Ce e un om , ori un an ,sau un mileniu?
Toate trecătoare luate implacabil de valul timpului
și cu valul laolată se vor risipi
înghțite câte unul în câte unul în uitarea neagră a orizontului din zare care va fi în briză mării fără tine .
D.Sin.
Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium
duminică, 7 februarie 2016
David Serth – lotusul din noroi - 28 Ian 2016 - de Ioana-Steluța Manea
O dată, de două ori,
poate de mai multe ori în viaţă, se-ntâmplă să dăm nas în nas cu anumiţi
oameni, taman în locurile-n care nu te-ai aştepta niciodată să răsară
ceva ieşit din comunul din care ne-nfruptăm, când cu lăcomie, când cu
lehamite, totul petrecându-se fulgerător, încât rămâi cu senzaţia de
buză umflată prea brusc, după ce apariţia meteoritică îşi va fi luat
zborul.
Cam pe-aici se-află şi-ntâlnirea mea cu David Serth. Se-ntâmpla prin anii ’92-93, nu sunt foarte sigură, în vremea
studenţiei mele. În plină sesiune de vară, deloc stresată, ba chiar
foarte relaxată, veneam de la plajă cu o bună prietenă. În faţa
Universităţii, se-afla pe-atunci o bodegă jalnică, numită Abba, cel mai
adesea înţesată de cei ce se pierdeau bahic printre crengile mai puţin
reflexive ale straşnicilor boscheţi. Ce-mi trece mie prin minte? Să
intrăm şi să bem niscaiva bere, curioasă fiind a studia chipurile
oamenilor ce-şi beau vodka de doi lei, cea de zi cu zi. Era un act de
curaj din partea noastră a păşi pe-acel tărâm pe unde cutreierau doar
nădragii lui Adam, mai ales că eram două Eve sumar îmbrăcate. Ignorând
privirile celor din jur, ne-aşezăm frumos la masă, comandăm de băut, iar
eu încep a mă uita în jur. Chipuri arse de soare, brăzdate de povara
anilor, oameni după o zi de muncă veniţi să-şi dreagă gâtlejul cu
binecuvântatele tării. În acea mulţime de oameni, pe al căror chip se citea fie simplitatea,
fie lumea îngustă-n care trăiau, am zărit chipul unui bătrân într-atât
de frumos, încât privirea-mi rămăsese de-a dreptul ţintuită. Ochi
albaştri, cu o cămaşă impecabil de albă, lucru pe care nici astăzi nu
mi-l explic, având un cufăr mare de lemn lângă el. Contrasta frapant cu
tot ceea ce era acolo, încât aveam senzaţia că dinspre el se lumina
întreaga bodegă. Se simţea de departe că trăia într-o altfel de lume, o
lume a ideilor ce se roteau de nebune, întrecându-se una pe alta
şi-ncingându-se cu voluptate în hora de noapte. La un moment dat, îşi
scoase din cufăr nişte schiţe, iară eu, c-o-ndrăzneală străină mie, m-am
dus repede spre masa lui, curioasă să-i privesc lucrările. S-a uitat
scurt la mine, zicându-mi ritos: – Nu! Ruşinată, m-am îndreptat spre masă, la poveştile cu prietena mea. Nu
mică mi-a fost mirarea când, după ceva timp, a venit el la noi la masă.
Îi plăcea cum pica lumina pe chipu-mi bronzat şi straniu, dorind a face
o schiţă. Şi-aşa am început a povesti. David Serth, sculptor, uneori picta sau scria versuri, purtând în
desaga din spate povara închisorii comuniste, dormind mai mult pe străzi
sau într-o cămăruţă care-i era şi atelier totodată. Se lumina la faţă,
ochii sticlindu-i intens, mustind a bucurie, pe când sărea-n trecut,
cotrobăind şi dând peste întâlnirile sale cu Marin Sadoveanu şi cu
Mihail Sebastian. De unde, aflându-mi numele, mă numi, zâmbind, Steaua
fără nume. Ne-am despărţit în jurul orei patru dimineaţa, în faţa bodegii . El, în cămaşă albă, cu-acel cufăr în mână, uitându-se după noi, eu
tot întorcându-mă să văd încotro va merge. Dădea impresia că nu ştie în
ce parte s-o ia. Stătea nemişcat, aidoma unei statui, vizibil epuizat,
cu privirea împietrită şi cu o grimasă oprită de timp, încât parcă doar
imaginaţia îi mai putea da un ghiont, cât să-şi urnească paşii. L-am revăzut după luni bune, pe-un ger năprasnic, cerşind la Grand,
un magazin central. Am alergat bucuroasă spre el, reamintindu-i cine
sunt, dar s-a uitat lung la mine zicându-mi ca nu e David, ci e cel mai
bun prieten al lui David Serth . În timp ce pupilele mi-erau dilatate, mânia luând-o razna prin venele
mult prea înguste pentru neliniştea din ele, cu mintea îmbibată de
mirosul neputinţei, întelegând că-i e ruşine, i-am lăsat din banii pe
care-i aveam la mine, plecând şi mai înfrigurată. Nu obişnuiesc să cumpăr ziare, dar într-o zi, era vară, nu ştiu ce
forţă nevăzută mă-mpinse să iau un cotidian local. Şi citii un titlu de
genul : „A fost găsit mort sculptorul David Serth.” Primăria n-a
catadicsit a-i da vreun ajutor etc… Dacă nu mă-nşel, chiar pe străzi l-au găsit. Se spune că lotusul creşte din noroi, că-n orice piatră se află un
cristal, iară eu tind să cred că prin orice bodegă ordinară va fi
trecând un David Serth.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu