Cutia cu pate

sereniti.ro

Cutia cu pate

Verile în Constanţa erau oribile. Oraşul se umplea cu turişti, tomberoanele vomitau zeamă de gunoaie, pepeni acriţi şi muscoi verzi.

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Cutia cu pate

de  

Teodora Manea

 în

 Nevrozele noastre

 Verile în Constanța erau oribile. Orașul se umplea cu turiști, tomberoanele vomitau zeamă de gunoaie, pepeni acriți și muscoi verzi. Autozubele pline lipeau de mine piei transpirate, unoeri stând cam două stații cu capul prins între un subraț pămâtufos și spatele sărat de sudoare al unui tricou obosit. Magazinele, în general goale, se goleau parcă de tot, până și fructele, ceapa, votca poloneză, cutiile cu dero și tix, conservele cu mazăre, parcă toate dispăreau.

 

“Au venit lăcustele”, spunea mama. Părinții lucrau vara, iar noi, dacă rămâneam în Constanța, stăteam în casă. Nu ne lăsau să mergem singuri la plajă, așa că ne coceam în apartament, dacă nu făceam vreo coadă pe undeva, la piersici, hamsi, carne sau la schimbat butelii. La bunica era ceva mai bine, dar și acolo era torid, opreau apa peste zi, muștele te mâncau de viu, iar la Dunăre singuri, la plajă iar nu aveam voie.
Cea mai mare bucurie a verilor mele era tabăra. Toate taberele din școala generală, erau la munte. Am mers din clasa întâi, până într-a opta. Nu știu cum au avut ai mei curajul să mă lase singură, două săptămâni cu profesori pe care nici nu-i cunoșteau. Îmi amintesc că tabăra costa cam 650 de lei, ceea ce era aproape o treime dinr-un salariu mediu.
Iubeam să-mi pregătesc geanta, mama îmi făcea un teanc de șnițele, chiftele și două checuri. Aveam ceva bani de buzunar, de obicei mama îi dădea banii învățătoarei și majoritatea se duceau pe excursii. Mereu mă întorceam cu bani acasă deși cheltuiam cu mici cadouașe pentru fiecare. În clasa întâi i-am adus mamei o pasăre artizanală acoperită cu pene adevărate, vopsite verzi.
Din momentul gării, fluturam la-revedere părinților îngrămădiți pe lângă tren, apoi începeau glumele, șotiile, mâncatul cu prietenii. Mereu era ceva distractiv în tren. Uneori în miez de noapte trebuia să schimbăm trenurile sau să așteptăm un autobuz întârziat să ne ducă la destinație. Dar odată ajunși munții erau acolo, cu răcoarea și parfumul lor, iar mica mea lume se contura plină de aventuri, fără bătaia la cap a părinților și fără nici o altă grijă. Cum telefoanele mobile și internetul nu apăruseră pe acea parte a pământului, raiul pur al drumețiilor, focurilor de tabără, discotecilor de seară, al carnavalului, toate veneau ca un vis.
Cu mâncarea era ceva mai greu. După ce terminam șnițelele și chiftelele, alergatul pe coclauri trezea foamea, iar porțiile erau mici, și mâncarea diluată și bălăcită, că de, bucătăresele trebuiau și ele să trăiască. Așa că a trebuit să-mi dezvolt strategii de supraviețuire. Cea mai bună era să mă așez la masă lângă colegi sensibili, înclinați spre grețuri. Acestora le identificam în ciorbe fire de păr, picioare de muscă, mucii bucătăresei, ceară din urechi etc. De cele mai multe ori erau doar fire de mărar, dar o dată a fost un vierme fiert pe bune. În general cedau nervos, iar eu aveam o porție de mâncare în plus.
Altă strategie era să fur pâine de la cantină. Nu era voie să ne luăm mâncare de la cantină cu noi , iar în jur nu erau chioșcuri, sate sau alte surse de mâncare. Așa că-mi puneam în haine câte felii de pâine puteam. În cameră le înșiram pe ață (îmi puneam mereu în banaj o sforicică!) și le lăsam la uscat. Seara, de la discotecă, morți de foame eram așa de fericiți să avem ceva de ronțăit. Ba câteodată făceam mici afaceri, gen pâine uscată pentru pastă de dinți cu aromă de fructe, mai târziu am reușit chiar să o schimb pentru un creion de ochi ADA!

 În excursiile lungi de o zi aveam mâncare la pachet. Iubeam momentul în care autocarul se oprea într-un refugiu la marginea drumului, și profesorii ne împărțeau pungile maro cu mâncare: un sfert de pâine neagră, un ou fiert tare, două roșii din care una era inevitabil turtită, și o cutie de pate albastră, mare pentru două persoane. Cutiile de pate deveneau adevărate dileme existențiale, pentru că bieții profesori de multe ori nu le anticipau și nu aveau desfăcător de conserve. Lumea căuta disperată un cuțit, sau ceva ca să le desfacă. Eu personal am încercat și cioburi, sau pietre ascuțite. Cu siguranță că mulți dintre cititori nu pot desface o cutie de pate cu cuțitul, pentru că mirajul tehnologic și abundența capitalistă nu au trezit inventivitatea primatelor înfometate. Da, exact așa mă simțeam, ca o maimuță flămândă, în pădure, cu o cutie albastră cu pate. Foamea crează instrumente și strategii. Foamea pune neuronii la lucru. Soțul meu occidental și tehnologic fără desfăcător de bere sau conserve, este total pierdut. Nu știe că berea se poate deschide cu: monede, dinți, o anumită parte din tocul ușii, chei, cuțit, pietre etc. Nu mai zic să scoată un dop de plută cu perna și cu peretele, că asta este dela la nivel de postdoc! Dacă un dezastru natural ar lovi lumea occidentală, cu tot belșugul și comfortul ei, cred că cei mai buni supraviețiutori ar fi emigranții români. Nu genele dacice și enzimele mioritice, ci anii gri ai comunismului ne-au întărit cumva fitnessul existențial. Problema este că nu se arată nici un cataclism la orizont, așa că toată înțelepciunea și tehnicile acumulate sunt bune doar de încălecat pe-o șa și de spus așa povestea cutiei de pate.