De ce nu am avut nevoie de Paul Goma de Mariana Sipos - 02.04.2020 - Sursa : Revista 22

http://silethismillennium.blogspot.com2020youtube-broadcast-yourself.html

De ce nu am avut nevoie de Paul Goma

(Fragmente din prefața volumului Unde am greșit? de Paul Goma, ultima carte a scriitorului publicată în România, Editura Eikon, noiembrie 2019).

02.04.2020

de

Mariana Sipos

Textul acestei cărți a fost conceput și scris ca un volum independent în decembrie 1995, așa cum notează Paul Goma însuși în volumul 4 al Jurnalului său (publicat cu titlul Alte jurnale la Editura Dacia, în 1998): „14 decembrie: N-am mai notat din 4 decembrie, am început o carte: Unde am greșit? – în două-trei zile o termin”.

Conform acelorași însemnări, cartea a fost terminată pe 19 decembrie 1995. La sfârșitul lui februarie, imprimă mai multe exemplare pe care le trimite unor prieteni din țară. Unul din ele ajunge la Dan Petrescu care pregătea pentru tipar primele trei volume ale Jurnalului lui Paul Goma. La 3 aprilie 1996, Paul Goma notează: „Dan Petrescu a citit Unde am greșit? și s-a hotărât să o plaseze la coada Jurnalului. Nu am nicio obiecție...”

Astfel că textul a fost publicat prima și singura dată ca addenda la volumul III - Jurnal de noapte-lungă, din seria publicată de editura Nemira, datată 1996, dar prezentă în librării începând din februarie 1997. Apariția celor trei volume a declanșat primul „mare scandal Paul Goma” în viața literară (și nu numai) din România (au mai urmat și altele, care de care mai puțin întemeiat sau complet neîntemeiat, dacă nu chiar nedrept și abuziv).

Paul Goma primește cele trei volume publicate la Paris în data de 7 februarie 1997. Scandalul izbucnește la București după numai câteva zile și a fost atât de mare, încât nimeni – probabil – nu a mai dat prea mare atenție paginilor din addenda cu un titlu atât de semnificativ Unde am greșit?

Au trecut 23 (douăzeci și trei de ani) de la prima lor publicare și eu, cu vreo două excepții, nu îmi amintesc să fi fost comentate în vreun fel (deși anul 1997 a fost un an crucial în ceea ce privește receptarea lui Paul Goma, cu zeci și zeci de cronici și comentarii la Jurnal, plus două emisiuni la TVR – una în celebrele Serate ale lui Iosif Sava și cealaltă în cadrul emisiunii mele Cafeneaua literară, cu o durată de 105 minute!, plus emisiunea lui Nicolae Manolescu „Profesiunea mea – cultura”, din 22 aprilie 1997 la ProTV, având ca invitați pe Mihai Șora, Dorin Tudoran, Mircea Zaciu și Paul Goma însuși, prin telefon de la Paris).

Am considerat deci necesară publicarea acestei cărți acum, în 2019, când se împlinesc 30 de ani de la căderea comunismului și când numele lui Paul Goma ar trebui să devină unul dintre simbolurile acestei aniversări.

Și ajung astfel la al doilea motiv: vor fi, sunt sigură, destule persoane care se vor întreba: „dar cine este Paul Goma?” și, în plus, vor fi destule peroane care se vor întreba, asemenea unui înalt demnitar care, după ce i-am dăruit ediția a doua a cărții mele Destinul unui disident: Paul Goma, a spus: „Dar de ce este atât de pornit Paul Goma împotriva tuturor?” Am vrut să răspund, dar mi-am dat seama că ar trebui să încep cu începutul, cel puțin cu 22 decembrie 1989 și cu zilele care au urmat, și că ar trebui nu un răspuns, ci multe, foarte multe răspunsuri, situate în context, dar că înainte de a da eu aceste răspunsuri, cel mai bine ar fi ca toți cei care pun o astfel de întrebare să citească întâi această auto-interogare a lui Paul Goma din textul Unde am greșit? și eventual să se întrebe după aceea: Dar noi unde am greșit? - „noi” însemnând persoane concrete, cu nume și prenume, dar și noi, adică toți cei care, aici, acasă, nu au avut nevoie de Paul Goma după decembrie 1989.

Pentru înțelegerea contextului la care face referire Paul Goma în acest volum, am inclus la finalul cărții, în Addenda, câteva documente importante și recomand (re)citirea jurnalelor lui Paul Goma sau a celor trei volume de Scrieri (care reunesc articole, interviuri și dialoguri ale scriitorului).

De asemenea, recomand consultarea pe internet a listei cărților lui Paul Goma publicate în Occident, când era interzis în România, dovadă că la începutul anilor '90, Paul Goma era cel mai tradus scriitor român, publicat la cele mai prestigioase edituri din Franța, Germania, Olanda, Italia, Norvegia, Suedia, Marea Britanie (fără să beneficieze de subvenții de traducere de la vreun institut cultural, fără să se bucure de sprijinul vreunei influente agenții literare (vezi cazul Norman Manea) și fără suportul mediatic de promovare al vreunei prestigioase edituri românești, cum se întâmplă azi.

Sunt tentată să cred că în 2009, când se împlineau douăzeci de ani de la căderea comunismului, dacă am fi știut să-l promovăm pe Paul Goma așa cum Germania a știut să o promoveze pe Herta Müller, făcând din ea o mare scriitoare și o mare luptătoare împotriva comunismului (deși Herta Müller însăși recunoștea, în conferința de la Ateneul Român din 27 octombrie 2010, că ea nu a fost o disidentă), Paul Goma ar fi putut lua el Premiul Nobel, în ciuda acuzațiilor nedrepte de antisemitism: și Mario Vargas Llosa a fost acuzat de antisemitism și totuși, la un an după Herta Muller, obține Premiul Nobel!

Așadar, ce s-a întâmplat după decembrie 1989 atât de grav încât Paul Goma să ajungă în câțiva ani la ruperea tuturor vechilor relații de prietenie și solidaritate în lupta anticomunistă, nu doar cu scriitorii din exil, ci și cu foștii lui prieteni și colegi din România care ar fi trebuit să-l întâmpine, din prima zi de libertate, cu brațele deschise, fie și simbolic?

Răspunsul e chiar acesta: nu numai că nu l-au primit (repet, fie și simbolic) cu brațele deschise, dar pur și simplu l-au ignorat sau chiar nu și-au amintit de el, mai corect: nu au vrut să-și amintească de el. Și doar până atunci, până în decembrie 1989, Paul Goma nu făcuse niciun rău nimănui. Dimpotrivă, atât cât a putut, și-a ajutat confrații scriitori din țară, prin poziția pe care o avea de „Soljenițîn român” la Paris, cu relații în presa occidentală și în lumea editorială (vezi, de exemplu, sprijinul acordat în 1985 lui Bujor Nedelcovici, recomandat de Paul Goma la editura Albin Michel pentru a-și putea publica romanul Al doilea mesager, scos clandestin din țară).

Încercăm să reconstituim doar câteva coordonate ale acelor zile de la început (pe baza consemnărilor din jurnalele lui Paul Goma și a cercetărilor proprii):

– 22 decembrie 1989: căderea lui Ceaușescu. Paul Goma este invitat la o emisiune despre evenimentele din România pe Canalul 5.

– 23 decembrie 1989: „Miezul nopții: acum mă întorc din târg; am umblat pe la France Inter (cu Monica și Marie-France), la Antenne 2, însă peste tot cu Filip, la Europe 1, la RTL, la... nu mai țin minte, mă luau de la un studio doritorii, mă duceau la ei: acolo veneau alți doritori, mă duceau la ei.”

– 4 ianuarie 1990: e vizitat de jurnalistul olandez Philips Freriks cu care stă de vorbă „vreo 5 ceasuri”.

– 10 ianuarie 1990: „Turtit. Mă simt din ce în ce mai... abandonat, în fapt uitat. Uitarea băieților noștri prinde, ca să spunem așa, nu doar contur, ci relief. (...) Noi ne-am făcut treaba, gata!” (sublinierea mea, MS)

– 13 ianuarie 1990: îl vizitează o jurnalistă de la Die Welt.

– 15 ianuarie 1990: sesiune de fotografii cu Ulf Andersen, „celebrissimul” (după cum îl numește Paul Goma).

– 17 ianuarie 1990: interviu cu Yan Plougasnou pentru L'Événement du jeudi.

Din România nu-l caută nimeni, nu-l sună nimeni, fie și pentru o declarație de trei minute la telefon.

– 18 ianuarie 1990: Gabriel Liiceanu sosește la Paris. Petrece seara la Monica Lovinescu, cu Mihnea Berindei și Marie-France Ionescu. Lui Paul Goma nu i se dă nici măcar un telefon, deși Gabriel Liiceanu îl cunoștea: în timpul bursei din Germania de dinainte de 1989, îl vizitase acasă, la Paris. Îi va telefona abia după cinci zile.

