http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
În www cotidianul.ro de ieri Cornel Nistorescu publică un editorial cu titlul ” Eu mă car din Romania ” in care face mai multe observații interesante. Reiau mai jos un fragment din acest articol. Vă invit să-l comentăm impreună,
„Plecatul din ţară a devenit un loc comun. Vrei să faci ceva, să înveţi sau să câştigi, trebuie să pleci pentru că aici nu te ajută nimeni. Parcă toate ar fi blestemate. Mai bine încerci pe aiurea! Pe oriunde, lumea ţi-ar întinde o mână! Aşa cred unii. Ba sunt destui care visează că la primul job dau peste un şef care pentru meritele din priviri îi întreabă, nu vrei un credit de un milion de euro ca să-ţi faci şi tu o casă şi o afacere?
Pentru hoţii din politică şi mahării din ministere şi imobiliare a devenit un fapt comun să-şi trimită copiii la şcoli în străinătate. O diplomă din Franţa, din Anglia sau din SUA parcă ar garanta un loc în naveta spre Marte. Puţini realizează că şi valoarea unei diplome vine de la cunoştinţele acumulate, nu de la numele universităţii. Beizadelele politicienilor români, trimise departe de casă, au alimentat iluzia. Înveţi în America, eşti un om făcut. Ai succes, ai şanse, ai sprijin, ai valoare! Cu o diplomă de nu ştiu unde în buzunar, eşti cineva! Cu una de la Bucureşti, nu eşti decât un român oarecare. Prejudecata asta este bătută ca un pietroi în capul celor tineri. Nu întâmplător gândesc aşa. Din cine ştie ce admiraţie pentru performanţele intelectuale ale copiilor lui Adrian Năstase sau Adriean Videanu şi ale celor care mai sunt pe aiurea se gândesc că ar fi avut noroc dacă aveau un tată mai de ispravă, neînţelegând că nu capacitatea intelectuală a tatălui a contat, cât profitul făcut de pe urma politicii şi a dregătoriilor. Acest fals grosolan vine din familie şi din emisiunile de televiziune. Ai învăţat în România, eşti un ratat, un mediocru, un om lipsit de noroc. Adică ai avut ghinionul să te pregăteşti în ţara resemnării. Pe unii mai în vârstă i-am auzit oftând un ”ce păcat că n-am plecat atunci când am putut”. Alţii, înfuriaţi pe cine ştie cine şi din ce cauză, zic şi ei:„”
EU MĂ CAR DIN ROMÂNIA
În www cotidianul.ro de ieri Cornel Nistorescu publică un editorial cu titlul ” Eu mă car din Romania ” in care face mai multe observații interesante. Reiau mai jos un fragment din acest articol. Vă invit să-l comentăm impreună,
„Plecatul din ţară a devenit un loc comun. Vrei să faci ceva, să înveţi sau să câştigi, trebuie să pleci pentru că aici nu te ajută nimeni. Parcă toate ar fi blestemate. Mai bine încerci pe aiurea! Pe oriunde, lumea ţi-ar întinde o mână! Aşa cred unii. Ba sunt destui care visează că la primul job dau peste un şef care pentru meritele din priviri îi întreabă, nu vrei un credit de un milion de euro ca să-ţi faci şi tu o casă şi o afacere?
Pentru hoţii din politică şi mahării din ministere şi imobiliare a devenit un fapt comun să-şi trimită copiii la şcoli în străinătate. O diplomă din Franţa, din Anglia sau din SUA parcă ar garanta un loc în naveta spre Marte. Puţini realizează că şi valoarea unei diplome vine de la cunoştinţele acumulate, nu de la numele universităţii. Beizadelele politicienilor români, trimise departe de casă, au alimentat iluzia. Înveţi în America, eşti un om făcut. Ai succes, ai şanse, ai sprijin, ai valoare! Cu o diplomă de nu ştiu unde în buzunar, eşti cineva! Cu una de la Bucureşti, nu eşti decât un român oarecare. Prejudecata asta este bătută ca un pietroi în capul celor tineri. Nu întâmplător gândesc aşa. Din cine ştie ce admiraţie pentru performanţele intelectuale ale copiilor lui Adrian Năstase sau Adriean Videanu şi ale celor care mai sunt pe aiurea se gândesc că ar fi avut noroc dacă aveau un tată mai de ispravă, neînţelegând că nu capacitatea intelectuală a tatălui a contat, cât profitul făcut de pe urma politicii şi a dregătoriilor. Acest fals grosolan vine din familie şi din emisiunile de televiziune. Ai învăţat în România, eşti un ratat, un mediocru, un om lipsit de noroc. Adică ai avut ghinionul să te pregăteşti în ţara resemnării. Pe unii mai în vârstă i-am auzit oftând un ”ce păcat că n-am plecat atunci când am putut”. Alţii, înfuriaţi pe cine ştie cine şi din ce cauză, zic şi ei:„”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu