Sile this Millennium: ”Două filme politico-emoționante” - Irina Margareta Nistor

miercuri, 20 martie 2019

”Două filme politico-emoționante” - Irina Margareta Nistor | 19.03.2019 - Sursă : Revista 22

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

Două filme politico-emoționante

Irina Margareta Nistor

| 19.03.2019

Poate părea o alăturare mai bizară între politic și emoție, ba chiar emoționant. Dar, în mod surprinzător, chiar așa stau lucrurile. Și, în plus, ambele au fost nominalizate la Oscar. Este vorba despre Capernaum: Haos și speranță și Green Book: O prietenie pe viață.

Primul este al unei regizoare libaneze, Nadine Labaki, frumoasă de pică și actriță de altfel, născută acum 45 de ani, și al cărei soț este Khaled Mouzanar, compozitor și cântăreț, tot libanez, și care au mai lucrat împreună și pentru Și acum încotro?, din 2011, despre un val de violențe dintr-un sat din Orientul Mijlociu, și în Caramel, o comedie romantică feministă, care a impresionat Croazeta. Revenind la Capernaum, să lămurim mai întâi titlul. E un oraș din Galileea, unde s-a născut proorocul Naum și a locuit Iisus, după ce a plecat din Nazaret, și unde fiul Domnului a săvârșit mai multe minuni. Pelicula care a câștigat Premiul Juriului la Cannes și în care realizatoarea și joacă este, de fapt, despre soarta unui băiețel, Zain (interpretat de Zain Al Rafeea), care se confruntă cu niște situații foarte complicate și care devine atât de supărat pe viață, încât își dă în judecată părinții, că l-au adus pe lume și apoi puțin le-a păsat. Măcar să nu mai facă și alții.

O lume complicată în care acest refugiat sirian, în realitate, avea 12 ani și de 8 ani trăia ca vai de lume în Liban, iar după ce a cucerit publicul de pretutindeni, și pelicula a căpătat și o nominalizare la Oscar, pentru o poveste într-o limbă străină, realizatoarea a reușit să-l înscrie la școală, unde nu fusese niciodată până atunci. Și-a început viața de elev la 14 ani, în Scandinavia. Copilul din scenariu salvează un altul și mai ciocolatiu și infinit mai mic, pe care îl ocrotește mai ceva ca un adult, și care e deja un travesti, pentru că în script e Yonas, și de-adevăratelea Treasure, o comoară de copilă! Japonezul Shoplifters/O afacere de familie a plecat cu Palme d’Or-ul anul acesta, deși pare a fi construit după același calapod al unui puzzle de rude care de fapt n-au nicio legătură în acte. Capernaum a fost turnat în 500 de zile și montat în doi ani. Între timp, băiețelul a crescut și a cucerit Cannes-ul de două ori, și pe covorul roșu, unde era extrem de elegant, și pe ecran, unde era înduioșător și dârz, în egală măsură. Nadine lucrează deja și la un documentar despre soarta protagoniștilor din filmul său, un manifest care să ne învețe să fim mai puțin indiferenți.

Cam același scop l-ar avea și Green Book, marea surpriză din 24 februarie de la Dolby Theatre, din Los Angeles, pe care avea să-l anunțe Julia Roberts. Anii ’60, Sudul Americii și două personaje total diferite, care în mod surprinzător se vor împrieteni, așa cum s-a întâmplat cu cei care au inspirat scenariul, care de altfel a fost și el premiat, ca și actorul din rolul teoretic secundar, dar care pare la fel de important ca al lui Viggo Mortensen. Mahershala Ali în certificatul de naștere emis la Oakland, California, pe 16 februarie 1974, are un nume și mai complicat: Mahershalalhashbaz Ali Gilmore. Îl știm din Moonlight (alt oscarizat al lui Barry Jenkins, de astă dată), dar și din Hidden Figures, ori recentul Alita, îngerul războinic, House of Cards/Culisele puterii, sau vocea dubiosului unchi Aaron din Spiderman/Omul păianjen în lumea păianjenului. Acum este un pianist, care are curajul să străbată o Americă profund rasistă, care cântă muzică clasică în casele aristocraților, care altfel îl disprețuiesc, dar din snobism îl invită. El e însoțit de un șofer italian până în măduva oaselor (chiar dacă Viggo are un tată danez și o bunică maternă canadiană, doar că talentul său incontestabil îl face să fii tentat să pariezi că-i macaronar). Până acum s-a remarcat în Stăpânul inelelor, pe care inițial n-a vrut să-l facă, pentru că era un proiect, care presupunea să nu-și vadă suficient de mult băiatul, pe Henry, dar, cum puștiul era fanul cărților lui J.R.R. Tolkien, a acceptat provocarea sub bagheta lui Peter Jackson. A debutat în 1985, în Witness al australianului Peter Weir, alături de Harrison Ford și Kelly McGills. Ceea ce se știe mai puțin despre el este că e și poet, și fotograf, și pictor. Dar regizorul?

Peter Farrelly, până acum a fost unul de comedii ușurele și adesea scabroase, gen Mary cea cu vino-ncoace sau Me Myself & Irene. E drept că a lucrat cu fratele lui, Bobby, și despărțirea pare că i-a fost de bun augur. De altfel, tipul e și scenarist, și producător, și romancier. Cu acest film, care rapid va deveni un clasic, confundându-se cu cele din anii ’60, a avut o primă recunoaștere la Toronto, unde a câștigat Premiul Publicului. Apoi succesul a continuat la Globurile de Aur și pe bună dreptate, în cele din urmă, conform zicalei „când doi se ceartă al treilea câștigă“, lumea pariind pe complexul Roma de la Netflix, care a avut și un lobby de milioane... de dolari la propriu, ori pe Bohemian Rhapsody, care a mai pierdut din teren, deși extrem de bine făcut printr-o șmecherie veche de când lumea. Calomniază, calomniază, că tot rămâne ceva. Prin urmare, au apărut zvonuri că Bryan Singer, regizorul, care l-a făcut o vedetă incontestabilă, un star, chiar pe Rami Malek, ar fi intrat în clubul mult hulit al celor care au călcat strâmb, conform valului de acuzații din categoria Me Too.

De ce am definit cele două pelicule politice și emoționante? Pentru că primul vorbește despre refugiați, iar cel de-al doilea despre rasism, fără să fie teziste, reușind să fascineze și să înduioșeze, cu condiția să fie cinefili, care să n-aibă idei preconcepute. Dar cum așa ceva e o contradicție în termeni, sunt convinsă că n-o să regretați, dacă o să le vedeți pe marele ecran cu public, în jur, ca trăirea să fie și mai intensă. //