http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Articole :
de
Mihai Voinea , Cristian Delcea
Istoria presei din România ultimilor 25 de ani nu se poate scrie fără mărturiile lui Ion Cristoiu. Sunt amintiri incredibile despre ziare conduse din umbră de securişti, despre ofiţeri acoperiţi infiltraţi în redacţii, despre compromisurile şi cinismul din spatele informaţiei şi despre puterea gazetelor de a dărâma guverne şi preşedinţi.
Cristoiu a navigat cu abilitate prin aceste ape tulburi în care presa era pe cât de puternică, pe atât de supusă influenţelor. Susţine că, atunci când a cedat acestor influenţe, a făcut-o involuntar: „Sunt aproape sigur că în anumite momente am fost manipulat de nu m-am văzut”.
„Adevărul”: Aţi fost un ziarist format în presa comunistă, în care aţi lucrat aproape 20 de ani. După Revoluţie v-aţi transformat imediat într-un ziarist liber.
Ion Cristoiu: Da, în decembrie 1989 a apărut acea idioţenie că cei care au lucrat înainte trebuie să plece şi să vină ăia care nu lucraseră. Mi-am dat demisia de la revista „Teatru”, pregătit să mă întorc în învăţământ, dar a apărut presa particulară şi am ajuns redactor-şef la „Expres”. În martie 1990 m-am mutat la „Zig-Zag” şi tot aşa.
Cum aţi ajuns la „Expres”?
În primele zile ale lui ianuarie 1990 a venit la mine un tânăr, viitorul patron de la „Zig-Zag”. Nu-l cunoşteam, aveam să aflu mai târziu că îl cheamă Octavian Mitu şi... o să vedeţi, vă povestesc. Mi-a zis că el a terminat Politehnica şi mi-a propus să facem un ziar. Eu l-am întrebat de unde mă cunoaşte. A zis că ştie că sunt un foarte bun profesionist. Asta mă face acum să cred că în spatele tuturor acestor ziare noi, democratice, erau tot „băieţii”. Erau nişte oameni care mă ştiau dinainte, nu putea să mă ştie pe mine tânărul ăla care abia terminase facultatea... Şi am rămas uimit, mi se părea greu de crezut că cineva poate să facă un ziar. L-am refuzat atunci. Apoi m-a căutat Cornel Nistorescu, care mi-a spus că vrea să facă un săptămânal, „Expres”, şi mi-a propus să fiu redactor-şef. Apoi am dat un concurs: cine vrea să devină redactor - se întâmpla prin februarie 1990 - să vină la redacţie. Redacţia avea 2-3 birouri la „Informaţia Bucureştiului”, iar coada de oameni care veniseră pentru concurs era până la Calea Victoriei. Îi anunţasem să vină cu un text, iar cei care au venit cu texte bune le-am spus să se ducă o jumătate de oră în Cişmigiu şi să vină cu un articol, să văd dacă au spirit de observaţie. N-o să uit că trei sferturi din ei au venit cu clişee despre Revoluţie, martiri, nu ştiu ce... Până la urmă am format o echipă. Eram tare mulţumit că eram redactor-şef, visul meu dintotdeauna: să fiu redactor-şef.
În martie aţi plecat la „Zig-Zag”...
La un moment dat a revenit acel tânăr, Octavian Mitu, care mă căutase iniţial, şi a zis că el totuşi scoate o revistă numită „Zig-Zag” şi că mă roagă să vin. Era pe la începutul lui martie ‘90. I-am spus că nu pot, că sunt deja la „Expres“. Dar l-am sfătuit să facă revista şi, înaintea trimiterii la tipar, trec şi eu pe la redacţia lor şi o croiesc în aşa fel încât... „o să vedeţi ce bine e!“, i-am spus. Şi mă duceam la „Zig-Zag“ în fiecare joi, pe gratis. La un moment dat, Mihai Cârciog (n.r. patronul revistei „Expres”şi ulterior al ziarului „Evenimentul zilei”) a venit şi a spus: „Apare în coasta noastră o revistă: «Zig-Zag». Cine o fi făcând-o?”. Se vedea că e mână de meseriaş. I-am spus lui Cârciog că acolo îmi oferă postul de director, iar aici sunt doar redactor-şef. Aşa m-am mutat la „Zig-Zag”, care a avut 600.000 de exemplare tiraj şi îl făceam într-o cameră. Redacţia însemna o masă la care stăteam toţi. Eu eram în capul mesei şi lângă mine secretara. Când suna cineva, ea zicea: „Biroul domnului Ion Cristoiu, staţi să vă fac legătura”. Dar ea îmi dădea direct receptorul.
Până la urmă v-aţi lămurit cine se afla în spatele revistei „Zig-Zag”, spuneaţi că erau tot „băieţii”...
Cu Octavian Mitu şi acum sunt în relaţii bune, e prin America, consilier. Nu am abordat problema, sunt un om delicat. Dar cum să vină un absolvent de facultate să facă un ziar în ianuarie 1990? După părerea mea, toţi cei care au făcut atunci ziare – patroni, nu ca mine - aveau în spatele lor „băieţii”.
Adică aveau legături cu fosta Securitate.
Da, ăia care aveau bani. Dar staţi să ne lămurim. Să nu plecăm de la premisa că era fosta Securitate care voia să păstreze ceauşismul. Nu, era fosta Securitate care voia să facă bani în noua orânduire. Asta a fost şi una din forţele principale care l-a răsturnat pe Ceauşescu. Au zis „bă, îl răsturnăm şi facem bani”.
O zonă a fostei Securităţi care, după '90, s-a plasat împotriva lui Ion Iliescu.
Da, păi de la început a fost. Era fosta Securitate care voia să facă capitalism. Mulţi dintre ei fuseseră în Occident, văzuseră ce e p-acolo, şi le-a fost greu să mai accepte comunismul.
Simţeaţi şi vreo influenţă în partea editorială dinspre această zonă a Securităţii?
La „Zig-Zag”, în prima fază, făceam bani. Eu acolo n-am avut acţiuni, vă imaginaţi ce idiot eram! Mie îmi părea bine că sunt şef în presă. Cei care erau în spate adunau un profit uriaş, dar nu ştiu cine erau. Şi pe măsură ce s-a înaintat către fenomenul Piaţa Universităţii, aprilie-mai 1990, tonul revistei a început să deranjeze. Bănuiesc că adevăraţii proprietari, cunoscuţi de către oamenii lui Iliescu, au început să fie sunaţi. Momentul de declic, în care s-au hotărât să scape de mine, a fost un editorial al meu în care scriam despre o deplasare a lui Ion Iliescu în Iugoslavia. Acolo luase un singur jurnalist, o ziaristă despre care aveam bănuieli rezonabile că e mai mult decât o simpatie a lui. Şi atunci am scris un editorial în două ape, nici nu spunea că... mă rog, dar în acelaşi timp mă întrebam „cum, domnule, din toţi ziariştii din România, o iei doar pe ea?”. Era Carmen Firan, fusese secretara lui la Editura Tehnică. Asta a deranjat şi s-a pornit o operaţiune de îmbolnăvire a mea. Am avut o problemă la şold şi m-am dus, ghinionul meu, la policlinica Ministerului de Interne. Eu, în perioada respectivă, îi apărasem pe foştii securişti. Îi apărasem şi dintr-un calcul comercial: întotdeauna e bine să aperi pe ăla care e hăituit de oficialităţi pentru că îţi dă documente. Oficialitatea nu-ţi va da niciodată.
Un istoric american specializat pe Revoluţie a spus că articolele apărute în „Zig-Zag” pe subiectul decembrie '89 subliniau nişte teme apropiate de interesele fostei Securităţi.
Bate câmpii! Poziţia fostei Securităţi nu era în sensul că eu scriam editoriale. Noi eram cu Piaţa Universităţii, cu Opoziţia, dar în chestiunea evenimentelor din decembrie '89 am dat foarte multe documente care spuneau adevărul. Sigur că ele erau anti-Iliescu.
Cum a rămas cu operaţiunea de îmbolnăvire?
Am fost internat dinadins vreo lună de zile. Ion Iliescu a pus la care o operaţiune de scoatere a mea pentru a trece revista „Zig-Zag” sub conducerea lui Adrian Păunescu.
Chiar aşa lucrau?
Da, mi s-a povestit dup-aia. Mi-au făcut o injecţie care mi-a răspândit un soi de paralizie în întregul organism. Ei mi-au spus că am reumatism poliarticulat. Am fost dup-aia în Franţa şi am făcut nişte analize, n-aveam nimic. Mă ţineau la spital cu tot felul de băi şi la un moment dat au zis„vă facem cortizon”. Mi-au făcut şi mi-a trecut imediat. Puteau să-mi facă asta din prima zi. A fost o operaţiune. În timp ce eram la spital era un pelerinaj de proprietari de ziare care voiau să pună mâna pe mine. Printre ei au fost Cârciog şi Nistorescu, care mi-au propus să iau „Expres Magazin” şi să fiu şi acţionar cu 5%. Şi în momentul în care s-a anunţat că eu m-aş fi înţeles cu ei, mi-au făcut cortizonul şi m-am externat. Între timp, la „Zig-Zag” a fost adus Adrian Păunescu, care a redus tirajul de la 600.000 la 40.000. A fost un dezastru. Octavian Mitu a încercat să mă readucă, se puneau afişe prin Bucureşti: „Cristoiu revine la «Zig-Zag»!”. Dar nu s-a mai putut. Păunescu a fost adus pentru că era pro-Iliescu. El a şi scris un editorial în care spunea „să schimbăm şinele din mersul trenului”.
”Soarta alegerilor din 1996 era aranjată indiferent că voiam noi sau nu. Vinerea, cu două zile înaintea turului doi de scrutin, m-a sunat domnul Măgureanu, de la SRI, care mi-a spus: „S-a terminat, Iliescu a pierdut alegerile”. „Cum a pierdut, domnule, alegerile? Nici n-au avut loc!”.
Deci el ştia de vineri după-amiază.”
Pe Mihai Cârciog cum l-aţi cunoscut?
Mi l-a prezentat Cornel Nistorescu.
Spuneaţi că toţi cei care au făcut ziare atunci aveau legături cu „băieţii”. Îl includeţi şi pe Mihai Cârciog?
Luăm „Expresul”. Ca să faci în ianuarie ‘90 o revistă presupunea să ai un sediu. El a primit sediu unde era „Informaţia Bucureştiului” (n.r. – în centrul Capitalei). Trebuia să ştii pe cineva. Să-ţi dea spaţiu tipografic, care era de stat. Îţi trebuia cotă de hârtie şi aşa mai departe.
Proiectul „Evenimentul zilei” cum a pornit?
Eu am făcut „Expres Magazin”, care avea şi el 600.000 tiraj, şi mă bătea la cap Mihai Cârciog să fac un cotidian. Şi el a fost făcut până la urmă din câştigul uriaş al „Expres Magazin”. Urma să apară primul număr luni şi, după obiceiul pământului, s-a făcut la Palatul Elisabeta o sindrofie la care eu nu m-am dus. Mi s-a spus că spre seară a venit primul număr al „Evenimentului zilei“ şi toţi, în frunte cu Cristian Tudor Popescu, au spus că ziarul e o prostie şi că n-are nicio şansă. Uite că a avut. Pentru că era ceva absolut nou. Lucruri scurte, caractere mai mari, pentru pensionari, am introdus supratitlul. Teza mea era aceasta, era o prostie, dar aşa credeam atunci: un tip care stă în autobuz şi s-a oprit autobuzul în staţie în faţa unui chioşc de ziare, el să poată să citească titlul şi să spună „cobor şi cumpăr ziarul”.
Cum s-a pregătit "Evenimentul zilei" de moartea lui Coposu
S-a spus că înainte să daţi drumul la ziar aţi fost în America să vă documentaţi. Nu, e o legendă. Am citit presa interbelică. Nu m-am documentat nicăieri. Se pare că am acest talent, nu ştiu. Am fost în America, dar n-aveam ce să învăţ. Totul a fost... nu ştiu, din instinct. Dar e foarte important un lucru: ziarul a făcut un salt uriaş – el n-a avut numai 700.000 tiraj, pentru că vreo 200.000 se furau.
Cum vă explicaţi acest succes?
„Evenimentul zilei” a apărut într-un climat în care nu se mai făcea presă. Toate ziarele erau un editorial de la un cap la altul, ştirii nu i se mai dădea nicio atenţie. Pe acest fond, a apărut „Evenimentul zilei”, care avea numai un editorial, al meu. În rest - ştire, informaţie în premieră, document la rece. Nu ne uitam la bani când era vorba de cumpărat documente. Când a fost accidentul de la Baloteşti, „Evenimentul zilei” a ajuns înaintea Poliţiei şi a Salvării. În momentul în care apărea o ştire în alt ziar şi noi n-o dădeam, ziaristul venea automat să se autosancţioneze, nu se discuta. Dar dacă noi aveam ceva exclusiv, se ducea la casierie şi lua primă. Obsesia era să nu ne scape nicio informaţie. De exemplu, noi am aflat pe vreo miercuri că duminică noaptea se scumpeşte benzina. Am dat ştirea pe prima pagină şi s-au năpustit asupra noastră toţi. Televiziunea Română, Guvernul a dat comunicat, „mincinoşii de la «Evenimentul zilei», iată ce fac, dezinformează”. Duminică spre luni s-a scumpit benzina. În acel moment am introdus acel termen: „«Evenimentul zilei» a avut dreptate”.
„Evenimentul zilei” avea şi tendinţa de a inventa ştirea acolo unde ea nu prea exista.
Ştiu povestea, probabil că pe mine o să mă scoată din istoria presei acea ştire cu găina care a născut pui vii. Nu, noi n-am inventat niciodată ştiri despre oameni care să le facă rău. Erau ştirile din zona de tabloid. „Evenimentul zilei” nu era un ziar tabloid cum e acum, despre vedete. Sigur că noi am fost primul ziar care a dezbrăcat-o pe Daniela Gyorfy! Era un şoc. Racheta, propulsia era dusă de aceste ştiri: crime, lucruri ieşite din comun, dar, atenţie!, acest ziar a dărâmat ceva din regimul Iliescu. Un ziar cu 700.000 tiraj era o forţă şi ăla care citea despre cizmarul care şi-a bătut un cui în cap, citea şi editorialul sau un document secret despre Ion Iliescu. Bănuiesc că au fost şi ştiri inventate, n-am nicio îndoială, dar nu era ordin de ştiri inventate.
La nivelul anului 1992, Opoziţia se plângea, în special în şedinţele Alianţei Civice, că nu are canale media prin care să ajungă la mase. Televiziunea, radioul şi cea mai mare parte a ziarelor erau controlate de FSN. Şi a apărut „Evenimentul zilei”, care atrăgea masele cu cizmarul care îşi bătea un cui în cap, dar le livra şi articole anti-Iliescu.
Sigur că noi atunci am mers aşa. Şi dacă aş fi fost fratele lui Iliescu eram împotriva lui. Mergeam şi pe un curent, dar să ne amintim că toate ziarele erau oficioase. Exista „România liberă”, dar era prea de teorie. Şi noi am venit cu un ziar care se adresa maselor. Dar nu ştiu culisele înfiinţării. Sunt aproape sigur că în anumite momente ale vieţii mele am fost manipulat de nu m-am văzut. Mie nu mi s-a spus nimic. Nu mi s-a spus „facem un ziar pentru Opoziţie”.
Mihai Cârciog a avut mai multe publicaţii care au fost anti-Iliescu. A spus într-un interviu că susţinerea lui Emil Constantinescu în 1996 a fost hotărâtă în Consiliul de Administraţie al trustului.
Nu, exagerează, Dumnezeu să-l ierte! Până în 1997, în acest ziar nu s-a amestecat nimeni. Era un ziar care îl îmbogăţea totuşi: Mihai Cârciog şi-a luat casă la Viena. Divorţul meu de „Evenimentul zilei” a apărut tocmai în momentul în care, în ianuarie 1997, sub influenţa lui Emil Constantinescu, m-au înlăturat. Eu când am văzut că Emil Constantinescu e la fel de preşedinte ca Ion Iliescu, am început să semnalez. În decembrie 1996 a decis să-l angajeze pe fiul lui Zoe Petre, care era consiliera lui, şi când am întrebat pe ce motiv a spus că are suficient capital electoral ca să piardă 1 sau 2 la sută.
Nu aţi început să-l criticaţi cam repede, după numai o lună?
Am fost sinucigaş, a fost o enormă greşeală. Noi mersesem cu 700.000 de cititori împotriva lui Iliescu. E o prostie să anticipezi înainte cititorului dezastrul. Sigur că ce am scris eu în decembrie 1996 şi în ianuarie 1997 s-a adeverit. Dar cititorul „Evenimentului” nu era pregătit. Dacă aş fi rămas, probabil că ziarul ar fi scăzut în tiraj pentru că cititorul nu înţelege aceste cotituri, el vede numai peste un an-doi. În 2000 toţi spuneau că a fost un dezastru. Eu spuneam asta în ianuarie '97, dar cine credea? Niciodată un şef de gazetă nu trebuie să facă schimbări bruşte, pentru că cititorul merge încetul cu încetul.
V-aţi gândit că „Evenimentul zilei” a influenţat rezultatul alegerilor din 1996?
Nu, soarta alegerilor era aranjată indiferent că voiam noi sau nu. Vă dau un singur exemplu: vinerea, cu două zile înaintea turului doi de scrutin, pregătisem pentru sâmbătă o pagină întâi manifest împotriva lui Ion Iliescu. Şi m-a sunat domnul Măgureanu, de la SRI. M-a întrebat ce fac, după care mi-a spus: „S-a terminat, Iliescu a pierdut alegerile”. „Cum a pierdut, domnule, alegerile? Nici n-au avut loc!”, am zis eu. El ştia de vineri după-amiază. Poate a avut sondajele.
Deci rezultatul era hotărât.
După părerea mea şi Iliescu a vrut să le piardă. Între cele două tururi a fost de nerecunoscut, devenise mai comunist decât înainte. Ceea ce mi-a dat mie un semnal că el se pregăteşte să intre în Opoziţie şi să atace. Nu mai era preocupat să câştige alegători.
” Sunt sigur că în redacţie am avut mulţi ofiţeri acoperiţi. Mă sunau pe mine „băieţii” şi mă rugau: „Ştiţi, am vrea nu ştiu ce, în cazul cutare să dăm cutare”
Aţi avut în redacţie ziarişti asupra cărora aveaţi bănuieli că sunt agenţi acoperiţi ai serviciilor?
Sunt sigur că în redacţie am avut mulţi ofiţeri acoperiţi. Mă sunau pe mine „băieţii” şi mă rugau: „Ştiţi, am vrea nu ştiu ce, în cazul cutare să dăm cutare”. Şi eu spuneam: „Păi, nu pot să mă duc la un redactor să-i spun «fă asta!»”. Şi zice: „Spuneţi-i lu’ X”. Şi îi ziceam lui X: „Bă, sună la numărul ăsta!”. „Aha, aha”, răspundea X. Şi suna.
Nu vă temeaţi că aceşti ziarişti acoperiţi pot deturna politica ziarului în funcţie de telefoanele „băieţilor”?
Eu sunt ziarist profesionist, am avut convenţii. Pariam mult pe femei şi nu mă interesa să fie toţi Sadoveanu, mă interesa să aducă ştiri. Aveam o întreagă baterie: Floriana Jucan şi încă vreo două-trei care au avut destine complicate. Una dintre ele a avut o aventură cu Ion Rus. Nu mă interesa cum obţineau ele ştirile. Sigur că în spatele unei informaţii pe care ţi-o dă cineva se ascunde o manipulare, că urmăreşte ceva. Important e ca acea informaţie să fie corectă.
Nu mai conta cum a fost obţinută. Era foarte important ca eu să nu fiu luat prin surprindere.
De exemplu, când eram la „Evenimentul zilei”, Sorin Oprescu era doctorul lui Corneliu Coposu. Eu aveam pregătită – ăsta e cinismul – pagina mortuară, pentru că ştiam că se va prăpădi. Îl ştiam pe Sorin Oprescu şi am făcut o convenţie cu el: indiferent unde sunt eu – în pat, în baie – a murit, mă suni. Eu îl mai sunam – ăsta e jurnalismul – „Domnu, director, nimic?”. „Domnule, nimic”. Spaima mea era să nu moară după ce am trimis ziarul. Şi la un moment dat, nu mai ştiu pe unde eram, mă sună şi zice: „Gata”. Am sunat şi eu la redacţie: „Gata”. Şi un alt lucru important: în al doilea tur din 1996 noi am avut două pagini I pregătite: o pagină cu „a pierdut Emil Constantinescu”, cu editorialul meu în care spuneam „îmi pare rău, cutare, cutare” şi o pagină cu „a câştigat” şi editorialul meu diferit. E o lecţie de gazetărie, în orice moment noi trebuia să nu fim prinşi pe picior greşit.
Ne-a povestit un fost ziarist la „Evenimentul” că umblaţi cu gărzi de corp prin redacţie.
Da, eram un idiot. Mă convinsese Cârciog, probabil că avea el o afacere, şi umblam cu doi tipi după mine. Greşelile tinereţii. Urmărit cred că eram şi vă dau un exemplu. A existat, mai există, un mare autor: Pavel Coruţ. El este creaţia exclusiv a mea. Iată de ce: în septembrie 1989, a venit în România un ziarist pe nume Nikolai Morozov. Era corespondent al agenţiei ITAR-TASS (n.r. - agenţia naţională de ştiri din Uniunea Sovietică), căsătorit cu o româncă. El este cel care a transmis din Piaţa Universităţii, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, că au fost 5.000 de morţi. Ăsta a fost un mare moment al Revoluţiei. Vocea Americii şi Europa Liberă au preluat şi, din acest motiv, o mare masă de oameni a ieşit în stradă. Eu m-am împrietenit cu Morozov. L-am cunoscut la Mircea Dinescu acasă, că ei erau prieteni dinainte de decembrie ‘89. Am avut discuţii cu el, întrebându-l: „Colea, unde ai văzut tu 5.000 de morţi?“. El mi-a explicat că i-a văzut, mă rog. Şi la „Expres Magazin” am înfiinţat o rubrică numită „Corespondentul agenţiei TASS a văzut totul“. Bun, băieţii de la servicii şi-au spus: „Bă, Cristoiu se întâlneşte cu Morozov. Ceva e în neregulă“. Şi l-au infiltrat pe Pavel Coruţ în redacţie. A venit să se angajeze şi eu l-am primit, fără să ştiu cine l-a trimis. L-am pus să scrie şi am descoperit că are talent. Aşa a ajuns Pavel Coruţ mare publicist.
”Criza din presă vine din faptul că nu mai sunt directori care să insufle ziariştilor un spirit. Eu rămân uluit când merg pe la televiziuni şi întreb: „Bă, dar unde vă sunt şefii?“. Şi îmi răspund: „Nu ştiu, pe-acasă ” .
Aţi participat la naşterea unei specii mai moderne a jurnalismului: televiziunea de ştiri. Aţi contribuit la apariţia Realităţii TV.
Da, era prin 2002, stătea să înceapă războiul din Irak. Prigoană m-a rugat să preiau conducerea televiziunii, iar a doua zi eu i-am spus că va fi război. Noi, la Realitatea, ne-am pregătit în paralel cu Bush. Am plecat de la premisa că vom avea nevoie de comentatori. Se va intra cu tancurile, aşa că am angajat, cu o lună înainte, un specialist în tancuri. Aviaţia – la fel. Acest război n-a fost comentat de „părerişti“ la Realitatea TV. Erau chiar oameni de specialitate. Ne-am branşat la televiziunile arabe şi am angajat 10 traducători de arabă. Am presupus, greşit, că se va intra în televiziunea din Bagdad. M-am gândit la scenariul Revoluţiei noastre. Am avut om care urmărea numai această televiziune. Aveam mare nevoie să prindem în direct primele bombardamente. Am făcut un plan în redacţie: „Dacă începe noaptea, când eu nu sunt în televiziune, sunaţi pe numărul ăsta...”. Aveam în sufragerie un telefon pe care nu suna nimeni niciodată. Şi eu ştiam că dacă-mi sună telefonul din sufragerie înseamnă că a început războiul în Irak. Planul era, ca oriunde aş fi fost, în 30 de minute de la începerea războiului eu să ajung în studio. Norocul meu a fost că războiul a început într-o noapte, pe la 12, şi eram în redacţie. Trebuie să recunosc că m-a dezamăgit: n-au fost bombardamente. Bombardamentele sunt cele mai spectaculoase!
Din ce povestiţi, începutul televiziunilor de ştiri a fost unul serios: comentatori avizaţi... Cum am ajuns ca despre tancuri să vorbească acum Monica Tatoiu?
Cred că principala cauză este faptul că televiziunile de azi nu se hrănesc din ratingul lor. Ele se hrănesc din sacoşe cu bani. Apoi, eu sunt adeptul presei în care directorul pleacă după ce au plecat toţi. Criza din presă vine din faptul că nu mai sunt directori care să insufle ziariştilor un spirit. Eu rămân uluit când merg pe la televiziuni şi întreb: „Bă, dar unde vă sunt şefii?“. Şi îmi răspund: „Nu ştiu, pe-acasă“. Una e să ştii că ai un director care se uită la ce faci şi-ţi spune unde ai greşit, şi alta e să ştii că şeful e în Bahamas.
Poate să apară acum ceva care să aibă asupra presei româneşti impactul „Evenimentului“ din 1992?
Da. Eu aş risca 6 luni, dar nu mai mult, că mă plictisesc. Aş face un săptămânal generalist de tipul „Expres Magazin“. Nu avem aşa ceva pe piaţă. O revistă care să aibă de toate: şi telenovelă, şi reportaj, şi anchete... Dar o asemenea revistă presupune jurnalişti plătiţi dumnezeieşte, nu mai merge cu fătuci care fac ştiri la calculator. Doi: aş introduce un site de ştiri pentru tablete şi telefoane. Există şi acum nişte site-uri de genul ăsta, dar nu sunt bune. Ele trebuie făcute de ziarişti-spion. În presa noastră e o comoditate pe care eu n-o înţeleg. Vine ştirea Mediafax sau Agerpres şi toţi o dau. N-am văzut unul să spună: „Mă, dar ce e în spatele ştirii?“. Să vă dau un exemplu: eu, dacă aveam o redacţie, vă jur că adunam departamentul de investigaţii şi spuneam: „Vă dau pe toţi afară dacă nu-mi aflaţi ce s-a întâmplat în noaptea în care a fost arestat Oprescu“. I-aş fi dat afară! Avem o noapte de mistere: ce l-a apucat pe un om cu bani, ca Oprescu, să ceară bani la miezul nopţii? Ce căuta la miezul nopţii? N-a întrebat-o nimeni pe Nadina – femeia, jurnalista la care el s-a dus cu 10.000 de euro – ce a căutat primarul la ea să-i aducă 10.000 de euro la ora 11 noaptea. Am vorbit cu nişte ziarişti şi mi-au zis că i-au rugat cei de la DNA să nu întrebe. Domn’e, iertaţi-mă, păi mă roagă ăia să nu pun întrebări?
Cum am ajuns să avem această presă anesteziată?
Eu am studiat relaţia CIA-ului cu presa americană. Am aflat din memoriile unor mari ziarişti care erau condiţiile ca să primească un document din interiorul CIA. Condiţiile erau: să nu spună de unde îl au, iar a doua, care era chiar mai importantă decât prima, informaţia din document să apară! Iertaţi-mă, la noi vine patronul şi-i spune ziaristului: „Nu, nu apare!“. Aici e problema.
Ziaristul român nu mai are garanţia că o chestie pe care o produce apare 100%...
Nu mai are conştiinţa că e o chestie ieşită din comun să fii gazetar. Se gândeşte: ce rost are să mai mă zbat să găsesc o ştire dacă oricum n-apare? Şi nu mai există maestrul ăla care să vină şi să-i spună: „Bravo!“. Eram student, în 1968, la Cluj, şi am trimis un text la poşta redacţiei. Nicolae Stoian – un mare gazetar, redactor-şef la „Gazeta Studenţească“ – a citit acest text şi m-a căutat la facultate. Eram un amărât de student şi el m-a căutat, entuziast, să mă felicite. Aşa ar trebui să fie şi acum: generaţia mai în vârstă ar trebui să fie entuziastă şi să-i stârnească pe tineri să scrie.
Ion Cristoiu despre lipsa de reacţie a presei în cazul Oprescu: "Îi dădeam pe toţi afară!"
citeste totul despre:
ion cristoiu presa dupa 25 de ani 25 de ani de capitalism ion cristoiu evenimentul zilei mihai carciog expres magazin
Citeste mai mult:
adev.ro/nv1int
VIDEO INTERVIU Ion
Cristoiu: „Toţi cei care şi-au făcut ziare în anii '90 aveau în spate
«băieţii». Era fosta Securitate care voia să facă bani“
21 septembrie 2015, 20:45
Salvează în arhivă
download pdf
print article
Citeste mai mult: adev.ro/nv1int
Citeste mai mult: adev.ro/nv1int
VIDEO INTERVIU Ion
Cristoiu: „Toţi cei care şi-au făcut ziare în anii '90 aveau în spate
«băieţii». Era fosta Securitate care voia să facă bani“
21 septembrie 2015, 20:45
Salvează în arhivă
download pdf
print article
Citeste mai mult: adev.ro/nv1int
Citeste mai mult: adev.ro/nv1int
Articole :
de
Mihai Voinea , Cristian Delcea
VIDEO INTERVIU Ion Cristoiu : despre securiştii din presa anilor '90 În al doilea episod al serialului despre evoluţia presei româneşti din ultimii 25 de ani, Ion Cristoiu descrie atmosfera în care s-au format marile ziare de după Revoluţie.
Istoria presei din România ultimilor 25 de ani nu se poate scrie fără mărturiile lui Ion Cristoiu. Sunt amintiri incredibile despre ziare conduse din umbră de securişti, despre ofiţeri acoperiţi infiltraţi în redacţii, despre compromisurile şi cinismul din spatele informaţiei şi despre puterea gazetelor de a dărâma guverne şi preşedinţi.
Cristoiu a navigat cu abilitate prin aceste ape tulburi în care presa era pe cât de puternică, pe atât de supusă influenţelor. Susţine că, atunci când a cedat acestor influenţe, a făcut-o involuntar: „Sunt aproape sigur că în anumite momente am fost manipulat de nu m-am văzut”.
„Adevărul”: Aţi fost un ziarist format în presa comunistă, în care aţi lucrat aproape 20 de ani. După Revoluţie v-aţi transformat imediat într-un ziarist liber.
Ion Cristoiu: Da, în decembrie 1989 a apărut acea idioţenie că cei care au lucrat înainte trebuie să plece şi să vină ăia care nu lucraseră. Mi-am dat demisia de la revista „Teatru”, pregătit să mă întorc în învăţământ, dar a apărut presa particulară şi am ajuns redactor-şef la „Expres”. În martie 1990 m-am mutat la „Zig-Zag” şi tot aşa.
Cum aţi ajuns la „Expres”?
În primele zile ale lui ianuarie 1990 a venit la mine un tânăr, viitorul patron de la „Zig-Zag”. Nu-l cunoşteam, aveam să aflu mai târziu că îl cheamă Octavian Mitu şi... o să vedeţi, vă povestesc. Mi-a zis că el a terminat Politehnica şi mi-a propus să facem un ziar. Eu l-am întrebat de unde mă cunoaşte. A zis că ştie că sunt un foarte bun profesionist. Asta mă face acum să cred că în spatele tuturor acestor ziare noi, democratice, erau tot „băieţii”. Erau nişte oameni care mă ştiau dinainte, nu putea să mă ştie pe mine tânărul ăla care abia terminase facultatea... Şi am rămas uimit, mi se părea greu de crezut că cineva poate să facă un ziar. L-am refuzat atunci. Apoi m-a căutat Cornel Nistorescu, care mi-a spus că vrea să facă un săptămânal, „Expres”, şi mi-a propus să fiu redactor-şef. Apoi am dat un concurs: cine vrea să devină redactor - se întâmpla prin februarie 1990 - să vină la redacţie. Redacţia avea 2-3 birouri la „Informaţia Bucureştiului”, iar coada de oameni care veniseră pentru concurs era până la Calea Victoriei. Îi anunţasem să vină cu un text, iar cei care au venit cu texte bune le-am spus să se ducă o jumătate de oră în Cişmigiu şi să vină cu un articol, să văd dacă au spirit de observaţie. N-o să uit că trei sferturi din ei au venit cu clişee despre Revoluţie, martiri, nu ştiu ce... Până la urmă am format o echipă. Eram tare mulţumit că eram redactor-şef, visul meu dintotdeauna: să fiu redactor-şef.
În martie aţi plecat la „Zig-Zag”...
La un moment dat a revenit acel tânăr, Octavian Mitu, care mă căutase iniţial, şi a zis că el totuşi scoate o revistă numită „Zig-Zag” şi că mă roagă să vin. Era pe la începutul lui martie ‘90. I-am spus că nu pot, că sunt deja la „Expres“. Dar l-am sfătuit să facă revista şi, înaintea trimiterii la tipar, trec şi eu pe la redacţia lor şi o croiesc în aşa fel încât... „o să vedeţi ce bine e!“, i-am spus. Şi mă duceam la „Zig-Zag“ în fiecare joi, pe gratis. La un moment dat, Mihai Cârciog (n.r. patronul revistei „Expres”şi ulterior al ziarului „Evenimentul zilei”) a venit şi a spus: „Apare în coasta noastră o revistă: «Zig-Zag». Cine o fi făcând-o?”. Se vedea că e mână de meseriaş. I-am spus lui Cârciog că acolo îmi oferă postul de director, iar aici sunt doar redactor-şef. Aşa m-am mutat la „Zig-Zag”, care a avut 600.000 de exemplare tiraj şi îl făceam într-o cameră. Redacţia însemna o masă la care stăteam toţi. Eu eram în capul mesei şi lângă mine secretara. Când suna cineva, ea zicea: „Biroul domnului Ion Cristoiu, staţi să vă fac legătura”. Dar ea îmi dădea direct receptorul.
Până la urmă v-aţi lămurit cine se afla în spatele revistei „Zig-Zag”, spuneaţi că erau tot „băieţii”...
Cu Octavian Mitu şi acum sunt în relaţii bune, e prin America, consilier. Nu am abordat problema, sunt un om delicat. Dar cum să vină un absolvent de facultate să facă un ziar în ianuarie 1990? După părerea mea, toţi cei care au făcut atunci ziare – patroni, nu ca mine - aveau în spatele lor „băieţii”.
Adică aveau legături cu fosta Securitate.
Da, ăia care aveau bani. Dar staţi să ne lămurim. Să nu plecăm de la premisa că era fosta Securitate care voia să păstreze ceauşismul. Nu, era fosta Securitate care voia să facă bani în noua orânduire. Asta a fost şi una din forţele principale care l-a răsturnat pe Ceauşescu. Au zis „bă, îl răsturnăm şi facem bani”.
O zonă a fostei Securităţi care, după '90, s-a plasat împotriva lui Ion Iliescu.
Da, păi de la început a fost. Era fosta Securitate care voia să facă capitalism. Mulţi dintre ei fuseseră în Occident, văzuseră ce e p-acolo, şi le-a fost greu să mai accepte comunismul.
Simţeaţi şi vreo influenţă în partea editorială dinspre această zonă a Securităţii?
La „Zig-Zag”, în prima fază, făceam bani. Eu acolo n-am avut acţiuni, vă imaginaţi ce idiot eram! Mie îmi părea bine că sunt şef în presă. Cei care erau în spate adunau un profit uriaş, dar nu ştiu cine erau. Şi pe măsură ce s-a înaintat către fenomenul Piaţa Universităţii, aprilie-mai 1990, tonul revistei a început să deranjeze. Bănuiesc că adevăraţii proprietari, cunoscuţi de către oamenii lui Iliescu, au început să fie sunaţi. Momentul de declic, în care s-au hotărât să scape de mine, a fost un editorial al meu în care scriam despre o deplasare a lui Ion Iliescu în Iugoslavia. Acolo luase un singur jurnalist, o ziaristă despre care aveam bănuieli rezonabile că e mai mult decât o simpatie a lui. Şi atunci am scris un editorial în două ape, nici nu spunea că... mă rog, dar în acelaşi timp mă întrebam „cum, domnule, din toţi ziariştii din România, o iei doar pe ea?”. Era Carmen Firan, fusese secretara lui la Editura Tehnică. Asta a deranjat şi s-a pornit o operaţiune de îmbolnăvire a mea. Am avut o problemă la şold şi m-am dus, ghinionul meu, la policlinica Ministerului de Interne. Eu, în perioada respectivă, îi apărasem pe foştii securişti. Îi apărasem şi dintr-un calcul comercial: întotdeauna e bine să aperi pe ăla care e hăituit de oficialităţi pentru că îţi dă documente. Oficialitatea nu-ţi va da niciodată.
Un istoric american specializat pe Revoluţie a spus că articolele apărute în „Zig-Zag” pe subiectul decembrie '89 subliniau nişte teme apropiate de interesele fostei Securităţi.
Bate câmpii! Poziţia fostei Securităţi nu era în sensul că eu scriam editoriale. Noi eram cu Piaţa Universităţii, cu Opoziţia, dar în chestiunea evenimentelor din decembrie '89 am dat foarte multe documente care spuneau adevărul. Sigur că ele erau anti-Iliescu.
Cum a rămas cu operaţiunea de îmbolnăvire?
Am fost internat dinadins vreo lună de zile. Ion Iliescu a pus la care o operaţiune de scoatere a mea pentru a trece revista „Zig-Zag” sub conducerea lui Adrian Păunescu.
Chiar aşa lucrau?
Da, mi s-a povestit dup-aia. Mi-au făcut o injecţie care mi-a răspândit un soi de paralizie în întregul organism. Ei mi-au spus că am reumatism poliarticulat. Am fost dup-aia în Franţa şi am făcut nişte analize, n-aveam nimic. Mă ţineau la spital cu tot felul de băi şi la un moment dat au zis„vă facem cortizon”. Mi-au făcut şi mi-a trecut imediat. Puteau să-mi facă asta din prima zi. A fost o operaţiune. În timp ce eram la spital era un pelerinaj de proprietari de ziare care voiau să pună mâna pe mine. Printre ei au fost Cârciog şi Nistorescu, care mi-au propus să iau „Expres Magazin” şi să fiu şi acţionar cu 5%. Şi în momentul în care s-a anunţat că eu m-aş fi înţeles cu ei, mi-au făcut cortizonul şi m-am externat. Între timp, la „Zig-Zag” a fost adus Adrian Păunescu, care a redus tirajul de la 600.000 la 40.000. A fost un dezastru. Octavian Mitu a încercat să mă readucă, se puneau afişe prin Bucureşti: „Cristoiu revine la «Zig-Zag»!”. Dar nu s-a mai putut. Păunescu a fost adus pentru că era pro-Iliescu. El a şi scris un editorial în care spunea „să schimbăm şinele din mersul trenului”.
”Soarta alegerilor din 1996 era aranjată indiferent că voiam noi sau nu. Vinerea, cu două zile înaintea turului doi de scrutin, m-a sunat domnul Măgureanu, de la SRI, care mi-a spus: „S-a terminat, Iliescu a pierdut alegerile”. „Cum a pierdut, domnule, alegerile? Nici n-au avut loc!”.
Deci el ştia de vineri după-amiază.”
Pe Mihai Cârciog cum l-aţi cunoscut?
Mi l-a prezentat Cornel Nistorescu.
Spuneaţi că toţi cei care au făcut ziare atunci aveau legături cu „băieţii”. Îl includeţi şi pe Mihai Cârciog?
Luăm „Expresul”. Ca să faci în ianuarie ‘90 o revistă presupunea să ai un sediu. El a primit sediu unde era „Informaţia Bucureştiului” (n.r. – în centrul Capitalei). Trebuia să ştii pe cineva. Să-ţi dea spaţiu tipografic, care era de stat. Îţi trebuia cotă de hârtie şi aşa mai departe.
Proiectul „Evenimentul zilei” cum a pornit?
Eu am făcut „Expres Magazin”, care avea şi el 600.000 tiraj, şi mă bătea la cap Mihai Cârciog să fac un cotidian. Şi el a fost făcut până la urmă din câştigul uriaş al „Expres Magazin”. Urma să apară primul număr luni şi, după obiceiul pământului, s-a făcut la Palatul Elisabeta o sindrofie la care eu nu m-am dus. Mi s-a spus că spre seară a venit primul număr al „Evenimentului zilei“ şi toţi, în frunte cu Cristian Tudor Popescu, au spus că ziarul e o prostie şi că n-are nicio şansă. Uite că a avut. Pentru că era ceva absolut nou. Lucruri scurte, caractere mai mari, pentru pensionari, am introdus supratitlul. Teza mea era aceasta, era o prostie, dar aşa credeam atunci: un tip care stă în autobuz şi s-a oprit autobuzul în staţie în faţa unui chioşc de ziare, el să poată să citească titlul şi să spună „cobor şi cumpăr ziarul”.
Cum s-a pregătit "Evenimentul zilei" de moartea lui Coposu
S-a spus că înainte să daţi drumul la ziar aţi fost în America să vă documentaţi. Nu, e o legendă. Am citit presa interbelică. Nu m-am documentat nicăieri. Se pare că am acest talent, nu ştiu. Am fost în America, dar n-aveam ce să învăţ. Totul a fost... nu ştiu, din instinct. Dar e foarte important un lucru: ziarul a făcut un salt uriaş – el n-a avut numai 700.000 tiraj, pentru că vreo 200.000 se furau.
Cum vă explicaţi acest succes?
„Evenimentul zilei” a apărut într-un climat în care nu se mai făcea presă. Toate ziarele erau un editorial de la un cap la altul, ştirii nu i se mai dădea nicio atenţie. Pe acest fond, a apărut „Evenimentul zilei”, care avea numai un editorial, al meu. În rest - ştire, informaţie în premieră, document la rece. Nu ne uitam la bani când era vorba de cumpărat documente. Când a fost accidentul de la Baloteşti, „Evenimentul zilei” a ajuns înaintea Poliţiei şi a Salvării. În momentul în care apărea o ştire în alt ziar şi noi n-o dădeam, ziaristul venea automat să se autosancţioneze, nu se discuta. Dar dacă noi aveam ceva exclusiv, se ducea la casierie şi lua primă. Obsesia era să nu ne scape nicio informaţie. De exemplu, noi am aflat pe vreo miercuri că duminică noaptea se scumpeşte benzina. Am dat ştirea pe prima pagină şi s-au năpustit asupra noastră toţi. Televiziunea Română, Guvernul a dat comunicat, „mincinoşii de la «Evenimentul zilei», iată ce fac, dezinformează”. Duminică spre luni s-a scumpit benzina. În acel moment am introdus acel termen: „«Evenimentul zilei» a avut dreptate”.
„Evenimentul zilei” avea şi tendinţa de a inventa ştirea acolo unde ea nu prea exista.
Ştiu povestea, probabil că pe mine o să mă scoată din istoria presei acea ştire cu găina care a născut pui vii. Nu, noi n-am inventat niciodată ştiri despre oameni care să le facă rău. Erau ştirile din zona de tabloid. „Evenimentul zilei” nu era un ziar tabloid cum e acum, despre vedete. Sigur că noi am fost primul ziar care a dezbrăcat-o pe Daniela Gyorfy! Era un şoc. Racheta, propulsia era dusă de aceste ştiri: crime, lucruri ieşite din comun, dar, atenţie!, acest ziar a dărâmat ceva din regimul Iliescu. Un ziar cu 700.000 tiraj era o forţă şi ăla care citea despre cizmarul care şi-a bătut un cui în cap, citea şi editorialul sau un document secret despre Ion Iliescu. Bănuiesc că au fost şi ştiri inventate, n-am nicio îndoială, dar nu era ordin de ştiri inventate.
La nivelul anului 1992, Opoziţia se plângea, în special în şedinţele Alianţei Civice, că nu are canale media prin care să ajungă la mase. Televiziunea, radioul şi cea mai mare parte a ziarelor erau controlate de FSN. Şi a apărut „Evenimentul zilei”, care atrăgea masele cu cizmarul care îşi bătea un cui în cap, dar le livra şi articole anti-Iliescu.
Sigur că noi atunci am mers aşa. Şi dacă aş fi fost fratele lui Iliescu eram împotriva lui. Mergeam şi pe un curent, dar să ne amintim că toate ziarele erau oficioase. Exista „România liberă”, dar era prea de teorie. Şi noi am venit cu un ziar care se adresa maselor. Dar nu ştiu culisele înfiinţării. Sunt aproape sigur că în anumite momente ale vieţii mele am fost manipulat de nu m-am văzut. Mie nu mi s-a spus nimic. Nu mi s-a spus „facem un ziar pentru Opoziţie”.
Mihai Cârciog a avut mai multe publicaţii care au fost anti-Iliescu. A spus într-un interviu că susţinerea lui Emil Constantinescu în 1996 a fost hotărâtă în Consiliul de Administraţie al trustului.
Nu, exagerează, Dumnezeu să-l ierte! Până în 1997, în acest ziar nu s-a amestecat nimeni. Era un ziar care îl îmbogăţea totuşi: Mihai Cârciog şi-a luat casă la Viena. Divorţul meu de „Evenimentul zilei” a apărut tocmai în momentul în care, în ianuarie 1997, sub influenţa lui Emil Constantinescu, m-au înlăturat. Eu când am văzut că Emil Constantinescu e la fel de preşedinte ca Ion Iliescu, am început să semnalez. În decembrie 1996 a decis să-l angajeze pe fiul lui Zoe Petre, care era consiliera lui, şi când am întrebat pe ce motiv a spus că are suficient capital electoral ca să piardă 1 sau 2 la sută.
Nu aţi început să-l criticaţi cam repede, după numai o lună?
Am fost sinucigaş, a fost o enormă greşeală. Noi mersesem cu 700.000 de cititori împotriva lui Iliescu. E o prostie să anticipezi înainte cititorului dezastrul. Sigur că ce am scris eu în decembrie 1996 şi în ianuarie 1997 s-a adeverit. Dar cititorul „Evenimentului” nu era pregătit. Dacă aş fi rămas, probabil că ziarul ar fi scăzut în tiraj pentru că cititorul nu înţelege aceste cotituri, el vede numai peste un an-doi. În 2000 toţi spuneau că a fost un dezastru. Eu spuneam asta în ianuarie '97, dar cine credea? Niciodată un şef de gazetă nu trebuie să facă schimbări bruşte, pentru că cititorul merge încetul cu încetul.
V-aţi gândit că „Evenimentul zilei” a influenţat rezultatul alegerilor din 1996?
Nu, soarta alegerilor era aranjată indiferent că voiam noi sau nu. Vă dau un singur exemplu: vinerea, cu două zile înaintea turului doi de scrutin, pregătisem pentru sâmbătă o pagină întâi manifest împotriva lui Ion Iliescu. Şi m-a sunat domnul Măgureanu, de la SRI. M-a întrebat ce fac, după care mi-a spus: „S-a terminat, Iliescu a pierdut alegerile”. „Cum a pierdut, domnule, alegerile? Nici n-au avut loc!”, am zis eu. El ştia de vineri după-amiază. Poate a avut sondajele.
Deci rezultatul era hotărât.
După părerea mea şi Iliescu a vrut să le piardă. Între cele două tururi a fost de nerecunoscut, devenise mai comunist decât înainte. Ceea ce mi-a dat mie un semnal că el se pregăteşte să intre în Opoziţie şi să atace. Nu mai era preocupat să câştige alegători.
” Sunt sigur că în redacţie am avut mulţi ofiţeri acoperiţi. Mă sunau pe mine „băieţii” şi mă rugau: „Ştiţi, am vrea nu ştiu ce, în cazul cutare să dăm cutare”
Aţi avut în redacţie ziarişti asupra cărora aveaţi bănuieli că sunt agenţi acoperiţi ai serviciilor?
Sunt sigur că în redacţie am avut mulţi ofiţeri acoperiţi. Mă sunau pe mine „băieţii” şi mă rugau: „Ştiţi, am vrea nu ştiu ce, în cazul cutare să dăm cutare”. Şi eu spuneam: „Păi, nu pot să mă duc la un redactor să-i spun «fă asta!»”. Şi zice: „Spuneţi-i lu’ X”. Şi îi ziceam lui X: „Bă, sună la numărul ăsta!”. „Aha, aha”, răspundea X. Şi suna.
Nu vă temeaţi că aceşti ziarişti acoperiţi pot deturna politica ziarului în funcţie de telefoanele „băieţilor”?
Eu sunt ziarist profesionist, am avut convenţii. Pariam mult pe femei şi nu mă interesa să fie toţi Sadoveanu, mă interesa să aducă ştiri. Aveam o întreagă baterie: Floriana Jucan şi încă vreo două-trei care au avut destine complicate. Una dintre ele a avut o aventură cu Ion Rus. Nu mă interesa cum obţineau ele ştirile. Sigur că în spatele unei informaţii pe care ţi-o dă cineva se ascunde o manipulare, că urmăreşte ceva. Important e ca acea informaţie să fie corectă.
Nu mai conta cum a fost obţinută. Era foarte important ca eu să nu fiu luat prin surprindere.
De exemplu, când eram la „Evenimentul zilei”, Sorin Oprescu era doctorul lui Corneliu Coposu. Eu aveam pregătită – ăsta e cinismul – pagina mortuară, pentru că ştiam că se va prăpădi. Îl ştiam pe Sorin Oprescu şi am făcut o convenţie cu el: indiferent unde sunt eu – în pat, în baie – a murit, mă suni. Eu îl mai sunam – ăsta e jurnalismul – „Domnu, director, nimic?”. „Domnule, nimic”. Spaima mea era să nu moară după ce am trimis ziarul. Şi la un moment dat, nu mai ştiu pe unde eram, mă sună şi zice: „Gata”. Am sunat şi eu la redacţie: „Gata”. Şi un alt lucru important: în al doilea tur din 1996 noi am avut două pagini I pregătite: o pagină cu „a pierdut Emil Constantinescu”, cu editorialul meu în care spuneam „îmi pare rău, cutare, cutare” şi o pagină cu „a câştigat” şi editorialul meu diferit. E o lecţie de gazetărie, în orice moment noi trebuia să nu fim prinşi pe picior greşit.
Ne-a povestit un fost ziarist la „Evenimentul” că umblaţi cu gărzi de corp prin redacţie.
Da, eram un idiot. Mă convinsese Cârciog, probabil că avea el o afacere, şi umblam cu doi tipi după mine. Greşelile tinereţii. Urmărit cred că eram şi vă dau un exemplu. A existat, mai există, un mare autor: Pavel Coruţ. El este creaţia exclusiv a mea. Iată de ce: în septembrie 1989, a venit în România un ziarist pe nume Nikolai Morozov. Era corespondent al agenţiei ITAR-TASS (n.r. - agenţia naţională de ştiri din Uniunea Sovietică), căsătorit cu o româncă. El este cel care a transmis din Piaţa Universităţii, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, că au fost 5.000 de morţi. Ăsta a fost un mare moment al Revoluţiei. Vocea Americii şi Europa Liberă au preluat şi, din acest motiv, o mare masă de oameni a ieşit în stradă. Eu m-am împrietenit cu Morozov. L-am cunoscut la Mircea Dinescu acasă, că ei erau prieteni dinainte de decembrie ‘89. Am avut discuţii cu el, întrebându-l: „Colea, unde ai văzut tu 5.000 de morţi?“. El mi-a explicat că i-a văzut, mă rog. Şi la „Expres Magazin” am înfiinţat o rubrică numită „Corespondentul agenţiei TASS a văzut totul“. Bun, băieţii de la servicii şi-au spus: „Bă, Cristoiu se întâlneşte cu Morozov. Ceva e în neregulă“. Şi l-au infiltrat pe Pavel Coruţ în redacţie. A venit să se angajeze şi eu l-am primit, fără să ştiu cine l-a trimis. L-am pus să scrie şi am descoperit că are talent. Aşa a ajuns Pavel Coruţ mare publicist.
”Criza din presă vine din faptul că nu mai sunt directori care să insufle ziariştilor un spirit. Eu rămân uluit când merg pe la televiziuni şi întreb: „Bă, dar unde vă sunt şefii?“. Şi îmi răspund: „Nu ştiu, pe-acasă ” .
Aţi participat la naşterea unei specii mai moderne a jurnalismului: televiziunea de ştiri. Aţi contribuit la apariţia Realităţii TV.
Da, era prin 2002, stătea să înceapă războiul din Irak. Prigoană m-a rugat să preiau conducerea televiziunii, iar a doua zi eu i-am spus că va fi război. Noi, la Realitatea, ne-am pregătit în paralel cu Bush. Am plecat de la premisa că vom avea nevoie de comentatori. Se va intra cu tancurile, aşa că am angajat, cu o lună înainte, un specialist în tancuri. Aviaţia – la fel. Acest război n-a fost comentat de „părerişti“ la Realitatea TV. Erau chiar oameni de specialitate. Ne-am branşat la televiziunile arabe şi am angajat 10 traducători de arabă. Am presupus, greşit, că se va intra în televiziunea din Bagdad. M-am gândit la scenariul Revoluţiei noastre. Am avut om care urmărea numai această televiziune. Aveam mare nevoie să prindem în direct primele bombardamente. Am făcut un plan în redacţie: „Dacă începe noaptea, când eu nu sunt în televiziune, sunaţi pe numărul ăsta...”. Aveam în sufragerie un telefon pe care nu suna nimeni niciodată. Şi eu ştiam că dacă-mi sună telefonul din sufragerie înseamnă că a început războiul în Irak. Planul era, ca oriunde aş fi fost, în 30 de minute de la începerea războiului eu să ajung în studio. Norocul meu a fost că războiul a început într-o noapte, pe la 12, şi eram în redacţie. Trebuie să recunosc că m-a dezamăgit: n-au fost bombardamente. Bombardamentele sunt cele mai spectaculoase!
Din ce povestiţi, începutul televiziunilor de ştiri a fost unul serios: comentatori avizaţi... Cum am ajuns ca despre tancuri să vorbească acum Monica Tatoiu?
Cred că principala cauză este faptul că televiziunile de azi nu se hrănesc din ratingul lor. Ele se hrănesc din sacoşe cu bani. Apoi, eu sunt adeptul presei în care directorul pleacă după ce au plecat toţi. Criza din presă vine din faptul că nu mai sunt directori care să insufle ziariştilor un spirit. Eu rămân uluit când merg pe la televiziuni şi întreb: „Bă, dar unde vă sunt şefii?“. Şi îmi răspund: „Nu ştiu, pe-acasă“. Una e să ştii că ai un director care se uită la ce faci şi-ţi spune unde ai greşit, şi alta e să ştii că şeful e în Bahamas.
Poate să apară acum ceva care să aibă asupra presei româneşti impactul „Evenimentului“ din 1992?
Da. Eu aş risca 6 luni, dar nu mai mult, că mă plictisesc. Aş face un săptămânal generalist de tipul „Expres Magazin“. Nu avem aşa ceva pe piaţă. O revistă care să aibă de toate: şi telenovelă, şi reportaj, şi anchete... Dar o asemenea revistă presupune jurnalişti plătiţi dumnezeieşte, nu mai merge cu fătuci care fac ştiri la calculator. Doi: aş introduce un site de ştiri pentru tablete şi telefoane. Există şi acum nişte site-uri de genul ăsta, dar nu sunt bune. Ele trebuie făcute de ziarişti-spion. În presa noastră e o comoditate pe care eu n-o înţeleg. Vine ştirea Mediafax sau Agerpres şi toţi o dau. N-am văzut unul să spună: „Mă, dar ce e în spatele ştirii?“. Să vă dau un exemplu: eu, dacă aveam o redacţie, vă jur că adunam departamentul de investigaţii şi spuneam: „Vă dau pe toţi afară dacă nu-mi aflaţi ce s-a întâmplat în noaptea în care a fost arestat Oprescu“. I-aş fi dat afară! Avem o noapte de mistere: ce l-a apucat pe un om cu bani, ca Oprescu, să ceară bani la miezul nopţii? Ce căuta la miezul nopţii? N-a întrebat-o nimeni pe Nadina – femeia, jurnalista la care el s-a dus cu 10.000 de euro – ce a căutat primarul la ea să-i aducă 10.000 de euro la ora 11 noaptea. Am vorbit cu nişte ziarişti şi mi-au zis că i-au rugat cei de la DNA să nu întrebe. Domn’e, iertaţi-mă, păi mă roagă ăia să nu pun întrebări?
Cum am ajuns să avem această presă anesteziată?
Eu am studiat relaţia CIA-ului cu presa americană. Am aflat din memoriile unor mari ziarişti care erau condiţiile ca să primească un document din interiorul CIA. Condiţiile erau: să nu spună de unde îl au, iar a doua, care era chiar mai importantă decât prima, informaţia din document să apară! Iertaţi-mă, la noi vine patronul şi-i spune ziaristului: „Nu, nu apare!“. Aici e problema.
Ziaristul român nu mai are garanţia că o chestie pe care o produce apare 100%...
Nu mai are conştiinţa că e o chestie ieşită din comun să fii gazetar. Se gândeşte: ce rost are să mai mă zbat să găsesc o ştire dacă oricum n-apare? Şi nu mai există maestrul ăla care să vină şi să-i spună: „Bravo!“. Eram student, în 1968, la Cluj, şi am trimis un text la poşta redacţiei. Nicolae Stoian – un mare gazetar, redactor-şef la „Gazeta Studenţească“ – a citit acest text şi m-a căutat la facultate. Eram un amărât de student şi el m-a căutat, entuziast, să mă felicite. Aşa ar trebui să fie şi acum: generaţia mai în vârstă ar trebui să fie entuziastă şi să-i stârnească pe tineri să scrie.
Ion Cristoiu despre lipsa de reacţie a presei în cazul Oprescu: "Îi dădeam pe toţi afară!"
citeste totul despre:
ion cristoiu presa dupa 25 de ani 25 de ani de capitalism ion cristoiu evenimentul zilei mihai carciog expres magazin
Citeste mai mult:
adev.ro/nv1int
Un comentariu:
Citez don acest interviu :
” Da, eram un idiot. Mă convinsese Cârciog, probabil că avea el o afacere, şi umblam cu doi tipi după mine. Greşelile tinereţii. Urmărit cred că eram şi vă dau un exemplu. A existat, mai există, un mare autor: Pavel Coruţ. El este creaţia exclusiv a mea. Iată de ce: în septembrie 1989, a venit în România un ziarist pe nume Nikolai Morozov. Era corespondent al agenţiei ITAR-TASS (n.r. - agenţia naţională de ştiri din Uniunea Sovietică), căsătorit cu o româncă. El este cel care a transmis din Piaţa Universităţii, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, că au fost 5.000 de morţi. Ăsta a fost un mare moment al Revoluţiei. Vocea Americii şi Europa Liberă au preluat şi, din acest motiv, o mare masă de oameni a ieşit în stradă. Eu m-am împrietenit cu Morozov. L-am cunoscut la Mircea Dinescu acasă, că ei erau prieteni dinainte de decembrie ‘89. Am avut discuţii cu el, întrebându-l: „Colea, unde ai văzut tu 5.000 de morţi?“. El mi-a explicat că i-a văzut, mă rog. Şi la „Expres Magazin” am înfiinţat o rubrică numită „Corespondentul agenţiei TASS a văzut totul“. Bun, băieţii de la servicii şi-au spus: „Bă, Cristoiu se întâlneşte cu Morozov. Ceva e în neregulă“. Şi l-au infiltrat pe Pavel Coruţ în redacţie. A venit să se angajeze şi eu l-am primit, fără să ştiu cine l-a trimis. L-am pus să scrie şi am descoperit că are talent. Aşa a ajuns Pavel Coruţ mare publicist. ”
Trimiteți un comentariu