ENSII SPECIALE PENTRU MAGISTRAȚI , DE CE ?!

CITEZ : ” judecătoarea Niţă consideră că au existat acte represive în regimul comunist, însă nu 1985, în perioada în care Gheorghe Ursu a fost ucis în închisoare, ci în perioada 1945-1965.” merită doamna judecătoare Niță PENSIE SPECIALĂ , STAU ȘI MĂ ÎNTREB ȘI VĂ ÎNTRB ȘI PE DOMNIILE VOASTRE ?!

Observator cultural

30 ianuarie la 09:00 · 

Un nou număr al revistei noastre este, de astăzi, la chioșcuri. Și de această dată, ne-am străduit să vă propunem articole relevante, proaspete, care să provoace reacții și implicare. Este ultimul număr din Ianuarie, cu multe bunătăți, vă garantăm. Nu-l ratați, așadar și ... lectură plăcută!

http://silethismillennium.blogspot.com2020youtube-broadcast-yourself.html

Cazul Ursu și Justiția din România

• 31-01-2020
• Nr. 1004
•  

  Bedros HORASANGIAN

•  Politic
•  1 Comentarii

Procesul de demitere a lui Donald Trump, virusul ucigaș din China, alegeri anticipate în două tururi – toate se pot dovedi întîmplări/fapte irelevante în fața gravității și a pericolului potențial pentru sănătatea morală a unei națiuni, în urma unei motivaţii judecătorești precum cea publicată, pe 22 ianuarie 2020, de judecătoarea Mihaela Niță de la Curtea de Apel București de a achita doi ofițeri de Securitate, maior(r) Marin Pârvulescu și colonel(r) Vasile Hodiș (oare ce pensii babane au, ca și fostul director de penitenciar de la Pitești, ca și legenda vie a Justiției românești din ultimii ani, faimosul Augustin Lazăr?). Cei doi sînt ofițeri ai fostei Direcției a VI-a Cercetări Penale din cadrul Departamentului Securității Statului.

Cei doi ofițeri au fost acuzați de a fi „complici la delicte neomenoase“ (cele omenoase, care or fi fiind, nu știm…), și nu de crime împotriva umanității, prin uciderea „neintenționată“ – cum se scrie în motivarea sentinței – a inginerului și scriitorului Gheorghe Ursu. Un caz din 1985, cînd un inginer este turnat de două colege la conducerea instituției unde lucra că tot scrie într-un jurnal, ce-l ține la birou. Acesta este furat și adus la cunoștința conducerii instituției, care alertează, la rîndul ei, Securitatea. Inginerul scriitor – prieten cu prietenii mei, regretatul Radu Albala, vecin în mahalaua Moșilor, mereu elegant și distins într-o lume de oameni cenușii, și Radu Cosașu, un martor prețios al atîtor procese ale comunismului, care ar fi putut avea loc și fără contribuția nefastă a lui Traian Băsescu, scriitor care va face cît de curînd 90 de ani și ne bucurăm că este printre noi, căci abia acum, în 2020, începem să rezistăm cu adevărat prin cultură – este reținut, arestat, anchetat, umilit, bătut cu barbarie și ucis în 1985.

Sîntem în 2020 și cei vinovați de moartea lui Gheorghe Ursu sînt mereu absolviți. Ultima filă a acestui dosar – care nu se închide datorită abnegației și tenacității cu care Andrei Ursu, fiul celui ucis mișelește sub pretextul că a posedat 15 dolari și 10 mărci, un fiu care apără nu doar memoria unui părinte, ci, mai ales, ideea de adevăr. Și dreptate, dacă o fi existînd și așa ceva pe lumea asta. Personal, avem mari rezerve și despre dreptatea, și despre Justiția din România. Așa cum sînt, mai ales, cum funcționează ele. Cazul Ursu, trist și sinistru, este dramatic prin uciderea unui om și absurd prin eforturile pe care le fac autoritățile române de a dezvinovăți criminalii. Și de a-i absolvi de vreo vinovăție pe slujbașii Departamentului Securității Statului. De ieri, precum și pe urmașii lor de azi.

Motivarea deciziei judecătoreşti a Mihaelei Niță lezează nu bunul-simț, ci chiar logica elementară. N-avem cum să nu ne indignăm la cele cîteva propoziții nu doar mizerabile în sine, dar care jignesc însăși victima. „În speță, este totuși dificil de a considera că victima a fost un adevărat disident politic“. Bravo! „Nu numai că nu a fost dat afară din serviciu, dar a făcut toate concediile în străinătate.“ Halal argumentație! „La nivelul anului 1985 nu se poate considera că exista do­rința clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităților Statului român.“ Și atunci cine i-a făcut fractură de mandibulă poetului Rolf Bossert, cine a bătut-o cu barbarie pe Monica Lovinescu, cine o ancheta la Securitate pe Herta Müller, de ce a murit în condiții suspecte istoricul Vlad Georgescu sau de ce au ajuns în spital – după 1989, nota bene! –, bătuți pe stradă, regretații Petru Creția și Banu Rădulescu? Cine îl lovea cu bestialitate pe Paul Goma cu pumnii și picioarele în timp ce era arestat? Vă spune ceva numele generalului Nicolae Pleşiţă?

Decizia Mihaelei Niță – care nu e definitivă, cazul Ursu va fi rejudecat peste o lună la Înalta Curte de Justiție și Casație – ne ajută să resuscităm propria memorie, dar și pe cea colectivă şi să fim solidari cu Andrei Ursu, în lupta sa sisifică cu sistemul judiciar românesc. Orice derapaj și injustiție, orice nedreptate comisă perpetuează sentimentul de nesiguranță, frică, spaime de tot felul, inoculează ideea că fantomele fostei (?) Securități românești sînt încă active. ʼGeaba parteneriate strategice cu Statele Unite, ʼgeaba creșteri de pensii și salarii, dacă mizeria morală a unei Justiții românești temătoare și mefiente în fața adevărului continuă. Avem, personal, mari rezerve că dreptatea și adevărul vor fi asigurate în țara pe care nu doar o iubim, dar în care am și trăit. Dincolo de sistemele politice. De ideologii. Așa cum am putut. Fiecare dintre noi. Ca și Gheorghe Ursu, pasionat literat, meloman și bonom cetățean – să citim și două articole de la Deutsche Welle, ale lui Petre Iancu și George Arun, să ascultăm şi un comentariu al lui Gelu Ionescu, aflat pe net, difuzat la Europa Liberă chiar în anul 1985 –, care îşi dorea o Românie mai presus de minciună și nedreptăți.

Nu, doamnă Mihaela Niță, nu au fost acțiuni „excesive, particulare, conjugate“, a fost o crimă oribilă de-a dreptul. Astfel de crime nu se pot prescrie. Stat de drept? Independența Justiției, cu generalii Aurel Rogojan, Vasile Mălureanu, Filip Teodorescu în sală, cînd pensia (babană!) e la orizont? Să fim serioși. Și sîntem. Chiar triști, doamnă Mihaela Niță.