– 22 ianuarie 1990: Paul Goma e vizitat de un fotograf de la Gama.

– 23 ianuarie 1990: sosește la Paris Mircea Dinescu. Până sâmbătă ii vizitează de două ori pe Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, lui Paul Goma nu îi dă nici măcar un telefon.

Sâmbătă, 27 ianuarie 1990:în sfârșit, un telefon din România – vechea lui prietenă Gabriela Adameșteanu. Îi solicită un interviu. Răspunsurile lui Paul Goma nu vor ajunge la București (vezi mai jos de ce).

– 29 ianuarie 1990, convorbire cu un jurnalist de la Valeurs actuelles.

Marți, 6 februarie 1990: în sfârșit, o vizită a unui prieten venit din România – Nicolae Manolescu.

– 5 februarie 1990: Paul Goma e invitat la France Info, cu Philippe Valet. După amiază, la RTL, la emisiunea lui Olivier Mazerolle.

– 22 februarie 1990: e vizitat acasă de Annie Daubenton, de la France Culture.

– 23 februarie 1990: îl sună Gabriela Adameșteanu. Îi spune că nu a primit manuscrisele, fotografiile și răspunsurile la interviu pe care Nicolae Manolescu se oferise să i le aducă la București. Abia pe 1 aprilie, Manolescu avea să-i scrie lui Paul Goma că le-a... uitat la Paris. (Precizare: Paul Goma nu minte: am avut nu o dată acces la arhiva lui Paul Goma, păstrată în ordine, pe ani, cu toată coresponența primită în acei ani.)

– 27 februarie 1990: emisiune la Suisse Romande.

– 12 martie 1990: invitat la emisiunea Océaniques realizată de Pierre Boutang la France 3.

Ei bine, în tot acest timp, în presa din România liberă de comunism, numele lui Paul Goma apare pentru prima oară abia la 18 ianuarie 1990, într-un articol despre el din România literară, semnat de Gabriela Adameșteanu.

Iar primul interviu cu Paul Goma apărut în România (realizat la Paris pe 25 iunie 1990 de Gabriela Adameșteanu) este publicat în revista 22, rețineți: abia în numărul 30 din 10 august 1990.

Să mai adaug că atâta timp cât a fost ambasadorul României la Paris, în prima jumătate a anului 1990, Alexandru Paleologu nu i-a dat nici un telefon. L-a căutat abia după ce fusese rechemat de la post.

„Trec zilele, trec, accentuând impresia de irealitate” avea să noteze Paul Goma la 8 martie 1990. „O teribilă istorie trăită”. Și întrebarea lui chinuitoare: Unde am greșit?

Un post scriptum la 25 martie 2020

Paul Goma e confirmat în trăirile lui de Monica Lovinescu: în jurnalul ei de la începutul lui 1990 este la fel de revoltată și se întreabă și îi întreabă și pe cei veniți de la București: de ce uită toți de Paul Goma? de ce numele lui nu este rostit de nimeni?

Citez din Jurnalul 1990-1993 publicat la Humanitas:

„Luni, 1 ianuarie 1990: Nimeni, dar nimeni să nu se gândească la Goma?”

Monica Lovinescu notează în zilele următoare că Mihnea Berindei (plecat la București imediat după fuga lui Ceaușescu) o anunță că a înființat GDS-ul și notează pe 9 ianuarie: „GDS (...) a cooptat trei români din străinătate: pe Botez, Mihai Dinu Gheorghiu și Sorin Alexandrescu.”

De ce nu și pe Paul Goma?

Și tot pe 9 ianuarie, Monica Lovinescu adaugă: „În timp ce în Cehoslovacia Havel devine președinte, la noi Goma nici nu este menționat”.

De Televiziunea Română (Liberă! cum își spunea atunci) nu mai vorbesc: în acea perioadă (mi-aduc foarte bine aminte) făcea reportaje la Veneția sau transmitea un meci de fotbal din... Insulele Feroe. Prima oară românii l-au putut vedea la chip pe Paul Goma, trei seri la rând, în noiembrie 1994 - adică după cinci ani de la căderea comunismului - la recent înființatul post de televiziune Tele 7abc.)

Și nu se poate să nu ne întrebăm la nesfârșit, dacă suntem de buna credință: de ce? de ce? de ce? De ce nu am avut nevoie de Paul Goma?