Jean Moscopol, artistul căruia comuniştii n-au reuşit să-i închidă gura: „Mi-e dor cumplit de România, dar nu mă mai pot întoarce“ - de Alexandra Constanda - Sursă : Adevărul.ro

                                                                  Jean Moscopol a murit la New York, în 1980 

                                                                        FOTOGRAFII Ilustraţiunea Română

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Jean Moscopol, artistul căruia comuniştii n-au reuşit să-i închidă gura: „Mi-e dor cumplit de România, dar nu mă mai pot întoarce“ 

17 ianuarie 2021, 11:35

de

Alexandra Constanda

  Jean Moscopol a fost vocea pe care românii au ascultat-o când le-a fost bine, la petrecerile din interbelic, dar şi în cele mai cumplite vremuri, când regimul comunist îi sufoca. A trecut de la romanţe la cuplete anticomuniste, iar pentru asta a plătit preţul. Şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii în exil, măcinat de dorul de ţară. Comuniştii s-au chinuit să-i şteargă amintirea, însă Jean Moscopol a rămas artistul care a marcat o epocă.

  Între 1925 şi 1935, bucureştenii au trăit cele mai frumoase zile prin grădinile şi teatrele de vară din „micul Paris“. Sâmbătă seara distracţia se muta în cârciumile de la şosea, pe acordurile tarafului. Erau la modă însă şi localurile mai cochete, unde se serveau mâncăruri alese, vinuri fine şi şampanie Mott, iar lumea bună asculta romanţe româneşti, şansonete franţuzeşti şi canţonete italieneşti. Un astfel de loc era restaurantul Zissu, aflat pe Calea Şerban Vodă, unde îşi făcea veacul un grup vesel de prieteni. Unul dintre ei obişnuia să-şi distreze colegii fredonând melodii sau compunând, pe loc, epigrame.

   Într-una dintre seri, şeful localului îl aude şi este fascinat de cum îşi îmbina vocea pătrunzătoare cu un fluierat jucăuş. Este uluit mai ales când află că nu era vorba de un cântăreţ profesionist, ci de un simplu funcţionar al Băncii Chrissoveloni din Bucureşti. Era Ioan Moscu, cunoscut mai târziu ca Jean Moscopol, nume de scenă sub care a cunoscut gloria, devenind unul dintre starurile localurilor de petrecere din interbelic. „Dintre cei trei mari dizeuri ai Capitalei interbelice – Zavaidoc, Cristian Vasile şi Jean Moscopol –, cel care a reprezentat o epocă, nu doar o personalitate, rămâne Jean Moscopol“, spunea muzicologul Viorel Cosma.

  Arta de a te lăsa purtat de val

 „Diseur cred că am fost întotdeauna. Împrejurarea a fost foarte simplă. Eram funcţionar de bancă, prin 1928, şi obişnuiam să petrec cu prietenii la Zissu Bar, unde cânta Alfred Pagony (n.r. – şeful orchestrei). Când el era în pauză, cântam şi eu la masa mea, pentru prietenii mei, însă localul e destul de mic şi toată lumea auzea cântecul meu şi aplauda. După o vreme, lumea localului se obişnuise cu mine: mă aplauda regulat şi mai cerea. Evident, îmi făcea plăcere să satisfac dorinţa acelui mic public. Pe atunci începuse să vină lume pentru mine. Or, s-a întâmplat ca tocmai pe atunci să plece Pagony de la Zissu, ca să-şi facă un local propriu. Dl. Zissu mi-a sugerat să-mi fac orchestră şi mi-a propus să mă angajeze. Am acceptat. Am luat totdeauna lucrurile aşa cum au venit. Aveam mai mult preocupări de tehnică, pe lângă, bineînţeles, sentimentele ce puneam în cântece. După câteva luni, vine în local un oaspete neobişnuit: inspectorul general al Columbiei din Viena. Mă aude şi îmi propune imediat un angajament de probă pentru discuri. Şi, cum n-aş fi dorit să lipsesc prea mult din Bucureşti, îmi oferă o călătorie cu avionul până la Viena. Accept. Astfel am imprimat primul disc, «Ich kusse ihre Hand Madame». Tot atunci am imprimat «Balada fumului de ţigare» şi «Adios Muchachos»“, povestea Moscopol într-un interviu din 1936.

La revenirea din Viena, şi-a încropit o mică orchestră şi a început să cânte şi la pian, chitară şi banjo. Avea o voce dulce, o prezenţă elegantă şi o privire pătrunzătoare, aşa că avea şi mare priză la public. „Glasul său avea ceva misterios, un amestec de candoare şi puritate cu un parfum de esenţă tare, masculină“, scria realizatoarea de televiziune Elise Stan în „Jurnalul Naţional“.

   În scurt timp, Jean Moscopol a devenit o adevărată senzaţie, iar patronii de localuri nu mai conteneau să-i ofere contracte. „A fost foarte bogat la un moment dat, dar nu ţinea la avere. Nu era econom“, spunea nepoata sa, artista plastică Jana Andreescu, într-un interviu pentru „Jurnalul Naţional“. 

    O bună bucată de vreme a continuat să cânte la Zissu, cu orchestra Alexandru Leoar, alături de care a debutat şi la posturile de radio din Bucureşti. A luat lecţii de canto de la profesorul Jean Walidosky, iar în urma unui examen a devenit artist profesionist. Numele lui apărea pe toate zidurile, în companii selecte. Nu de puţine ori a cântat la sala Roxy, de pe Lipscani, cu Gică Petrescu şi Colea Răutu. Piesele sale romantice – „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara?“, „Dă-mi guriţa s-o sărut“, „Mână, birjar“, „Cel mai divin tango“ – erau cerute peste tot. Special pentru el au scris versuri marii compozitori ai vremii, precum Elly Roman – „Tu nu mai eşti a mea“, Ion Vasilescu – „Noapte bună, Mimi“. Alături de compozitorul Ionel Fernic, Moscopol se implica în procesul de creaţie a versurilor şi muzicii şi avea idei clare despre ce însemna un text bun: „Să fie firesc, să nu abuzeze de dragoste, să fie sobru, dar nu steril, să fie bogat, dar nu complicat, să nu aibă niciun cuvânt deplasat şi inutil... Adică ceva foarte greu de realizat şi foarte rar!“. 

  Jean Moscopol a fost însă mai mult decât un trubadur al Bucureştiului de altădată. El a urcat şi pe scena Teatrului de Revistă „Alhambra“, unde a interpretat operetele „Alhambritta“ şi „Contesa Maritza“, iar regizorul Jean Georgescu l-a distribuit în filmul „O noapte furtunoasă“. 

Din buricul târgului până la periferii

   A ajuns să cânte la Viena şi la Berlin şi să-şi înregistreze piesele la celebrele case de discuri His Masters’s Voice şi Telefunken. Avea, aşadar, ceva la care mulţi artişti nici nu îndrăzneau să viseze în acele vremuri: succesul internaţional. Însă nimic nu se compara cu aprecierea românilor săi. „Dacă ai colinda România până la ultimele târguri şi până la ultimele lor periferii – ai putea verifica popularitatea lui Jean Moscopol. Sunt, desigur, în Univers şi în România figuri mai importante şi mai esenţiale. Puţine din ele, totuşi, se bucură de o asemenea familiară popularitate. Glasul lui Moscopol este încuiat în cutiile miilor de patefoane de pretutindeni şi nostalgiile domnişoarelor îl deşteaptă la orice oră cu ajutorul acului şi al manivelei. Moscopol, care a apărut odată cu noua artă a cântecului uşor, a adus, s-ar putea spune, un sentimentalism sui generis, infiltrat în inimi şi în suspine cu ocazia ceaiurilor dansante şi a intimelor «surprise»-uri. Era un accent confidenţial şi amabil în cântecele de dragoste pe care le-a lansat Moscopol. De aceea, drumul lui spre junele inimi a fost atât de scurt. El este implicat în nenumărate poveşti de amor petrecute în întreaga Românie – implicat tocmai cu accentul acesta visător, al cărui microb l-a răspândit prin negrele cutii de rezonanţă al patefoanelor“, scria presa vremii despre succesul răsunător al solistului. 

  În 1931, Moscopol dă lovitura: semnează un contract exclusiv cu casa de discuri londoneză His Master’s Voice şi pleacă la Berlin, unde înregistrează noi discuri pentru gramofon şi cântă în celebrul bar Ciro. La întoarcerea în ţară, patronii de restaurante nu mai ştiau cu ce să-l ademenească, însă Jean Moscopol a ales doar localurile rafinate, cum erau restaurantul Colonade, bomboneria Lafayette şi grădina Vişoiu. După izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, a participat, însă, la toate concertele organizate în scop filantropic. 

   Faima sa ajunsese atât de mare, încât oamenii făceau orice pentru a prinde un loc la cântările sale. „Era mereu rugat să dea un concert la Brăila (n.r. – oraşul natal al artistului). Când s-a hotărât să vină, sala a fost arhiplină. Oamenii veniseră cu scaune de acasă ca să-l asculte“, declara Jana Andreescu.În 1932, a plecat la Berlin, unde a imprimat discuri cu renumitele orchestre Ernst Hönigsberg şi James Kok şi a luat lecţii de canto cu profesorul Korst. I s-a propus să ramână în Germania, dar a refuzat, lucru pe care, mai târziu, avea să-l regrete. 

„Mi-e dor cumplit de România, dar nu mă mai pot întoarce“ 

                   Jean Moscopol (dreapta-jos), mare microbist, alături de echipa de fotbal Dorobanţul-Ploieşti 

                                                                     FOTO Arhiva Dumitru Constantin

  În 2018, cu două zile înainte de mitingul Diasporei din 10 august, reprimat violent de Jandarmerie, trupa Vama lansa cover-ul „În ţara în care m-am născut“. 

    Milioane de români au ascultat atunci la radio, pe Facebook şi pe YouTube versuri precum: „Acolo azi e toamnă rece şi plâng toţi fraţii în ţara mea/ Sunt lacrimi care n-au să sece cât timp vor fi păgâni în ea./ Dar va veni o primăvară cum a venit şi în trecut,/ şi-am să mă-ntorc acolo iară, în ţara în care m-am născut“.  

   „Nu cred că sunt versuri care să exprime mai limpede suferinţa celor care devin imigranţi. La peste 70 de ani de la cântecul lui Moscopol, România îşi forţează cetăţenii în exil. Cântecul ăsta nu e un protest. E o limonadă amară, cu o linguriţă de speranţă. Este umilul nostru cadou şi al unei echipe de oameni inimoşi pentru cauza exilului nedorit. Şi mai e şi conştientizarea faptului că putem fi oricând în această situaţie, noi cei rămaşi într-o ţară condusă de oameni care nu ne iubesc. Deci cântecul ăsta e şi pentru noi. Muzica nu schimbă lumea, ştim asta. Muzica însă vorbeşte despre lume într-un fel unic. Ajunge la oameni. Asta este puterea ei. Şi îi uneşte“, scria atunci pe Facebook solistul trupei Vama, Tudor Chirilă. 

  Gonit din ţara sa

   Cu ocazia acestui cover, generaţiile tinere l-au descoperit pe Jean Moscopol, românul alungat din ţara sa de regimul comunist. Sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial  l-a prins la Berlin. Patriot convins, interpretul cântecului „Tot ce e românesc nu piere“ a vrut cu tot dinadinsul să se întoarcă în ţară, aşa că a încercat să treacă Dunărea înotând, ceea ce aproape că l-a costat viaţa, fiind salvat de nişte pescari iugoslavi. 

    În cele din urmă, a reuşit să revină în România, însă cariera i s-a prăbuşit după ce a refuzat să se închine sovieticilor şi i-a condamnat pe cei care se transformaseră în aplaudaci ai comuniştilor. În semn de protest, a început să scrie cuplete anticomuniste, care se bucurau de mare trecere în rândul publicului, dar care l-au transformat într-un proscris în ochii partidului. 

  În 1947, dezgustat şi resemnat, a luat drumul pribegiei şi, ajutat de actriţa Elvira Popescu, a ajuns la Paris. La scurt timp, a plecat în Germania, unde a colaborat cu postul de radio Europa Liberă, iar în final a traversat Oceanul şi s-a stabilit în New York, unde a trăit până la finalul vieţii, consumat de dorinţa de a se întoarce acasă.

   În exil, a continuat să scrie şi să cânte despre regimul comunist. În anii 1947-1948, prin cârciumile bucureştene răsuna melodia „Guvernul comunist“, o satiră profundă la adresa regimului, cu versuri precum: „Ce frumos e când vin ruşii/ Şi îţi spun din dosul uşii,/ Cum să vorbeşti, cum să taci,/ Pe Apostolu’ să faci./ Ce frumoasă este viaţa,/ Când nu te apucă greaţa,/ Să-i tot perii pe intruşi/ Şi să-i tămâiezi pe ruşi“. Jean Moscopol nu ierta pe nimeni care partiza cu regimul, de la patriarhul Justinian Marina, până la scriitorul Mihail Sadoveanu. Însă „victima“ ironiilor sale muşcătoare era însuşi liderul comunist, Petru Groza, pe care l-a gratulat făcându-l „bou“.

  ”Am dat odată nişte epigrame anodine la postul Europa Liberă şi, de atunci, nu mai exist… Aici, în America, nu am dus-o uşor. Am fost paznic de noapte într-un magazin, am mai cântat şi fluierat pe la adunările româneşti şi greceşti din Queens şi Astoria. S-au plictisit şi cei de aici de mine. Vocea o am încă bună, dar nu mai sunt la modă nici aici, nici acolo, în ţară. Jean Moscopol, în „9 caiete albastre“”

   Un om curat, mânjit de vremuri 

  Deşi cupletele sale dădeau speranţă românilor, în America nu a reuşit să-şi clădească o carieră la fel de strălucitoare. S-a implicat, în schimb, în viaţa comunităţii românilor de la Biserica  „Sfântul Dumitru“ din New York, unde, după slujbe, organiza întâlniri.

   „Pe vremea marii mele vogi, în România, eram funcţionar la bancă, iar succesele mele le-am plătit datorită stilului meu cu o mie şi una de poveşti inventate despre mine, de atât de activa presă a Bucureştiului. Unii au scornit despre mine că sunt cocainoman. Nu am fost. Alţii, că sunt homo- sexual. Nici pomeneală. Alţii, că aş fi bigam. Am avut o mare dragoste, în afară de pasiunea mea pentru cântec. Am fost un om curat. M-au mânjit toţi, cât am stat în ţară, până în 1947, cât şi după plecarea mea în Franţa, unde am cântat alături de Edith Piaf. Mi-e dor cumplit de România, dar nu mă mai pot întoarce…

   Sunt pe lista neagră. Am dat odată nişte epigrame anodine la postul Europa Liberă şi, de atunci, nu mai exist… Aici, în America, nu am dus-o uşor. Am fost paznic de noapte într-un magazin, am mai cântat şi fluierat pe la adunările româneşti şi greceşti din Queens şi Astoria. S-au plictisit şi cei de aici de mine. Vocea o am încă bună, dar nu mai sunt la modă nici aici, nici acolo, în ţară“, îi povestea, cu regret, Jean Moscopol regizorului Mihai Berechet. 

  Fostul idol al Bucureştiului interbelic 

 Prin 1976, regizorul Mihai Berechet s-a întâlnit, la Hotelul Dixy din New York, cu Jean Moscopol, care ajunsese o umbră a artistului care fusese cândva. „Nu mi-a venit să cred că am în faţă fostul idol al Bucureştiului anilor ’30, pe acel posesor al glasului dulce, care cânta la celebrul bar Zissu. Era un bătrânel cu pielea albă şi întinsă, părul vopsit roşcat, corect îmbrăcat, cu pantofi solizi. Cum a intrat, şi-a scos pălăria, s-a dus la oglindă să-şi rearanjeze firele de păr care, răvăşite, îi descopereau chelia. Am avut revelaţia unui om delicat, cu o frumoasă cultură, care, ca şi mine, se bucura că ne cunoaştem. Era un bun povestitor. Vorbea o românească perfectă, fără accentul franţuzesc condiţionat de cântecele de altădată, fără accent american chiar şi după atâţia ani petrecuţi în America. Era brăilean de-al meu, ne înţelegeam de parcă aş fi fost de pe vremea lui şi l-aş fi cunoscut îndeaproape dintotdeauna. Avea la el documente, act de naştere, diplome, hârtii îngălbenite de timp. Îmi ceruse să rămână la noi până spre orele 16.00, pentru că, la acea oră, în America, vârstnicii plăteau biletul autobuzului la jumătate. Revenind în ţară, din călătoria mea, am încercat, să fac tot ce pot la Radiodifuziunea Română pentru el. Imposibil. Era, într-adevăr, pe lista neagră. După moartea sa, care s-a petrecut la câţiva ani după revederea noastră, Electrecordul a scos un disc care s-a vândut în câteva zile. Îşi mai aduceau aminte unii câte ceva despre dulcele glas al anilor ’30“, rememora regizorul în volumul „9 caiete albastre“. 

„Un Maurice Chevalier al muzicii româneşti“

   Ioan Moscu s-a născut pe 26 februarie 1903, la Brăila, din părinţi greci. Încă din primii ani de viaţă, micul Ioan a fost fascinat de sunetul muzicii şi avusese norocul de a moşteni vocea caldă a mamei sale. „Nu făcea eforturi să cânte, avea o voce moştenită de la bunica mea. Mama îmi povestea că bunica avea o voce de operă, iar prinţul Sturdza, când a auzit-o cântând, a vrut s-o facă mare cântăreaţă de operă, dar părinţii ei s-au opus“, povestea nepoata artistului, Jana Andreescu. 

   Un învăţător a fost cel care i-a remarcat înclinaţiile muzicale şi l-a încurajat să studieze chitara. Ulterior, un profesor l-a prezentat dirijorului corului Bisericii „Buna Vestire“ din Galaţi, unde a primit un post de sopran. Lui Ioan Moscu îi plăcea însă şi cartea, era un elev-model şi, până la finalul liceului, stăpânea cinci limbi străine – franceza, italiana, engleza, germana şi greaca.

 Muzica, mai presus de toate 

  După absolvirea liceului a luat drumul Bucureştiului, unde s-a înscris la Universitatea Politehnica. Mai târziu, a făcut practică la Întreprinderea Optică „Lares“, iar conducerea l-a trimis la Berlin, la specializare. Moscu a acceptat şi de îndată ce a ajuns în Germania s-a înscris la Universitatea de Arte din Berlin, secţia muzică. 

 La revenirea în ţară s-a întors la Brăila, hotărât să-şi perfecţioneze studiile muzicale. S-a înscris la Conservatorul Lyra, secţia de canto, şi pentru a se putea întreţine s-a angajat ca funcţionar la Agenţia maritimă „M. Embiricos et Co.“ din oraşul natal. În 1924, s-a mutat definitiv la Bucureşti, unde s-a angajat la o bancă şi, mereu dornic să înveţe lucruri noi, s-a înscris la Facultatea de Aeronautică. Serile şi le petrecea cu amicii în barul Zissu, iar restul e istorie.

  „George Enescu a spus că nu există muzică uşoară şi muzică grea, ci numai muzică bună şi proastă. Jean Moscopol făcea muzică bună. Cred că el, Moscopol, a fost un Maurice Chevalier al muzicii româneşti. Era un senior al cântecului, de o eleganţă perfectă, sufletească şi vestimentară!“, declara, în 1993, Gică Petrescu. 

 „M-a impresionat faptul că Jean Moscopol a fost, poate, primul şi ultimul din breasla lui care a protestat vehement faţă de rusificarea ţării. Bonzii sistemului comunist au dorit să-l şteargă din conştiinţa naţională. N-au reuşit! ” Ştefan Gladin, în „România Liberă“ 

  Comuniştii au încercat să-i şteargă amintirea

  Regimul comunist a încercat, însă, să-i închidă gura. I-a distrus cariera şi, după ce a părăsit România, a vrut să şteargă orice urmă a existenţei sale, aşa că o biografie a celui care a fost Jean Moscopol e greu de pus cap la cap. 

  În 2006, Televiziunea Română a difuzat „Misteriosul Moscopol-Profetul“, documentar monografic realizat de regizorul Ştefan Gladin. „Ascultasem, la îndemnul soţiei mele, o casetă audio înregistrată la New York în care cântăreţul Jean Moscopol îşi bătea joc de toţi potenţialii comunişti. M-am gândit că suflarea românească din toate generaţiile are dreptul să cunoască viaţa şi opera acestui pe nedrept «uitat» cântăreţ şi disident. Şi cum este rar faptul ca un cântăreţ de restaurant cu şlagăre celebre să aibă şi o conştiinţă politică, m-a impresionat faptul că Jean Moscopol a fost, poate, primul şi ultimul din breasla lui care a protestat vehement faţă de rusificarea ţării. Din păcate, în munca de documentare am ajuns la concluzia că nici Biblioteca Centrală de Stat, nici fonovideo- teca Uniunii Compozitorilor, nici Biblioteca Academiei nu au date despre «eroul» meu. Abia în arhivele Radioului am găsit, printre programele anilor ’30-’40, o fotografie a acestui autentic star, un bărbat frumos. Am realizat că lipsa de informaţii nu este întâmplătoare, ci este consecinţa atitudinii lui Jean Moscopol faţă de regimul comunist care se instaurase în România. Bonzii sistemului comunist au dorit să-l şteargă din conştiinţa naţională. N-au reuşit! Am hotărât că «misteriosul Moscopol» este un personaj carismatic, ce merită a fi readus în actualitate, măcar pentru faptul că prin cântecele sale i-a îndemnat pe români, încă din primii ani de comunism, să nu-şi piardă speranţa“, spunea regizorul într-un interviu pentru „România Liberă“. 

 „Singurul care a cântat şi jazz“

  Chiar dacă a avut cea mai scurtă carieră artistică în rândul starurilor dintre cele două războaie, Jean Moscopol a reuşit cele mai spectaculoase performanţe artistice, susţine muzicologul Viorel Cosma. „A călătorit pe două continente – Europa şi America –, a imprimat la casele de discuri Homocord, Odeon, Columbia şi His Master's Voice poate cele mai numeroase plăci de patefon. Jean Moscopol s-a bucurat şi de o prezenţă mai substanţială în filme: «Aur» (1931), în regia lui Jean Mihail, realizat la Sighişoara, cântăreţul apărând în compania pianistului Alexandru Leon; «Contesa Maritza» (1931), turnat la Berlin; «A fost odată un muzicant» (1931), turnat tot la Berlin; «O noapte furtunoasă» (1942), făcut la Bucureşti, în regia lui Jean Georgescu, coregrafia lui Emil Bobescu, muzica lui Paul Constantinescu. În plus, dintre toţi trei diseurii (n.r. – Jean Moscopol, Zavaidoc şi Cristian Vasile), singurul care a cântat şi muzică de jazz, cu formaţia lui Dinu Şerbănescu, la Sinaia, a fost Jean Moscopol“, scria Cosma.

  „Bine te-ai întors, Jeane, în România!“ 

  Deşi a avut o ascensiune fulminantă, şi-a trăit gloria în singurătate, mulţumindu-se doar cu aplauzele publicului. Nu s-a căsătorit niciodată, iar în privinţa intimităţii era cât se poate de discret. „Era foarte, foarte iubit de femei. Nu a fost căsătorit şi n-a avut copii. A avut o prietenă care s-a sinucis. Poate şi lucrul acesta a contribuit la hotărârea de a pleca din ţară. Această prietenă era o blondă frumoasă, îmi amintesc cum îi admiram fotografiile“, povestea nepoata artistului. 

  Tot ea a mărturisit că dorul de ţară şi neputinţa de a se întoarce l-au distrus. Şi-a stăvilit acest regret teribil continuând să compună, iar câteva dintre înregistrările pe care a reuşit să le facă în Statele Unite au ajuns şi în România, după 1990, într-un eveniment emoţionant. „Erau nişte cântece la care se acompania singur, nişte pamflete la adresa comunismului. Ziaristul Aristide Buhoiu a adus două discuri, un lucru remarcabil după părerea mea, cu un sponsor din Canada, tot român, şi două casete cu acelaşi conţinut: unul cu muzică, unul cu pamflete. A fost o lansare destul de amplă la Magazinul Muzica, la care au venit Edmond Deda, Gică Petrescu şi mi se pare că Mălineanu. Într-una din piesele de pe album spune: «Mi-e dor de casa în care m-am născut». Am fost extrem de emoţionată atunci, pentru că eu nu ştiam cântecul, care fusese înregistrat în America, şi m-a emoţionat, pentru că se confirma că, într-adevăr, şi-ar fi dorit să se întoarcă în România. Iar domnul Buhoiu, când a început discursul la magazinul Muzica, a zis: «Bine te-ai întors, Jeane, în România!»“, a mai povestit nepoata cântăreţului. 

Un mormânt simbolic 

Jean Moscopol şi-a găsit sfârşitul, singur şi trist, în 1980, în New York, iar familia a aflat de moartea lui de la Europa Liberă. „El a murit în anii 1980, în America. Până să moară, a trebuit să aruncăm o parte din fotografii, acte, discuri. Securiştii veneau câte doi, sobri, eleganţi. Mai târziu ne-au lăsat în pace. Când am auzit la radio că a murit am fost şi afectaţi, şi nici nu ştiam ce să facem, cum să procedăm. Ne-a sfătuit cineva să nu acţionăm în niciun fel. Am rugat, totuşi, un preot să facem la Brăila o pomană, la Cimitirul Sf. Constantin. Am înmormântat acolo un obiect de-al lui. Trupul lui Jean Moscopol se odihneşte într-un cimitir din New York“, a declarat, pentru „Jurnalul Naţional“, Jana Andreescu.

cuvinte cheie:jean moscopol tot ce i romanesc nu piere in tara in care m am nascut biografie jean moscopol moscopol comunism exil

Notă:

Sublinierile cu linie rizntală sau cele de culoare roșie ori bleau marin au fost efectuate de blgger-ul Sile this Millennium