INTERVIU Lionel Duroy, scriitor francez: „Nu ignor că pe la 8-9 ani probabil că şi eu eram antisemit“ 20 octombrie 2019, 11:52de Dana Mischie - Sursă : Adevărul.ro

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

INTERVIU Lionel Duroy, scriitor francez: „Nu ignor că pe la 8-9 ani probabil că şi eu eram antisemit“
de

Dana Mischie
20 octombrie 2019, 11:52



Scriitorul Lionel Duroy,cu Iancu Ţucărman, supravieţuitor al Pogromului         Fotografii: Daniel Anghelescu


   Autorul romanului „Eugenia“, francezul Lionel Duroy, vorbeşte despre cum s-a documentat în legătură cu Pogromul de la Iaşi, cum a refăcut, prin oraş, traseul jurnalistului italian Curzio Malaprate care a scris despre acest episod în cartea sa, „Kaputt“, dar şi despre raportarea la scriitorul român de origine evreiască, Mihail Sebastian.

   L-am întâlnit pe Lionel Duroy (70 de ani), la începutul lunii, la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere din Iaşi (FILIT), unde a fost invitat să vorbească despre cel mai recent roman al său, o poveste de dragoste care îi implică pe scriitorul evreu Mihail Sebastian şi o tânără pe nume Eugenia, nume ce dă şi titlul romanului. Scriitorul francez îşi plasează eroina fictivă în România celui de-al Doilea Război Mondial, realitate în care întâlneşte personalităţi culturale precum Eliade, Cioran, Ionescu, Bibescu sau Curzio Malaparte, jurnalist italian care de la care a pornit motivaţia lui Duroy pentru scrierea sa: „Nu voi uta niciodată capitolul pe care-l consacră Pogromului de la Iaşi, în «Kaputt»“. 

Având în spate o amplă documentare care a presupus şi mai multe vizite la Iaşi pentru a reface traseul făcut de Malaparte, Duroy prezintă în „Eugenia“, roman apărut la Editura Humanitas, România celui de-al Doilea Război Mondial prin ochii tinerei care provine dintr-o familie antisemită, dar care ajunge să aibă „o revelaţie a conştientizării“ datorită profesoarei sale, doamna Costinaş. Ceva ce a trăit chiar scriitorul atunci când profesorul său de filosofie i-a deschis orizontul, moment ce a provocat „o ruptură“ de părinţi, căci a înţeles că perspectiva lor avea să rămână una antisemită. „...ştiu că e foarte difcil, pentru că toţi venim într-o familie anume, iar în primii ani de viaţă suntem condiţionaţi de ceea ce ne spun părinţii. Cum să treci de la un adevăr care te-a locuit în primii tăi ani de viaţă la o conştiinţă care să fie a ta? E foarte dificil. Nu ignor că pe la opt-nouă ani probabil că şi eu eram antisemit. Eram, cu siguranţă, de acord cu părinţii mei“, explică Duroy.


„Weekend Adevărul“: Domnule Duroy, când l-aţi descoperit pe Mihail Sebastian?

   Lionel Duroy: Acum aproximativ patru ani, am dat din întâmplare de jurnalul lui Sebastian în librăria mea preferată din Paris. Verific adesea rafturile cu cărţi din ţări care mă interesează, în special România. O să înţelegeţi imediat de unde acest interes. Într-o zi, am dat peste acest jurnal, l-am deschis şi am început să-l citesc. A fost cu adevărat un moment decisiv, pentru că, citind jurnalul unui tânăr scriitor evreu, am înţeles că eram pe cale să descopăr România antisemită. L-am luat şi l-am devorat în aceeaşi noapte. Eram convins că pusesem mâna pe un document extrem de important. Cum ştiam? Pe la 25-26 de ani, îl citisem cu pasiune pe Curzio Malaparte (ziarist, regizor, scriitor şi diplomat italian- n.r.) Nu voi uita niciodată capitolul pe care-l consacră Pogromului de la Iaşi, în „Kaputt“. Face parte dintre cele 2-300 de cărţi pe care le păstrez în birou, care sunt foarte importante pentru viaţa mea.  Încă din 1990, de când scriam la primul meu roman („Priez pour nous“- n.r.), vorbeam  cu editorul meu despre Malaparte. De atunci îi spuneam că într-o zi o să mă duc la Iaşi ca să scriu despre ce s-a întâmplat în iunie 1941.

Cum i s-a părut editorului dumneavoastră o asemenea idee?

  Eu şi editorul meu suntem prieteni şi împărtăşim o pasiune pentru cărţile lui Malaparte, am avut lungii discuţii pe marginea subiectelor tratate de el.  Contextul s-a conturat în septembrie 2015, când o jurnalistă maghiară i-a pus piedică unui refugiat sirian. În acel moment, aveam în minte „Kaputt“, al lui Malaparte, şi jurnalul lui Sebastian. Văzând în ce hal se afla Europa la acel moment, am avut intuiţia că se vor produce scene similare celor din 1939-1940.Atunci i-am zis editorului meu: „Ăsta e momentul, plec la Iaşi!“  Am plecat cu cele două cărţi.
În căutarea „Jokey Club“

Citisem că aţi petrecut un an la Iaşi, cum a fost primul contact cu oraşul?


   Nu am petrecut un an. Am stat destul de mult timp acolo, dar pe parcursul mai multor călătorii. Problema primului contact e, într-adevăr, foarte interesantă, pentru că atunci când ajungi într-un loc la care te gândeşti de ani de zile, de fapt eşti locuit de o lume misterioasă care îţi aparţine doar ţie. E o curiozitate care nu-ţi aparţine decât ţie, pe care o construieşti prin intermediul cărţilor. Aveam în minte lumea lui Malaparte şi melancolia aceea specială a lui Sebastian. 

  Când am sosit prima dată la Iaşi, pot spune că am fost iluminat. Aveam senzaţia că numai eu vedeam oraşul,  totul mă interesa. Am căutat locurile despre care vorbeşte Malaparte în carte. De exemplu, în prima zi, am căutat „Jokey Club“ (club hipic, înfiinţat oficial în 1862- n.r) Recuperasem nişte hărţi vechi ale oraşului şi nu înţelegeam unde s-a dus strada „Lăpuşneanu“. M-am dus la bibliotecă şi am întrebat oamenii de acolo dacă ştiau unde era „Jokey Club“, pentru că în mintea mea îl vedeam pe Malaparte traversând strada Lăpuşneanu, trecând pe lângă „Jokey Club“, pentru ca încele din urmă să meargă să doarmă într-o căsuţă care fusese locuită şi apoi abandonată de nişte evrei.

   Casa fusese abandonată, el s-a instalat în ea, aşa cum se întâmpla în timpul războiului, luând pur şi simplu în primire camera de dormit. E o scenă absolut tulburătoare pec are am preluat-o şi în romanul meu, cu trei evrei în vârstă care au venit să-l implore să îi salveze.  Deci, asta aveam în minte când am venit la Iaşi, să regăsesc oraşul lui Malaparte, din timpul Pogromului, să caut locurile de atunci. Am început această muncă foarte dificilă, de articulare a imaginii despre oraşului în care venisem eu, cu cea a oamenilor pe care i-am întâlnit aici, oameni precum  Monica Salvan (PR la FILIT-n.r.) sau Simona Modreanu (traducătoarea romanului „Eugenia“-.n.r.), care bineînţeles că nu aveau despre propriul oraş imaginea pe care mi-o făcusem eu.



Repunerea în discuţie a unei copilării antisemite

La fel ca Eugenia, proveniţi dintr-o familie mânată de idei de dreapta. Cum se iese dintr-un astfel de cadru de gândire?

 ” Da, absolut. Vin dintr-o familie antisemită, rasistă, iar Eugenia poartă cu ea această chestiune, esenţială în viaţa mea, a conştientizării. ”

        Din acest punct de vedere cartea este suficient de autobiografică, deşi nu sunt român (râde). E una dintre întrebările cele mai importante din viaţă, după părerea mea, cea legată de conştientizarea individuală, a modului în care gândim, a ceea ce vom face cu viaţa noastră. Îmi doresc să am o conştiinţă intelectuală a ceea ce se întâmplă în epoca mea, să nu mă înşel asupra lucrurilor importante, dar ştiu că e foarte difcil, pentru că toţi venim într-o familie anume, iar în primii ani de viaţă suntem condiţionaţi de ceea ce ne spun părinţii. Cum să treci de la un adevăr care te-a locuit în primii tăi ani de viaţă la o conştiinţă care să fie a ta? E foarte dificil. Nu ignor că pe la opt-nouă ani probabil că şi eu eram antisemit. Eram, cu siguranţă, de acord cu părinţii mei. E extrem de greu să abandonezi un asemenea tip de gândire ca să treci la unul complet diferit. Cred că acest lucru se întâmplă graţie unei terţe persoane. Pentru Eugenia e profesoara ei de la universitate, pentru mine, a fost profesorul meu de filosofie. Fără o a treia persoană, nu poţi s-o faci. Poate prin cărţi, dar cred că şi la astfel de cărţi ajungi după ce ţi-au fost recomandate de o a treia persoană. Pentru că e o repunere în discuţie a întregii copilării. Treci de la un tip de discurs la nimic, e ameţitor.  Trebuie s-o iei de la capăt, să reconstruieşti totul. Cred că ăsta e şi motivul pentru care am devenit scriitor, pentru a mă reclădi. 

„În faţa ororii, lucrurile se schimbă“

Pare să fie vorba şi de un soi de noroc şi, în plus, mai e necesară o condiţie, să se nască o fascinaţie pentru acea terţă persoană.

   Aşa e. Cred că pe la 17 sau 18 ani am avut conştiinţa faptului că părinţii îmi serviseră un discurs destul de urât, foarte aspru. Aveam conştiinţa faptului că vin dintr-un mediu îngust şi plin de ură. Apoi, la orele de filosofie, am descoperit marii gânditori, gândirea, şi atunci m-a încercat îndoiala. Totul depinde de personalitatea profesorului. Eu l-am iubit şi admirat foarte repede pe acest om pentru că avea ceea ce am regăsit mai târziu la editorul meu, o deschidere spre lume, o toleranţă, chiar o lumină, aş spune. E ca şi cum, până să-l întâlnesc pe el, stătusem într-o încăpere închisă, întunecată, iar deodată a venit, şi a deschis-o. Şi a făcut să explodeze totul. 

Dar părinţii dumneavoastră cum au reacţionat la această schimbare radicală în gândire? A fost similar cu felul în care reacţionează părinţii Eugeniei în roman?

  ” De fapt, eu m-am  rupt de părinţii mei. Am plecat de-acasă la 18 ani şi nu i-am revăzut până la moartea lor. ”

   În ce-i priveşte pe părinţii Eugeniei, am încercat să creez un cuplu de părinţi mai inteligent decât al meu. De exemplu, în scena în care părinţii ei îi descoperă pe farmaciştii asasinaţi în stradă, m-a interesat foarte mult să văd reacţia mamei, care urlă de groază. Din ceea ce discută între ei se înţelege faptul că, deşi erau antisemiţi, nu doreau moarte evreilor. Există, deci, loc pentru o schimbare în mintea lor. Nu cred că oamenii sunt răi, asasini, de la natură. În faţa ororii lucrurile se schimbă, se deplasează, mintea îşi modifică şi ea felul. De fapt, mi-a plăcut mult reacţia părinţilor Eugeniei (râde). În ziua aia i-am iubit. 

Din ce spuneţi, romanul a curs uşor. 

   Da, e foarte bizar, dar romanul s-a scris aproape singur, deşi nu am niciun plan când mă apuc de scris. Situaţiile se înlănţuie şi când ajung la o situaţie precum cea a farmaciştilor morţi, iar părinţii Eugeniei privesc pe fereastră, nu ştiu ce va urma. Inconştientul meu hotărăşte: vor fi nişte oameni tulburaţi de o astfel de scenă care îi va face să se schimbe. În asemena momente, cartea poate s-o ia într-o direcţie sau alta. Aş fi putut face din ei nişte mizerabili, nişte nenorocitiţi, aş fi putut s-o fac pe mamă, de exemplu, să spună: „Aşa le trebuie!“

  „Am căutat supravieţuitori în momentul în care scriam cartea, dar nu am găsit niciunul“

Pare că şi Mihail Sebastian, şi Eugenia, acţionează, fiecare, ca dublu al dumneavoastră. În ce sens o fac? 

    Ambii o fac, într-adevăr. 

  ”Când am descoperit jurnalul lui Sebastian, am avut impresia că aş fi putut scrie multe lucruri de acolo eu însumi. Sunt foarte aproape de el în legătură cu rolul scrisului în viaţă, cu melancolia lui, chiar cu depresia lui în faţa acestei neputinţe de care dă dovadă adesea în faţa femeilor. Nu prea ştie cum să se poarte cu ele.”

  (Foto: Getty Images) 

  Apoi, Eugenia e imaginea conştientizării şi a revoltei. E precum tinerii proaspăt convertiţi, ca atunci când înţelegem subit importanţa unei cauze, când suntem gata să pornim la război pentru ea.Or, Mihail Sebastian, o vedem, nu doar în jurnal, ci chiar şi în romanul „De 2000 de ani“, e un om resemnat, ba chiar resemnat să moară. M-a interesat în special dialogul celor doi care e, într-un anumit fel, un dialog pe care îl purtăm fiecare dintre noi cu noi înşine, unul între partea din noi care spune: „La ce bun?“ şi cealaltă, care spune: „Ba nu, o să mă duc să lupt“.  

Când aţi scris romanul a fost nevoie, dat fiind că e un subiect sensibil, să acordaţi o atenţie specială vreunul element?

   Nu, n-am văzut aşa lucrurile. Credeam că poate românii or să se supere pe mine pentru că vorbesc despre o dramă care e o rană pentru ei, pentru că sunt francez şi că poate părea că vreau să le dau o lecţie de istorie. Dar nu a fost aşa. Oricum, astfel de lucruri n-au fost deloc scopul sau dorinţa mea. 

Când aţi lansat cartea la Bucureşti în public s-a aflat şi un supravieţuitor al Pogromului de la Iaşi- care ar fi al patrulea pe care îl cunoaşteţi, după cum spuneaţi într-un alt interviu. Puteţi să-mi povestiţi puţin despre aceste patru persoane? 

  Am căutat supravieţuitori în momentul în care scriam cartea, dar nu am găsit niciunul. Cei foarte puţini pe care i-am putut întâlni, au apărut în urma publicării romanului. Primul a fost la Paris. Aveam o mică discuţie la Institutul de limbi orientale şi un domn foarte în vârstă s-a ridicat şi a spus că era un supravieţuitor de la Iaşi. Am discutat puţin cu el după conferinţă. Domnul m-a sunat ulterior să-mi spună că vrea să mă revadă, aşa că ne-am reîntâlnit la Paris, când mi-a dat manuscrisul altui supravieţuitor, un domn care trăieşte în Brazilia. Astăzi nu ştim dacă mai trăieşte sau nu, dar am textul lui. Am descoperit acolo alte evenimente posterioare. Acesta este, deci, al doilea supravieţuitor, pe care l-am întâlnit indirect, printr-un manuscris. Apoi, într-o zi, am primit acasă o scrisoare de la o doamnă care-mi spunea că este fiica unui supravieţuitor al Pogromului de la Iaşi şi care mă ruga să îi telefonez. Când am sunat-o, mi-a zis: „Am făcut un film cu tata cu câţiva ani înainte să moară, în care povesteşte cele patru zile ale pogromului. Dacă vreţi, vi-l trimit“. L-am cunoscut, deci, tot indirect, dar am un film cu el în care vorbeşte despre acest eveniment. 

(Foto dreapta: Iancu Ţucărman, supravieţuitor al Pogromului)

   Iar al patrulea este cel care a venit la librăria de la Humanitas, la Bucureşti. Un om de 93 de ani. La fel, a venit lângă mine, am făcut câteva fotografii, dar nu poţi vorbi despre astfel de lucruri când ai 100 de oameni în jur. Mi-a spus: „Nu ştiu cum aţi putut scrie despre aceste zile ale pogromului ca şi cum aţi fi fost acolo“. Am fost foarte tulburat, mi-au dat lacrimile. 

Foto dreapta: Iancu Ţucărman, supravieţuitor al Pogromului)

    Francezii cum au primit o carte despre un scriitor român, cu acţiunea petrecută în România? 

     A fost primită cu mare suprindere în Franţa. A fost bine primită de critică, cât despre public... Toate scrisorile pe care le-am primit spun acelaşi lucru: „Vă mulţumesc pentru că ne-aţi arătat ce s-a petrecut în România în acei ani“. Ceea ce mi-a dovedit încă o dată ignoranţa francezilor şi lipsa lor de interes pentru ceea ce mă interesează pe mine (râde). Sunt cam supărat pe francezi, pentru că eu vin adesea în România, iar când le vorbesc francezilor despre ţară, ei îşi amintesc doar de hoţii de buzunare din Gara de Nord. Dacă vi se fură telefonul cumva în gară, toţi vor spune că un român a fost. Cred că trebuie reconstruit ceva în relaţiile dintre Franţa şi România. 

 Primul roman, publicat în 1990  

Numele: Lionel Duroy de Suduiraut 

Data şi locul naşterii: 1 octombrie 1949, Bizerte, Tunisia 

Studiile şi cariera: Şi-a făcut studiile în oraşul Nanterre, unde şi-a dat licenţa în litere. A lucrat ca jurnalist pentru Libération şi L'Evénement du jeudi 

Primele slujbe ale lui Duroy au fost ca meşter sau curier, după care a început să lucreze în presă. 

Apoi a  început să scrie biografii pentru numeroase personalităţi precum scriitoarea Sylvie Vartan sau cântăreaţa Nana Mouskouri. 

A publicat 17 romane (dintre care unele au fost ecranizate), precum şi eseuri despre Războiul Balcanic şi alte zone de criză.

 În 2012, romanul său „L’hiver des homes“ a câştigat Premiul Renaudot şi Premiul Joseph Kessel.

 Romanul său autobiografic „Le Chagrin” a primit Grand prix Marie Claire du roman d'émotion 2010 şi Premiul Marcel Pagnol. 

Locuieşte în: Paris  

citeste totul despre: lionel duroy eugenia mihail sebastian pogromul de la iasi antisemitism filit 2019
Citeste mai mult: adev.ro/pznzkt

_______________________________________________________________________________

Notă :

Anumite sublineri imi aparțin  , blogger-istului

Or, Mihail Sebastian, o vedem, nu doar în jurnal,
Citeste mai mult: adev.ro/pznzktt: adev.ro/pznzkt