de firmele cu capital chinez. Acest lucru a deteriorat o relație excelentă, care a ajutat multe grupuri industriale americane de prim rang să depășească momente de criză și să obțină profituri uriașe, precum Boeing și General Motors, și să priveze China de cel mai eficient lobby pentru cooperarea și apropierea sino-americană.
Un alt capitol interesant al cărții este cel dedicat întrebării „este China expansionistă ?”. Aici autorul aduce argumente de ordin istoric și psihologic, analize ale unor experți pe China (cum este diplomatul american Stapleton Roy) prin care respinge ideea că Imperiul de Mijloc ar avea aceeași abordare asupra sistemului internațional pe care au avut-o puterile occidentale. „Lunga istorie a Chinei ilustrează în mod clar o diferență fundamentală față de Statele Unite ale Americii, care ține de repulsia de a utiliza opțiunea militară ca prim recurs. Ea diferă de Statele Unite și într-o altă privință: nu crede că este învestită cu misiunea universală de a promova civilizația chineză și de a încuraja toate popoarele pământului să o imite.”
Imperativul strategic al Chinei este de a consolida relațiile cu statele din vecinătate, cu care are frontiere comune, consolidarea periferiei continentale. Acest lucru trece prin întărirea poziției sale strategice, dominante pe continentul eurasiatic, un instrument al acestui obiectiv fiind proiectul Noilor Drumuri ale Mătăsii. Cât despre întrebarea dacă americanii pot face cale întoarsă de pe drumul confruntării cu China, autorul consideră că în ciuda spațiului de libertate care caracterizează dezbaterea strategică americană, există o unanimitate în sânul establishmentului și societății americane cu privire la imposibilitatea de a pierde poziția numărul unu din sistemul internațional. Prin urmare, SUA sunt condamnate să intre în capcana lui Tucidide.
Chiar dacă cititorul român poate fi tulburat de viziunea lui Mahbubani - profesorii lui îl îndemnau ca atunci când face o strategie să ia în considerare și imposibilul -, cartea sa ne obligă la un stimulant efort intelectual. Ar fi, prin urmare, bine-venită traducerea sa în română. //
TAGS:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu