Cum depunem o contestatie la ANAF - Tot ce trebuie sa stim - Luni, 31 August 2015, ora 07:20 - Adrian Benta

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Business > Impozite > ANAF

Cum depunem o contestatie la ANAF - Tot ce trebuie sa stim

Luni, 31 August 2015, ora 07:20

Foto: Adrian Benta

In recentele dezbateri politice privind taxarea reglementata de noul Cod Fiscal, s-a auzit cu putina rezonanta publica mentiunea surselor de finantare a deficitului bugetar.
Prin aplicarea noului Cod Fiscal, deficitul bugetar estimat initial de specialisti este de 17 miliarde de lei. Pentru nespecialisti, cutuma ne arata ca fiecare procent de reducere a TVA conduce la incasari catre buget mai mici cu circa 1 miliard de euro.

Desigur, tot pentru acoperirea deficitului, ne luam la revedere de la impozitul pe dividende de 5%, ce ramane la aceeasi cota unica de 16% pe langa multe alte taxe, iar persoanele fizice autorizate si cele ce efectueaza profesii independente sunt suprataxate cu noi contributii sociale, introduse in noul Cod Fiscal, de care nu discuta nimeni.

O alta directie de acoperire a deficitului este o mai buna colectare a taxelor la buget, prin intermediul ANAF. Plata impozitelor in mod corect si in totalitate este o obligatie legitima a oricarui contribuabil al tarii, daca ne dorim sa avem un sistem de invatamant modern, adaptat practicii sau daca dorim ca sistemul medical sa fie deservit de persoane recompensate intr-un mod onest.

PUBLICITATE

Problemele apar cand aceleasi echipe de inspectori, "harsaiti" deja in lupta cu contribuabilii suprasolicitati de multiplele schimbari legislative aparute peste noapte, exasperati ca se impoziteaza hartiile si nu sumele de bani, vor strange si mai tare surubul si vor scoate bani de impozite din fapte pe care contribuabilii nu le considera impozabile.

Ce posibilitati de aparare ai daca o echipa de inspectie iti stabileste taxe pe care nu consideri ca le datorezi, fie ca esti o persoana fizica din categoria celor ce vor fi inspectati sau esti o societate aflata pe lista de verificare? In articolul de astazi, discutam de procedura contestatiei.

Senatorii, in sesiune ordinara: Codul fiscal si legea salarizarii, prioritati legislative

Exista doua tipuri de contestatie

Aceasta procedura a contestatiei este un drept legitim al contribuabilului nemultumit de cele consemnate intr-un act administrativ fiscal, cum ar fi decizia de impunere sau un act administrativ fiscal de executare silita, ce incepe prin emiterea somatiei de plata.

Retinem, asadar, ca urmarim doua proceduri de contestare, in functie daca s-a inceput sau nu executarea silita a contribuabilului.

Sa presupunem ca nu s-a inceput executarea silita, tu ca si contribuabil ti-ai exprimat un punct de vedere in scris fata de constatarile unei echipe de inspectie, iar echipa de inspectie iti explica frumos ca nu ai habar de reglementarile fiscale, desi esti inconjurat de cei mai buni specialisti, si iti emite o decizie de impunere cu niste taxe pe care nu le consideri datorate la plata.

In acest caz, in termen de maxim 30 de zile de la data la care ai luat la cunostinta de existenta acestei decizii de impunere ce a putut fi comunicata fie prin posta, fie direct sub semnatura, ai dreptul sa depui o contestatie in asa-zisa cale administrativa de atac. Retinem faptul ca incepand cu 1 ianuarie 2016, conform prevederilor din noul Cod de Procedura Fiscala, termenul de depunere a unei contestatii pe cale administrativa de atac este de 45 de zile de la data comunicarii actului administrativ fiscal contestat.

Unde se depune contestatia?

Odata formulata contestatia, aceasta se depune la organul fiscal emitent al actului administrativ contestat, cu precizarea ca depunerea ulterioara termenului indicat conduce la decaderea contestatiei.

Care sunt elementele minime ale unei contestatii?

Enumeram aceste elemente minime, pe care trebuie sa le argumentam foarte bine intr-o contestatie, deoarece lipsa oricaruia dintre aceste elemente conduce la respingerea contestatiei pe motive formale, fara a se mai analiza fondul economic si reglementarea fiscala aferenta.

In acest sens, elementele minime ale unei contestatii sunt enumerate de art. 206 din Codul de Procedura Fiscala, dupa cum urmeaza:

a) datele de identificare a contestatorului;

b) obiectul contestatiei;

c) motivele de fapt si de drept;

d) dovezile pe care se intemeiaza;

e) semnatura contestatorului sau a imputernicitului acestuia, precum si stampila in cazul persoanelor juridice.

Pentru ca o contestatie sa aiba succes, se impune o foarte corecta argumentare, bazata pe elemente logice si sustinuta prin dovezi concrete de aplicare a temeiului normativ fiscal.

Insa nimeni nu garanteaza succesul unei contestatii, pentru ca in toate procesele castigate de contribuabil fata de Fisc, din ce in ce mai multe in ultimul timp, a existat depusa o contestatie respinsa prin solutionarea data tot de o echipa din cadrul autoritatii fiscale. Daca solutionarea contestatiei ar fi fost facuta de un organism independent, nu am fi privit cu subiectivism la modul de solutionare.

Puterea si Opozitia si-au dat mana: Consens pe Codul Fiscal, PNL nu mai depune amendamente

Ce procedura urmarim din perspectiva contestatiei, cand incepe executarea silita?

In primul rand, ar trebui sa stim prin ce act administrativ fiscal incepe procedura executarii silite.

Executarea silita incepe prin comunicarea catre contribuabil a somatiei de plata. Daca un contribuabil primeste acest document, si noi ne referim la procedura legala, si nu la degringolada ce se intalneste uneori in viata de zi cu zi, trebuie ca acest contribuabil sa se astepte la masuri coercitive din partea autoritatii fiscale, masuri legale, deoarece acestea exprima vointa de drept a statului.

Dupa primirea acestui document, este foarte probabila blocarea conturilor bancare, instituirea sechestrelor asiguratorii si, din ce in ce mai des, vanzarea activelor contribuabilului.

Cand se depune o contestatie impotriva executarii silite?

Termenul de depunere a unei contestatii in procedura executarii silite este de maxim 15 zile de la comunicarea catre contribuabil a actelor administrative fiscale contestate. Trebuie sa amintim un lucru foarte important: aceasta contestatie impotriva executarii silite se depune la instanta de judecata la care este arondata autoritatea fiscala emitenta a actelor contestate.

Exista proceduri ajutatoare contribuabilului?

Pentru suspendarea pe o anumita perioada de timp a executarii silite acordam atentie la doua proceduri:

a) depunerea la autoritatea fiscala a unei scrisori de garantie bancara sau a unei polite de asigurare are ca efect suspendarea executarii silite. Este o procedura relativ usoara, dar foarte greu de pus in practica de catre contribuabilii onesti ce inregistreaza lipsa de lichiditati, tocmai fenomenul ce a condus la neplata impozitelor.

b) depunerea unei cautiuni, stabilita de instanta de judecata, in procent de pana la 20% din sumele contestate, conform art. 215 din Codul de Procedura Fiscala, in functie de aprecierea judecatorului, ce suspenda executarea silita pana la judecarea pe fond a cauzei.

Adrian Benta,
Consultant Fiscal,
Auditor Financiar,
Benta Consult

Urmareste Ziare.com si pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Ziare.com.

Citeste mai multe despre

  cum depun constestatie ANAF contestatie ANAF depunere conestatie ANAF constestatie Fisc

Sursa:

 Ziare.com

5 secrete de-ale prințesei Diana care te vor face să-ți schimbi părerea despre ea - Dive - 31.08.2015 - Autor: Roxana Popa

5 secrete de-ale prințesei Diana care te vor face să-ți schimbi părerea despre ea

Dive

31.08.2015

Autor: 

Roxana Popa

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

5 secrete de-ale prințesei Diana care te vor face să-ți schimbi părerea despre ea

Dive

31.08.2015

Autor: 

Roxana Popa

Pe 31 august se împlinesc 18 ani decând Prinţesa Inimilor a murit într-un accident de maşină care a avut loc într-un tunel din Paris.
La 36 de ani, Diana sosise la Paris pentru a petrece câtea zile alături de iubitul ei, Dodi al-Fayed. După o cină la hotelul Ritz, cei doi se îndreptau spre locuinţa miliardarului urmăriţi de numeroaşi paparazzi.
Urmarirea începuse din Place Vadome, iar şoferul care conducea maşina în care se aflau Diana şi Dodi mergea cu viteză foarte mare: peste 100 km/oră. A pierdut controlul volanului, iar tragedia nu a mai putut fi evitată. La ora 4 dimineaţa, Diana murea în ciuda eforturilor medicilor.
A avut parte de funeralii naţionale la care au participat peste 3 milioane de persoane şi a fost înmormântată pe o insulă, în mijlocul unui lac, pe proprietatea familiei sale din nordul Londrei.
În fiecare an, pe 31 august, toată lumea îşi aminteşte de dispariţia Prinţesei, imaginea sa rămânând vie în memoria colectivă.
Extrem de discretă şi timidă, Diana avea o serie de secrete, pe care puţini le-au ştiut:
Născută pe 1 iulie 1961, Diana a fost cea de-a treia fiica a unei familii aristocrate care spera să aibă un băiat. Prinţesa i-a mărturisit prietenei sale Lady Elsa Bourker că părinţii ei nu au dorit-o. A fost urmărită de acest sentiment toată copilăria, iar lucrurile nu s-au schimabt nici după mariajul cu Charles: „Când m-am măritat cu Charles, nici el nu m-a vrut. Avea amanta sa…”
A lucrat într-o grădiniţă aflată într-un cartier cochet din Londra şi, din acest motiv, a rămas tot timpul apropiată de copii, luptând pentru drepturile lor.
În anii 70, înainte de a o cunoşte pe Diana, Prinţul Charles a avut o scurtă legătură cu Sarah Spencer, sora acesteia.
După naşterea lui William a suferit de bulimie şi a vrut să se sinucidă, însă a reuşit să îşi găsească echilibrul după venirea pe lume a lui Harry.
Când a murit, Diana era însărcinată. Asta susţine Mohamed Al-Fayed, tatăl lui Dodi, care a vorbit despre existenţa unui complot care a dus la decesul celor doi. Prinţul Charles şi Regina Elisabeta nu ar fi putut accepta ca mama viitorului rege (William) să aibă o relaţie cu un musulman.
 Revista Blogurilor

Interviu cu William Totok, membru al Consiliului ştiinţific al IICCMER: O lege „anticomunistă“ ar interzice statuia lui Adrian Păunescu - de Sabina Fati , 31 august 2015

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Interviu cu William Totok, membru al Consiliului ştiinţific al IICCMER: O lege „anticomunistă“ ar interzice statuia lui Adrian Păunescu

de

  Sabina Fati ,

  31 august 2015

 - stire actualizata la ora 00:07, 31 august 2015

Interviu cu William Totok, membru al Consiliului ştiinţific al IICCMER: O lege „anticomunistă“ ar interzice statuia lui Adrian Păunescu

William Totok, scriitor și jurnalist stabilit la Berlin, membru al Consiliului Științific al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului în România – „Elie Wiesel“, spune că era nevoie de o nouă lege „antilegionară“ (Legea nr. 217/2015) pentru că precedenta era „vagă“ și „nu ţinea cont de forma specifică a fascismului românesc, adică, în primul rând, de legionarism, care fusese cea mai vizibilă şi cea mai răspândită formă a extremismului de dreapta“.
Totok, membru între 1972 și 1975 al grupului de scriitori germani contestatari „Aktionsgruppe Banat“, deţinut politic pentru „pro­pagandă împotriva orânduirii socialiste“ (1975-1976), este și membru al Consiliului Știinţific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), din care declară că s-a autosuspendat o dată cu acest interviu, pentru perioada cât profesorul Radu Preda se află în fruntea acestei instituții.
Profesorul Preda declarase într-un interviu recent pentru „România liberă“ că noua lege „antilegionară“ este „procomunistă“. Dar Totok susține că IICCMER ar fi trebuit să gândească mai demult o lege separată „anticomunistă“, care să limiteze „prezenţa în spaţiul publicistic a celor care au tămâiat regimul naţional-comunist şi continuă să promoveze în mod voalat imaginea pozitivă a naţionalismului şi şovinismului ceauşist“.
William Totok argumentează că „dacă ar exista o astfel de lege, nu ar exista o statuie ridicată în memoria lui Adrian Păunescu şi nici o stradă care poartă numele generalului Vasile Milea“. Totok mai adaugă că „o amalgamare legislativă ar contribui la relativizări“ și  „la stabilirea unor simetrii artificiale“.
De ce credeți că, în România, „antilegionarii“ și „anticomuniștii“ se află pe poziții oarecum ireconciliabile, când a început acest război?
W.T.: Nu este vorba de poziţii ireconciliabile, poţi fi fără probleme antilegionar şi, în acelaşi timp, împotriva crimelor comunismului. Promulgarea de către preşedintele ţării a Legii nr. 217/2015, modificate, a stârnit o avalanşă publicistică, întreţinută mai ales de câteva persoane gălăgioase, specializate în reabilitarea unor figuri care în trecut au ieşit în evidenţă ca extremişti de dreapta. În acest context, a ieşit la suprafaţă şi acea spumă verde murdară a vechilor legionari şi a neo-legionarilor care au crezut că în România agitaţia şi propaganda gardistă vor fi tolerate la nesfârşit. S-au mai pronunţat împotriva legii şi intelectuali de bună-credinţă care ori n-au citit cu atenţie legea, ori n-au citit-o deloc, luându-se după agitatorii de profesie care se lamentau că în România se introduce cenzura. În principiu, dezbaterea în jurul legii este binevenită, fiindcă limpezeşte anumite nedumeriri. Pe de altă parte, e regretabil că în mai toate luările de poziţie se pune accentul pe victimele legionare, dintre care un număr mare au fost implicate în acţiuni criminale, iar altele au luptat pentru biruinţa gardismului şi instaurarea unui regim dictatorial. Vă dau un exemplu emblematic. La începutul acestui an, s-a cerut canonizarea fostului şef al poliţiei legionare, Alexandru Ghica (Alecu Ghyka), prezentat ca o victimă a comunismului şi „sfânt al închisorilor“. Trec peste faptul că Ghica a condus în perioada statului naţional-legionar un aparat represiv implicat în numeroase crime. În timpul detenţiei a făcut parte din comandamentul legionar clandestin şi a continuat să elaboreze proiecte extremiste, inspirate din ideologia fascistă a lui Codreanu-Sima. Împreună cu foştii săi camarazi a conceput o Românie în care, de pildă, predarea, în şcoli, în limba maternă a minorităţilor naţionale va fi interzisă, evreii vor fi expulzaţi etc. Mulţi dintre aceşti legionari radicali, foşti deţinuţi, s-au implicat activ, după 1990, în refacerea unor structuri informale şi politice, atrăgând de partea lor numeroşi tineri. După revoluţie, aceştia au devenit adevărate cutii de rezonanţă ale unei ideologii reînviate şi reajustate sub zodia democraţiei. Rezultatul a fost apariţia unor publicaţii, organizaţii, fundaţii şi partide care se revendicau direct din legionarism. Partidul Pentru Patrie, devenit apoi Totul Pentru Ţară, suspendat la începutul acestui an, avea printre fondatori un grup de vechi gardişti, iar la un moment dat ca preşedinte de onoare pe Ion Gavrilă Ogoranu. Acesta este un personaj aureolat de legende, povestiri şi colportaje istorice care au contribuit la răspândirea unor mistificări biografice, destinate prezentării gardismului ca o nevinovată mişcare naţional-creştină. Este, deci, regretabil că în toată această dezbatere victimele comunismului care reprezintă o Românie democratică, ţărănişti, liberali, social-democraţi, sunt umbriţe de figuri cu un trecut politic îndoielnic, în contradicţie cu principiile şi valorile statului de drept în accepţiunea sa modernă, occidentală şi seculară, antinaţionalistă şi multiculturală. Războiul la care vă referiţi în întrebarea dumneavoastră nu există; există doar dorinţa unora de a declanşa un război artificial.
De ce era nevoie de o nouă lege privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii?
W.T.: Legea precedentă era vagă şi nu ţinea cont de forma specifică a fascismului românesc, adică, în primul rînd, de legionarism, care fusese cea mai vizibilă şi cea mai răspândită formă a extremismului de dreapta. Nici incriminarea negaţionismului ca fenomen postbelic nu stabilea vreo legătură cu istoria României. Astfel, activişti ai PRM-ului n-aveau probleme în acceptarea responsabilităţilor criminale ale Germaniei naziste pentru Holocaust, negând însă pe cel practicat de aparatul condus de regimul dictatorial fascist al lui Ion Antonescu. Simpatizanţi sau susţinători ai legionarismului puteau ridica în continuare troiţe cu efigia lui Codreanu – cum
s-a-ntâmplat în decembrie trecut, la Sibiu, în Parcul sub Arini - în timp ce cultul lui Hitler şi al naziştilor era interzis.
Mai mulți intelectuali de marcă i-au reproșat legii în primul rând faptul că în textul ei nu apare și comunismul pe lista formelor de extremism. E o scăpare?
W.T.: În România au existat două comisii de investigare a celor două totalitarisme; legislaţia trebuie şi ea să fie separată. Legea nr. 217/2015 nu avea ca ţintă crimele regimului comunist. O lege separată în acest sens ar fi de dorit. Ea ar putea limita prezenţa în spaţiul publicistic a celor care au tămâiat regimul naţional-comunist şi continuă să promoveze în mod voalat imaginea pozitivă a naţionalismului şi şovinismului ceauşist. Dacă ar exista o astfel de lege, nu ar exista o statuie ridicată în memoria lui Adrian Păunescu şi nici strada care poartă numele generalului Vasile Milea. O amalgamare legislativă ar contribui la relativizări, la stabilirea unor simetrii artificiale şi, nu în ultimul rând, ar stimula forme ale revizionismului istoric prin punerea semnului egalităţii între două sisteme criminale.
Istoricii și publiciștii se tem că nu vor mai putea publica lucrări despre personaje care au avut simpatii legionare. Ar fi posibilă o astfel de interpretare?
W.T.: Aceasta interpretare este mai degrabă o diversiune răspândită de cei care foloseau anumite texte cu scopul de a-şi justifica propriile convingeri. Pe de altă parte, susţinerea acestei teze rezultă la alţii şi din lectura superficială a legii – care în
niciun caz nu instituie o nouă cenzură, o „nouă inchiziţie“ a unui „gestapo evreiesc“, precum s-a putut citi în texte cu o puternică tentă antisemită, popularizate pe internet.
Profesorul Radu Preda, directorul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), spunea într-un recent interviu pentru „România liberă“ că „această lege nu a scos la suprafață cohorte de extremiști“, de „anticomuniști antidemocratici“ sau de antisemiți, ci „a pus în discuție absența unui consens minim istoriografic privind trecutul traumatizat al României din ultimul secol“. Cum poate fi deblocată această situație?
W.T.: Radu Preda face, sub pretextul discutării aşa-numiţilor „sfinţi ai închisorilor“, o semi-voalată propagandă legionară, uneori alături de un cerc de persoane care propagă în diferite publicaţii, pe faţă, ideologia gardistă. Este greu de înţeles cum a putut un guvern care susţine că împărtăşeşte valorile social-democraţiei să-l învestească pe dl Preda în funcţia pe care o deţine. Şi asta în urma unei sugestii venite de la fundaţia „Konrad Adenauer“, precum am citit în aceste zile în mai multe articole apărute în mass-media din România. Faptul că Fundaţia amintită a sprijinit cel puţin un proiect mai mult decât „deocheat“, pentru a folosi un termen din titlul cărţii excelente despre Cioran a Martei Petreu, „Un trecut deocheat sau Schimbarea la faţă a României“, este o problemă care ar necesita o discuţie separată.Domnul Preda ar fi avut ocazia şi timp destul să se „lupte“ pentru o „lege anticomunistă“. Faptul că IICCMER ignoră crimele comise în ultimii 20 de ani ai regimului comunist la frontiera de vest a ţării, unde sute de oameni au fost torturaţi, condamnaţi şi împuşcaţi de către militari care pot fi identificaţi şi traşi la răspundere, este simptomatic pentru politica unilaterală a institutului. Doresc pe calea aceasta să anunţ că din clipa apariţiei acestui interviu mă autosuspend din Consiliul Știinţific al IICCMER pentru perioada cât se află domnul Preda în funcţia de director al acestui institut.
De ce credeți că lipsesc scriitorii evrei din manualele românești (Mihail Sebastian, Marcel Blecher, Tristan Tzara etc.), ține de ignoranța celor care fac programa sau este vorba de o formă de naționalism?
W.T.: Probabil, toate la un loc. În ultimii ani, am citit doar manualele de istorie şi nu mă pot pronunţa asupra celor de literatură română. Oricum, nu am auzit să apară scriitori fascişti în manualele româneşti ca şi în cele din Ungaria, unde lecturile din Albert Wass şi József Nyírő sunt recomandate elevilor.
Spre deosebire de alte state din UE, în România exponenții extremei drepte par inofensivi. Ce i-ar putea face periculoși?
 W.T.: Coagularea lor şi trecerea de la ameninţări la crimă. Ei nu constituie un fenomen marginal, precum au trâmbiţat unii în aceste zile. Dezmembrarea Partidului România Mare, care în anul 2000 era unul dintre cele mai puternice grupuri radicale de dreapta din Europa, nu echivalează cu dispariţia fenomenului extremist. Între timp, au apărut alte partide, fundaţii sau asociaţii care, în esenţă, propagă forme ideologice preluate din arsenalul fascist clasic, adaptat la realitatea imediată. Este o tactică similară cu cea folosită de partide radicale de dreapta din Occident care au renunţat, de pildă, la propaganda antisemită deschisă, utilizând, în schimb, o serie de coduri antisemite pentru a ocoli o coliziune cu prevederile Codului Penal. 
Unii se întreabă de ce n-ar fi nicio problemă să ieși cu portretul lui Stalin pe stradă sau să porți ori chiar să vinzi tricouri cu Che Guevara.
W.T.: Nu e un paradox că tocmai unii susţinători ai naţionalismului ceauşist de partid şi de stat, vopsit în culorile miturilor traco-ancestrale, legionaroide şi protocroniste, se întrec în vocalize contra aşa-zisei „legi antilegionare“. În ultimă instanţă, aceştia nu vor agrea nici impunerea unei legi care îngrădeşte arborarea unor simboluri de felul celor amintite de dumneavoastră. Unii dintre ei chiar ar fi primii care ar intra sub incidenţa unei legi legate de crimele comunismului.
Pe de altă parte, liderii mișcării legionare continuă să aibă mulți simpatizanți, chiar dacă nu toți ar fi gata să-și asume public acest lucru. Ce i-ar putea fascina, la atâta vreme de la moartea acestora?
W.T.: În 1937, aproape un sfert din electoratul român a votat grupări fasciste, 17% pe legionari, 5-6% pe cuzişti. Reziduuri ale concepţiilor care au devenit vizibile atunci s-au păstrat, s-au adaptat şi au fost chiar, parţial, integrate în politica regimului ceauşist. Fascizarea regimului trecut, voalată de un patriotism strident şi un naţionalism agresiv, a devenit vizibilă pentru toată lumea, mai ales prin agitaţia zgomotoasă a unor propagandişti de talia lui Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor. Astăzi asistăm la o prelungire a acestui amestec ideologic nefast, care unge roţile demagogiei naţionalist-populiste, suplimentată de accente religios-fundamentaliste, intransigente.   

Jurnaliști B1 TV, amenințați de un protestatar

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Misterele din subsolul Muzeului de Artă. Muzeul din depozit (galerie foto) 31 Aug, 2015 00:00 - voceaconstantei.ro

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Misterele din subsolul Muzeului de Artă.

 Muzeul din depozit 

(galerie foto)

31 Aug, 2015 00:00

  - voceaconstantei.ro  

- 193

Cu un patrimoniu extrem de bogat, Muzeul de Artă Constanţa adăposteşte în depozitele sale, aflate la subsolul clădirii, aproape 6.000 de opere valoroase de pictură, sculptură sau grafică. Toate sunt păstrate după cele mai stricte reguli de conservare, la o temperatură constantă, peste 18 grade Celsius, şi la o umiditate controlată. De anul acesta, iubitorii de artă le vor putea admira, pe rând, o dată pe an, într-o expoziţie temporară, la evenimentul numit „Muzeul din Depozit“. În total, patrimoniul muzeului conţine 7.600 de lucrări, la care se mai adaugă 228 de lucrări de la Topalu, aflate tot în custodia Muzeului de Artă, dar donate către comună. În sălile muzeului putem admira astăzi doar aproximativ 1.800 dintre cele mai bune lucrări de artă, selectate din tot patrimoniul deţinut.

Averea neştiută

Patrimoniul unui muzeu de valoarea şi capacitatea Muzeului de Artă din Constanţa stă în mare parte ascuns, departe de lumina zilei şi de ochii iubitorilor de artă. Opere de mare valoare, cum ar fi cele ale pictorilor Nicolae Tonitza, Theodor Pallady, Gheorghe Petraşcu, Ștefan Luchian sau Francisc Șirato, îşi trăiesc eternitatea sub protecţia unor oameni iubitori de frumos, în subsolul Muzeului de Artă. Dr. Doina Păuleanu, directorul Muzeului de Artă Constanţa, are grijă în mod deosebit, pe lângă expoziţia permanentă pe care a reamenajat-o în primăvara acestui an, şi de minunile care au ieşit din mâna celor mai mari artişti români, ascunse acum în depozitul pe care îl are în răspundere. „Orice instituţie muzeală care se respectă are în structura sa un număr mult mai mare de lucrări decât cele care sunt expuse în expoziţia de bază. Este firesc să fie aşa, pentru că fiecare muzeu îşi adună patrimoniul pe mai multe căi - donaţii, transferuri, achiziţii. Uneori, achiziţionează lucrări de la artiştii contemporani pentru că şi aceştia, la un moment dat, vor deveni, în viitor, structuri care vor putea fi muzeologizate. Muzeul are şi o dimensiune perspectivă, ceea ce face să fie mult mai multe lucrări decât în expoziţia de bază. Raportul este cam unu la patru tablouri şi am socotit laolaltă toate cele trei secţii ale Muzeului de Artă, cel din Constanţa, cel din Topalu şi Muzeul de Sculptură „«Ion Jalea»“, ne spune directorul.

Amintiri

Toate lucrările au fost adunate încă de la începutul existenţei muzeului până în zilele noastre. Iar patrimoniul creşte în mod constant. „Am avut bani de achiziţii până în 1989 şi eram singurul muzeu din ţară care avea fonduri, pentru că era cineva la Consiliul Popular căruia îi plăcea arta şi, la sfârşitul anului, când veneau banii de investiţii din judeţ, primeam bani. De asemenea, colecţionarii preferau să ni le dea nouă, chiar dacă plăteam mai puţin, pentru că doar aşa mai puteau să le admire în acele vremuri. Atunci când ne-am constituit, ni s-au dat numeroase tablouri de la Muzeul Naţional, prin transfer. Înainte, se achiziţionau de către stat lucrări de grafică, se luau primele şapte lucrări ale unui artist şi se trimiteau la primele şapte muzee din ţară. Tot ce cumpăra ţara aveam şi noi“, ne mai spune dr. Doina Păuleanu.

În ultimii ani, cea mai accesibilă metodă pentru ca muzeul să-şi îmbogăţească patrimoniul au fost taberele de creaţie, pentru că bani de achiziţii nu au mai fost, iar transferuri de la Muzeul Central nu s-au mai făcut. „Noi suntem un muzeu de artă modernă. Mai avem şi lucrări ale anilor ’60 - ’80, care nu mai sunt expuse niciunde în ţară, şi este o perioadă foarte interesantă în arta românească care merită arătată, pentru că a fost perioada în care artiştii au rezistat tuturor constrângerilor tematice. Indiferent care era structura dirijismului şi tematica impusă, ei îşi făceau treaba şi la un alt nivel. Erau foarte bine pregătiţi. Fuseseră elevii marilor profesori care studiaseră în străinătate, ale marii generaţii interbelice. Este o zonă, o perioadă cumva părăsită“, ne mai spune directorul muzeului.

Scoase la lumină

În subsolul muzeului, ordinea este cuvântul cel mai de preţ. Fiecare lucrare, indiferent dacă aparţine unui artist cunoscut sau mai puţin cunoscut, îşi are locul său special, este protejată cu stricteţe, iar fiecare categorie a operelor de artă are propria sală. Tablourile sunt mânuite cu deosebită atenţie, cu mănuşi de bumbac speciale, iar muzeografii se îngrijesc de aceste lucrări ca şi cum ar fi însufleţite. Muzeograful se transformă aici într-un medic de excepţie al unor unicate de care trebuie să răspundă cu stricteţe. Periodic, tablourile sunt şterse de praf, iar ramele sunt recondiţionate, dacă este necesar. „Avem şi lucrări de grafică, de obicei făcute în presă, pe hârtie, pe diverse tehnici, sau lucrări cu cărbune sau culori de apă. Acestea sunt mult mai vulnerabile decât lucrările realizate în ulei şi nu pot fi expuse decât în timp redus faţă de celelalte. De asemenea, atunci când acestea sunt expuse, trebuie să existe o lumină mai slabă, pentru a nu deteriora starea de conservare. Şi aceste lucrări de grafică trebuie depozitate adecvat“, ne spune dr. Doina Păuleanu. Practic, cele mai multe lucrări depozitate în subsolul muzeului sunt cele de grafică, aproximativ 3.500 de opere.

Husele albe, gardienii artei

În materie de pictură, cele mai importante lucrări sunt expuse, dar unele semnate de pictori reprezentativi nu şi-au mai găsit locul în expunere din cauza spaţiului limitat, dar şi pentru că au nevoie de condiţii speciale. Un grad de umiditate prea mare, lumina prea puternică sau prea mult praf ar deteriora lucrările iremediabil. De aceea, spre exemplu, la sculptură au fost expuse doar lucrările din material definitiv - bronz, marmură sau piatră, însă subsolul muzeului ascunde, sub husele albe croite special, multe gipsuri, lucrări prin care putem vedea cel mai bine amprenta artistului. În plus, pentru ca acestea să fie conservate cât mai bine, ele nu trebuie scoase des din acest mediu, potrivit păstrării lor.

Din sălile dedicate păstrării tablourilor, coridoarele ne conduc în depozitele cu lucrări de sculptură. Toate sunt acoperite cu huse albe, pentru ca trecerea timpului să nu-şi pună amprenta asupra lor şi să nu le reducă valoarea. Tocmai fragilitatea este unul dintre motivele pentru care cele mai multe sculpturi din ghips stau departe de ochii publicului. Printre sculpturile din ghips scoase rar în sălile de expoziţie ale muzeului se numără şi cele create de artistul constănţean Ion Jalea, cel care şi-a pierdut o mână în război şi care putea modela în unicul material ce-i permitea să-şi folosească o singură mână, gipsul. Rar vezi în sălile unui muzeu astfel de creaţii, iar sentimentul că faci parte din puţinii oameni care au acces la astfel de lucrări unice este deosebit.

Pentru ca iubitorii de artă să aibă acces şi la alte lucrări din patrimoniul muzeului constănţean, dr. Doina Păuleanu a avut ideea, în acest an, de a organiza o expoziţie cu caracter temporar în care au fost expuse câteva zeci de lucrări ce se regăsesc doar în depozit. „Vom ţine această expoziţie, «Muzeul din depozit», în fiecare an, cam o lună şi jumătate, pentru că vrem să demonstrăm ce valori patrimoniale avem. Dacă le ţinem numai în depozit este păcat“, ne mai spune directorul.
 

Sursa:  

Voceaconstantei.ro

VIDEO/Neagu Djuvara:Trăim ca acum 2000 de ani, INVAZIA EUROPEI

VIDEO/Neagu Djuvara:Trăim ca acum 2000 de ani, INVAZIA EUROPEI

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Ipoteză INCENDIARĂ: Criza refugiaţilor e, de fapt, o invazie musulmană organizată - Autor: Cristi Șelaru, - Redactor - Publicat: 28/08/2015

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
 

Ipoteză INCENDIARĂ: Criza refugiaţilor e, de fapt, o invazie musulmană organizată

Autor: 

 Cristi Șelaru, 

Redactor

Publicat: 

28/08/2015

Dintr-o dată, ca din senin, sute de mii de musulmani din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu iau cu asalt Europa, scrie Ionuț Țene pe napocanews.ro.

Citește și: Ion Țiriac, dialog ȘOCANT cu Victor Ponta: Le este frică de DNA!

”Se trece prin graniţele maritime ale Greciei, prin graniţa Macedoniei şi prin gardul lui V. Orban, la frontiera cu Serbia, ca prin brânză. Nimeni şi nimic nu poate opri valul acesta uriaş de imigranţi musulmani porniţi într-un exod ca în vremea marilor migraţii, când s-a luat cu asalt Imperiul Roman. De exemplu turiştii români, ca să treacă din Grecia prin Macedonia, aproape toţi dau şpagă la vameşi să nu fie controlaţi ca pe vremea comunismului şi să se poată întoarce acasă. Ei pun banii în talonul autoturismului la control. Dar sute de mii de imigranţi din Orientul Mijlociu trec de vamă sau graniţă pe la „vama cucului”, fără să-i întrebe nimeni de sănătate. Se aruncă de formă câteva grenade lacrimogene ca să nu se spună că nu fac nimic grănicerii. E ciudată aceasă masă uriaşă de imigranţi pornită din senin spre Europa. Vinovatul moral e politica externă americană din vremea „primăverii arabe”, care a înarmat gherilele islamiste pentru a introduce „democracy” în ţările conduse de dictatori laici.

Citeste si: Traian Băsescu, amenințări fără precedent: Ticăloşilor – cine spuneaţi că tremură?

Valul de imigranţi care asaltează Europa este rodul politicii externe ale SUA, care a destabilizat Africa de Nord şi Orientul Mijlociu cu „primăvara arabă” şi au adus indirect la putere Statul Islamic şi gherilele islamiste. Toate aceste acţiuni americane au ca scop slăbirea puterii şi unităţii Uniunii Europene, aşa cum a fost afacerea Euromaidan din Ucraina, care a aruncat ţara în război, sărăcie şi subdezvoltare. Deja serviciile secrete europene nu mai pot să tacă şi să ţină ascunsă cauza acestui val de refugiaţi musulmani care vor schimba structura etnică şi religioasă a Uniunii Europene, accelerând musulmanizarea bătrânului continent. La televizor se văd reportaje cu refugiaţi musulmani scandând „Germany, Germany”, lucru care arată că ştiu bine ce fac şi ce urmăresc. Între refugiaţi, aşa zişi paşnici, se ascund luptătorii Statului Islamic care vor arunca Europa în aer. La vama Negru Vodă, dintre România şi Bulgaria, deja refugiaţii sirieni au ameninţat poliţiştii de frontieră români, care asistau ca nişte babe, cum ne ameninţau că ne aruncă în aer ţara şi vor ucide români. Poliţia în loc să-i aresteze s-au făcut că nu văd. Deja serviciile secrete austriece nu mai pot să tacă şi acuză public SUA şi fundaţiile finanţate de Soroş că organizează şi plătesc acest exod musulman în Europa ca să lovească în UE. Ziarul austriac InfoDirekt, apropiat armatei, a publicat recent un articol, pe baza unui raport al serviciilor de informații ale armatei (Österreichischen Abwehramts), conform căruia organizații neguvernamentale din SUA ar finanța traficul de imigranți către Europa. În special pe cel în care sunt aduși imigranți de pe coastele libiene spre Italia meridională.

Citește și: Omar Hayssam, prima reactie la capturarea lui Munaf: Momentul adevarului se apropie

Conform articolului publicat de ziarul austriac, serviciile secrete de la Viena estimează că pentru fiecare persoană care ajunge în Europa ca refugiat costul este mai mare de 3.000 de euro sau dolari, așa cum se spunea până acum în unele publicații. ”Cei care aduc refugiați în Europa cer sume exorbitante. Care pornesc de la 7.000 de euro și ajung până la 14.000 de euro, în funcție de zonele de unde se pleacă și de diversele organizații de traficanți. Dar imigranții care vor să fugă din țările lor sunt mult prea săraci pentru a da acești bani”, se spune în raport. Spionajul austriac ar avea informații că ”organizații din SUA au creat un model de co-finanțare și contribuie substanțial la costurile cerute de traficanți”. Ar fi vorba de ”aceleași organizații care, în 2013, au aruncat Ucraina în haos”, aluzie la acele ONG-uri americane, așa-numite ”umanitare” și ”pentru drepturile omului”. ONG-uri despre care, se știe foarte bine, au fost create de Departamentul de Stat al SUA sau direct de speculatorul și finanțatorul ”revoluțiilor portocalii” din fostele state sovietice, magnatul american de origine evreiască George Soros, părintele cunoscutei Human Rights Watch. Aceşti refugiaţi musulmani nu sunt chiar aşa săraci precum par.

Citește și: Carmen Iohannis, pe urmele Elenei Ceausescu. A taiat copacii de la vila din Neptun ca sa scape de tantari!

Unii dintre ei au zeci de mii de dolari la ei să plătească călăuzele. Românii nu pot trece în Schengen, deşi sunt cetăţeni europeni, dar islamiştii au culoar liber peste frontiere. Curios? De asemenea, nu înţeleg de ce aceşti refugiaţi musulmani nu emigrează în ţări arabe bogate ca Arabia Saudită, Dubai, Kuweit sau Emiratele Arabe Unite în care se pot integra mult mai uşor şi au aceeaşi religie. Nu! Ei doresc doar în Europa ca să le plătească statul ajutoare sociale că stau acasă să facă mulţi copii? E aici şi o supapă etnico-religioasă la criza seculară din Orientul Mijlociu şi deturnarea atenţiei spre Europa. Aşa se poate explica şi finanţările unor ong-uri americane pentru refugiaţii musulmani. În acest context consider că actualul val masiv de imigranţi din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu nu e consecinţa unui crize umanitare, ci un exod bine organizat şi finanţat pentru o invazie musulmană a Uniunii Europene, care va duce la schimbarea structurii entice, religioase şi politice a bătrânului continent, chiar mai înainte de anul 2050, când a profeţit transformarea în Califat Islamic a Europei scriitorul francez Houellebecq.”, e articolul semnat de Țene.

Citește mai multe AICI

John Lennon - Imagine HD

https://youtu.be/DVg2EJvvlF8
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Citam :

”John Lennon – „Imagine“ Ce cred oamenii: Este o piesă despre iubire şi prietenie Ce este în realitate: Este o piesă despre beneficiile comunismului Una dintre cele mai ascultate piese din istorie, „Imagine“ chiar îi face pe conservatori să fie mândri. În realitate, cântecul este influenţat de perioada comunistă şi chiar Lennon a mărturisit că poţi cânta orice atâta timp cât ştii cum să îndulceşti versurile. Citeste mai mult: adev.ro/ntqzak

Parfum de răzmeriţă la Kremlin. O lovitură de stat împotriva lui Vladimir Putin pare din ce în ce mai posibilă - 28 august 2015, 17:01 - de Ana Stan - Sursa : Adevarul.ro

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Internaţional / Rusia

Citeste mai mult: adev.ro/ntss7u

adevarul.ro International

Citeste mai mult: adev.ro/ntss7u

Parfum de răzmeriţă la Kremlin. O lovitură de stat împotriva lui Vladimir Putin pare din ce în ce mai posibilă 

28 august 2015, 17:01

 de 

Ana Stan 

 

64 share 0 inShare 117 Live Aboneaza-te la newsletter Abonare Parfum de răzmeriţă la Kremlin. O lovitură de stat împotriva lui Vladimir Putin pare din ce în ce mai posibilă Forbes: Eşecurile lui Vladimir Putin devin din ce în ce mai evidente

Citeste mai mult: adev.ro/ntss7u

64 share 0 inShare 117 Live Aboneaza-te la newsletter Abonare Parfum de răzmeriţă la Kremlin. O lovitură de stat împotriva lui Vladimir Putin pare din ce în ce mai posibilă Forbes: Eşecurile lui Vladimir Putin devin din ce în ce mai evidente

Citeste mai mult: adev.ro/ntss7u

         Eşecurile lui Vladimir Putin devin din ce în ce mai evidente 

         La un sfert de secol după căderea Uniunii Sovietice, analiştii politicii simt „un parfum de răzmeriţă“ în Rusia, în ciuda popularităţii foarte mari a lui Vladimir Putin. Potrivit zvonurilor, elita Kremlinului analizează acum dacă Putin nu cumva ar trebui să părăsească scena, înainte de agravarea situaţiei, notează Paul Roderick Gregory pentru „Forbes“. Ştiri pe aceeaşi temă Kremlinul a pus punct proiectului „Novorosia”. Ce urmează?

    „Schimbările de regim au avut loc întotdeauna în mod spontan“, ca în cazul lui Ceauşescu 

               Fondatorul publicaţiei ruse Kommersant prezice că la Kremlin va avea loc o schimbare dramatică şi sfătuieşte ruşii care au posibilitatea de a părăsi ţara să facă asta, timp de o lună sau mai bine, şi să-şi ia copiii cu ei.

               „Schimbările de regim au avut loc întotdeauna în mod spontan. De exemplu, un miting în favoarea lui Nicolae Ceauşescu organizat la Bucureşti în decembrie 1989 a degenerat într-o revoluţie care a dus la schimbarea regimului în România. De asemenea, ultimele alegeri pentru Sovietul Suprem nu au putut împiedica destrămarea Uniunii Sovietice deşi au fost susţinute pe deplin de populaţie Vladimir Iakovlev, Kommersant.  ”

                  Eşecurile lui Vladimir Putin devin din ce în ce mai evidente, în fiecare zi. Nimeni nu neagă faptul că Rusia este un stat „cleptocrat“ ai cărui lideri au furat atât de mult din averea naţională, spune Paul Roderick Gregory, corespondent pentru „Forbes“. 

               Însă Rusia a devenit un stat paria care încalcă legile internaţionale şi se implică în minciuni oficiale. Kremlinul lui Putin promovează şi susţine un punct de vedere asupra lumii care îi exasperează pe liderii mondiali.

  Crimeea este singura răsplată pentru sărăcie 

          Politica economică a lui Vladimir Putin este un dezastru. În ciuda promisiunilor de diversificare, Rusia rămâne un stat aflat la mâna preţului petrolului. Naţiunea lovită crunt de scăderea preţurilor petrolului, de sancţiunile internaţionale şi de embargourile autoimpuse, are economia intrată în cel de-al şaselea trimestru de recesiune şi nicio speranţă de mai bine. 

          Condiţiile de trai sunt din ce în ce mai scăzute, în ciuda promisiunilor lui Putin de stabilitate şi prosperitate. Se pare că doar birocraţia pare să fi supravieţuit în Rusia. Şi ce au câştigat ruşii din toate astea? Doar Crimeea, despre care mulţi ruşi consideră că aparţine „Mamei Rusia“. 

             Ruşii, victime ale propagandei lui Putin

 Mulţi ruşi sunt o ţintă sigură pentru propaganda lui Putin potrivit căreia Occidentul plănuieşte să atace, conflictul din Ucraina fiind primul pas dintr-o strategie malefică. Ei cred transcrierile unor discuţii dintre doi presupuşi agenţi ai Agenţiei Centrale de Informaţii (CIA) din SUA (care au un accent rusesc dubios) care conspiră să doboare avionul malaysian MH17, într-un dintre cele mai sinistre conspiraţii din istorie. De cealaltă parte, părinţii şi soţiile soldaţilor ruşi ucişi în Ucraina îşi îngroapă rudele în secret. 

Ruşii însă nu mai pot găsi uşurare nici în ideea Crimeei. Într-adevăr, Putin a anexat Crimeea fără a trage un singur foc de armă, dar peninsula costă miliarde de dolari şi se scufundă într-o mare de corupţie. Deşi susţinerea occidentală pentru Ucraina nu a avut mari efecte, ţara nu a fost abandonată şi primeşte fonduri pentru a rezista. Războiul lui Putin a reuşit să dea naştere unei Ucrainii unite care va urî Rusia multe generaţii de acum încolo.  

          Aşadar ruşii ar trebui să se întrebe care e următorul pas al lui Putin şi dacă îşi permit să continue în acest mod, continuă specialistul pentru Forbes. 

      Putin nu mai are opţiuni.  Procesul detronării a început

           Niciuna dintre opţiunile lui Putin nu este bună. Dacă retrage armele, trupele şi susţinerea rebelilor din estul Ucrainei, forţele guvernamentale vor recuceri Donbasul, iar Putin şi ruşii lui vor fi catalogaţi drept rataţi. 

Dacă aprobă o nouă ofensivă în Mariupol pentru a-şi construi un pod terestru către Crimeea, Occidentul va impune sancţiuni care vor pune complet la pământ economia aflată deja pe moarte şi va pune în pericol averile aliaţilor lui.

         Mulţi prezic sfârşitul regimului Vladimir Putin, dar încă nu este clar cum va veni acesta. Fiind ales, Putin ar trebuie fie să demisioneze, fie să moară. Dovezile sugerează că acest proces va începe cu un atac asupra apropiaţilor lui Putin, care pare deja să se desfăşoare. 

         Lovituri de presă pentru apropiaţii lui Putin 

Mai întâi, purtătorul de cuvânt al lui Putin, Dmitri Peskov, a fost acuzat de bloggerul din opoziţie, Alexei Navalnîi că a închiriat un iaht în Sicilia pentru 500.000 de dolari pe săptămână. Negarea lui Peskov a fost combătută de imagini postate pe reţelele sociale. Deseori scandalurile create de Navalnîi rămân nebăgate în seamă, dar povestea aceasta a devenit viral pe website-urile ruseşti. Peskov fusese deja atacat pentru că deţine un ceas de mână în valoare de 620.000 de dolari, pe care şi-l permite din salariul său de funcţionar public. 

             În al doilea rând, unul dintre apropiaţii lui Putin, care este şi o ţintă a sancţiunilor occidentale, Vladimir Iakunin, aflat în primul an al unui contract de cinci ani, a anunţat că demisionează din funcţia de conducere a căilor ferate ruse pentru a deveni senator din partea provinciei Kalingrad. Potrivit unor surse citate de Forbes Russia, „dacă această demisie chiar va avea loc, înseamnă că ceva foarte serios a avut loc în ultimele zile“. 

               Media rusă pune accentul pe faptul că Iakunin a refuzat să dezvăluie sursele veniturilor sale deoarece aceste probleme nu se discută în conversaţii politicoase. Bloggerul Navalnîi a completat spaţiile goale cu un inventar de 14 pagini al proprietăţilor lui Iakunin, listă pe care se află şi un castel.

               În al treilea rând, prietenul din copilărie al lui Vladimir Putin, omul de afaceri Ghenadi Timcenko, este subiectul unei lovituri de presă în publicaţia semioficială Vedemosti. Articolul notează că Timcenko, „izolat de Occident din cauza sancţiunilor“, nu-şi mai poate vizita vila de pe malurile Lacului Geneva, în iahtul său Gulfstream G650 şi a ajuns astfel să locuiască în fosta locuinţă a lui Nichita Hruşciov. 

               Mai mult, există o listă lungă de parteneri de afaceri dubioşi care şi-au desfăşurat activităţile prin giganţi ca Rosneft, Surgutneft şi Transneft. Colosul Gunvor, deţinut pe jumătate de Timcenko, înainte de impunerea sancţiunilor, reprezintă un subiect important în articol, notabil fiind faptul că Putin deţine, în mod clandestin, Gunvor, şi că ar reprezenta principala sursă a miliardelor de dolari a lui Timcenko.

              În al patrulea rând, fostul bodyguard al lui Putin şi şeful trupelor de la Ministerul de Interne, Victor Zolotov, a fost subiectul unui alt atac mediatic intitulat „Tot gunoiul într-un singur loc“ realizat de o publicaţie cu legături strânse cu serviciile de securitate. La fel ca în alte cazuri, terenurile, apartamentele şi alte averi ale lui Zolotov sunt dezvăluite detaliat. 

          Articolul se încheie cu ceea ce pare o punere sub acuzare a şefului său, Vladimir Putin. 

               „Dacă fostul bodyguard al lui Putin a reuşit să se îmbogăţească cu peste un miliard în cadrul serviciilor publice, ce putem spune despre omul pe care l-a păzit? Acesta este un caz în care tăcerea este de aur“, se arată în material.

 „Totul se va rezolva în săptămânile următoare“

          În Rusia are loc un fel de luptă pentru putere şi este clar că Putin este ţinta. Modelul atacului este unul clasic: prima dată loveşte în susţinătorii lui.

           Deşi unii susţin că un nou lider se va naşte, la fel de rău ca Putin, comentatorul rus Andrei Piontovsky susţine că este vorba despre altceva, şi anume că membri elitei ruseşti au început să trimită mesaje Occidentului că „totul se va rezolva în săptămânile următoare“.

        Am mai avut parte de alarme false, iar aceasta ar putea fi o alta. Dar cel puţin acum se poate întrezări finalul regimului Putin. Ar trebui să notăm că Putin a petrecut aniversarea loviturii de stat împotriva lui Mihail Gorbaciov, 19 august, în Crimeea. Este demn de amintit şi faptul că acolo a luat cu el patru membri-cheie ai Guvernului său care ar putea să-i aleagă succesorul. Este foarte importantă pilda: păstrează-ţi prietenii aproape şi duşmanii şi mai aproape, conchide Paul Roderick Gregory.

 citeste totul despre:

 kremlin vladimir putin atacat demisie putin. oligarhi rusi criza ucraina crimeea apropiati putin aliati putin puci lovitura de stat

 Citeste mai mult: 

adev.ro/ntss7u

Refugiaţii şi schimbarea la faţă a lumii - Autor Petre M. Iancu

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

FOCUS

GLOBAL

Refugiaţii şi schimbarea la faţă a lumii

Odată cu milioanele de refugiaţi revărsându-se asupra Europei se schimbă nu doar chipul Bătrânului Continent. Se metamorfozează întreaga lume şi – nu în ultimul rând – Orientul Mijlociu. Dar UE se zbate singură. De ce?

Preşedintele Germaniei, Joachim Gauck, în vizită la un cămin de refugiaţi

În Europa, frica, până la un punct firească, de import terorist, a luat o amploare fără precedent chiar şi în ţări ca Germania, în care partidele politice parlamentare au realizat un consens anti-islamofob şi pro-imigraţionist.
Dar e o lume şi dincolo de semnalele clare de umanitate, amabilitate şi civilitate, lansate de liderii Germaniei, în frunte cu preşedintele Joachim Gauck şi cancelara Angela Merkel. Şefa guvernului de la Berlin a recoltat huduieli la scenă deschisă pentru că i-a vizitat pe refugiaţii asediaţi recent, brutal, de gloata xenofobă din localitatea saxonă Heidenau. Deşi ignorat, în largă măsură, de mass media, acest spaţiu extraparlamentar musteşte de ostilitate, resentimente, furie şi angoase refulate.
N-ar trebui măturate sub covor spaimele, fricile şi temerile iscate unor largi segmente ale vechilor europeni de apariţia în masă a emigranţilor din lumea arabă şi islamică. Cresc văzând cu ochii idiosincraziile generate multora din păturile mai puţin educate de ciocnirea lor de un univers cultural străin, cu toate neplăcerile şi pericolele aferente, ca şi groaza de eventualitatea de a-şi pierde poziţiile sociale inferioare, cucerite cu eforturi mari.
E clar că o parte extinsă a Uniunii Europene, întinzându-se din Austria până în Normandia şi Scandinavia, icneşte din greu sub povara nou-veniţilor, care trebuie hrăniţi, adăpostiţi, şcoliţi şi îngrijiţi. Ei toţi ridică spinoase probleme bugetare, economice, tehnice, sociale şi psihologice. Trebuie depăşite obstacole din ce în ce mai redutabile la toate nivelurile administraţiei şi vieţii publice din ţările europene către care se îndreaptă refugiaţii. Toate aceste probleme sporesc sensibil tensiunile generate de actualul aflux.
Extrem de dificilă se prefigurează, ca atare, prezervarea păcii interne în unele zone luate cu asalt, pe de o parte, de o imigraţie musulmană dificil de integrat şi în epoci mai blânde, iar pe de alta, de intoleranţa extremiştilor angrenaţi în lupta cu intoleranţa ideologilor corectitudinii politice.
Prinşi la mijloc, moderaţii, tot mai răzleţi şi timoraţi, dar şi tot mai perplecşi, se refugiază în izolare şi tăcere. Deşi e limpede că nu tot ce se petrece e catastrofal, de vreme ce ţări îmbătrânite, cu demografii negative, ca Germania, au nevoie ca de aer de imigranţi tineri, dornici de muncă şi de prosperitate, spre a-şi păstra, pe termen lung, forţa de muncă, şi deci vitalitatea economică, vocile moderaţilor se sting. Mulţi dintre ei se tem să-şi vadă comunităţile prăbuşindu-se sub povara unei misiuni aparent sisifice de absorbire a maselor de străini. Pentru ai căror copii nu există nici destule şcoli, nici destui dascăli. Pentru ai căror bolnavi e greu să se găsească suficiente paturi de spital.
Pe de altă parte Europa n-ar fi Europa dacă nu şi-ar lua în serios datoria umanitară şi spiritul legislaţiei acordând prigoniţilor un drept de azil. Care numai pentru ultranaţionalişti şi comunişti nu înseamnă absolut nimic. În România se lărgesc cetele dacomanilor şi securiştilor-autohtonişti ce rezonează puternic la alarmismul populist anunţând cu nemiloasă stridenţă prăbuşirea intempestivă a Europei creştine sub greutatea valurilor de imigranţi.
Or, se ştie că de acordarea de azil ori drept de şedere au profitat şi generaţii întregi de români, mânaţi peste Dunăre şi graniţe de neomenia, inepţia şi corupţia regimului comunist, de ceauşism, de barbaria mineriadelor şi de sărăcia parcă fără leac a deceniilor de fesenism postcomunist.
Dar toate acestea nu înseamnă că Europa occidentală ar fi obligată, ori bine sfătuită să primească străini în mod nelimitat. Căci dreptul la azil poate fi omorât şi prin abuz. Sau, după cum scria recent editorialistul german Stefan Aust, prin supraextinderea acestui drept, dacă, precum în aceste zile, paragrafele legii azilului, una sacrosanctă pentru o ţară ce-şi ia în serios despărţirea de trecutul nazist, nu mai fac faţă unui aflux de proporţii gigantice.
Dincolo de necesitatea coordonării paneuropene întru aplanarea crizei, Bătrânul Continent n-ar trebui să se complacă în a se confrunta cu ea fără ajutor extern. În fapt, deşi afectează acut Europa, e vorba de o problemă globală. Ca atare, Uniunea Europeană are dreptul şi datoria să ceară intervenţia de urgenţă a acelor guverne şi forţe care, prin erori, omisiuni, acţiuni şi inacţiuni au provocat criza indirect, favorizând extinderea flagelului terorismului islamist.
În cauză e, desigur, America, a cărei gestiune defectuoasă a conflictelor regionale a favorizat puternic exacerbarea extremismului şi accelerarea procesului metastazării teroriste într-o regiune vulnerabilizată puternic, între altele, de retragerea prematură a trupelor SUA din Irak şi Afganistan. În cauză sunt şi regatele şi emiratele din Golf, al căror export de islamism de sorginte wahabită, deci saudită, se află la orginea actualei crize, una care depopulează galopant regiuni vaste şi ţări întregi.
În fine, în cauză sunt şi sutele de milioane de musulmani moderaţi din întreaga lume. Care, după cum, pe drept cuvânt, reliefa, în aceste zilele, regina Rania a Iordaniei, „nu fac destul să lupte contra jihadismului pretinsului stat islamic”. Astfel că jihadiştii „au modificat”, potrivit reginei, „percepţia Orientului Mijlociu, continuând să-şi răspândească doctrina diabolică”, în timp ce „moderaţii nu se străduiesc suficient să învingă în lupta ideologică aflată în centrul acestei bătălii”.
O Uniune Europeană cu un leadership competent ar trebui să ţină seama de toate acestea. În fapt, ar fi trebuit să prevadă neajunsurile actuale şi să le prevină.

• Data 27.08.2015
• Autoare/Autor Petre M. Iancu
• Cuvinte cheie refugiaţi, aflux, tensiuni, probleme, integrare, UE, America, terorism, moderaţi
• Distribuiţi Trimiteţi Facebook Twitter google+ Mai mult
• Comentaţi Alăturaţi-vă discuţiei
• Feedback: Scrieţi-ne

Muhammad (2015) Movie - (unofficial) Trailer - Majid Majidi - گوشه‌نما ف...

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

RFI: Premieră cinematografică: „Mahomed”, filmul despre viața Profetului, tensionează lumea arabă

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

RFI: Premieră cinematografică: „Mahomed”, filmul despre viața Profetului, tensionează lumea arabă

• RFI: Premieră cinematografică: „Mahomed”, filmul despre viața Profetului, tensionează lumea arabă

RELATARE RADIO FRANCE INTERNATIONAL DE LUCA NICULESCU:

O premieră cinematografică mondială sensibilă are loc miercuri. Pelicula va fi difuzată în 150 de cinematografe din Iran, iar joi e prezentată în deschidere la festivalul de film de la Montreal. « Mahomed », film despre  tinerețea profetului, e realizat de un mare cineast iranian si dă deja naștere la controverse în lumea arabo-musulmană, deși foarte puțină lume l-a văzut până acum. 

Majid Majidi este unul dintre cei mai cunoscuți regizori de film din Iran, dar niciodată nu a avut atâtea emoții ca înainte de proiecția de miercuri seară. Regizorul, care a realizat printre altele « Copiii cerului », film nominalizat la Oscar în 1998, revine cu Mahomed, o producție ce a costat nu mai puțin de 40 de milioane de dolari. Este cel mai scump film iranian făcut vreodată, dar nu acesta e motivul pentru care se va vorbi despre el.  Mahomed e un film despre tinerețea Profetului iar regizorul spune într-un interviu pentru agenția France Presse că s-a simțit într-un fel obligat să îl facă. «Islamul are o imagine proastă în lumea occidentală, o imagine violentă care nu are nimic de a face cu adevărata natură a acestei religii » spune regizorul. De unde vine această imagine ? « De la grupările teroriste, cum ar fi Stat Islamic, are nu au nici o legătură cu Islamul, dar i-au furat numele pentru a răspândi teroarea în întreaga lume ».
În calitate de artist musulman, regizorul spune că vrea să schimbe această imagine « Islamul nu e terorismul violent, ci o religie a bunătății și a păcii », mărturisește Majidi.

Tensiuni în lumea musulmană? 

Înainte de a vedea care va fi reacția occidentalilor, regizorul va avea de înfruntat însă reacțiile musulmanilor. Unele dintre ele au început deja să apăra, deși filmul încă nu a fost proiectat.  Marea problemă a peliculei este legată de reprezentarea Profetului în imagini. Ea nu e explicit interzisă de Coran, dar o mare parte a teologilor suniti, mai ales a wahabitilor, care sunt cei mai radicali, o condamnă pentru că văd în ea o incitare la idolatrie.  Ne amintim ce s-a întâmplat după ce ziare occidentale au publicat caricaturi cu profetul. Reacția radicalilor a fost provocată atunci în primul rând de faptul că ziarele și-au permis să publice reprezentări ale lui Mahomed.
Ce răspunde însă cineastul ? el spune că Islamul e prost cunoscut și pentru că s-au făcut puține filme despre el. « Există cel puțin 200 de filme despre Iisus, încă o sută despre Moise, dar doar vreo 40 despre Mahomed », amintește Majidi
În plus, Iranul, care a finanțat filmul, este de confesiune șiita. Teologii de aici sunt mai puțin duri decât suniții în privința reprezentării Profetului. Tensiunile au apărut deja între Iranul șiit și Arabia Saudita sunita, sau chiar Egipt, unde clerici importanți au cerut că filmul să nu fie difuzat. « Iranienii amestecă religia cu multe tradiții persane, care nu au nimic de-a face su Islamul », spune un înalt reprezentat saudit, care conchide « asistăm la o tentativă de propagandă făcută de Iran »

Filmul trebuie să unească, nu să dezbine

Ca să evite acest tip de polemică regizorul a apelat la tot felul de artificii.  În filmul Mahomed, chipul Profetului nu apare, dar i se văd însă din când în când silueta și profilul. «Musulmanii cei mai radicali ar putea fi deranjați» recunoaște regizorul.
Majidi speră însă ca filmul său să îi unească si nu să îi dezbine și mai mult pe musulmani. El spune că a prezentat producția unor lideri religioși șiiți și sunniți în Iran și Turcia, care au apreciat filmul.
Ultima mare polemica legată de un film în care apărea profetul a avut loc acum 40 de ani. Producția se numea «Mesajul», era realizată de un cineast american de origine siriană și îi avea în rolurile principale pe Anthony Quinn și Irene Papas.  Chiar și atunci musulmanii radicali au protestat față de difuzarea acestui film, pe care l-au considerat o blasfemie.

Pe cine sperie aducerea lui Munaf în ţară - de Ondine Ghergut , 27 august 2015

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Pe cine sperie aducerea lui Munaf în ţară

de  

Ondine Ghergut ,  

27 august 2015

 - stire actualizata la ora 22:14, 27 august 2015

Pe cine sperie aducerea lui Munaf în ţară

Readucerea în România a asociatului lui Omar Hayssam reprezintă – dincolo de succesul instituţiilor statului, care aduc în faţa justiţiei un condamnat pentru terorism la 10 ani de închisoare – şi un bun prilej pentru lămurirea contextului în care a avut loc răpirea jurnaliştilor din 2005.
Mohammad Munaf poate dezvălui legăturile dintre lideri PSD şi Omar Hayssam, cel care a organizat în 2005, răpirea jurnaliștilor români la Bagdad, legături care privesc afaceri de corupţie în care sirianul a fost implicat, dar poate şi faptul că unii dintre ei au avut cunoştinţă de planurile acestuia. Procedurile pentru această operaţiune au fost demarate prin Consiliul Suprem de Apărare al Țării condus de Traian Băsescu. Ca să argumentăm posibilele dezvăluiri ale lui Munaf cu privire la o eventuală implicare a unor oameni din PSD în răpire trebuie să ne aducem aminte împrejurările. Prima fază a răpirii a fost aranjată de la București de Omar Hayssam, scopul declarat fiind plecarea sa din țară pentru a-i salva pe jurnaliști, însă cel real era să scape de Justiție.
În 2001-2004, Omar Hayssam era membru PSD și chiar a figurat pe listele electorale ale acestui partid  la alegerile parlamentare din 2004. Omar era sponsorul principal al PSD și nu lipsea din delegația președintelui Ion Iliescu când acesta se plimba prin țări străine.   » P5
Într-o emisiune TV, realizată de jurnaliști acum la „România liberă“, însuși șeful administrației lui Iliescu, Ioan Talpeș, a recunoscut în direct faptul că, din cabinetul său de la Cotroceni, îl suna pe Omar Hayssam să sponsorizeze diferite acțiuni ale PSD. În perioadele puterii pesediste, Omar Hayssam și-a adjudecat numeroase active ale statului pe mai nimic.  A defrișat unde a vrut, iar după defrișările sale au urmat alunecări de terenuri şi inun­daţii. A tras țepe statului român în mai toate domeniile, inclusiv în  agricultură. Un scandal de răsunet a fost cel al adjudecării, pe acte false, a IPRS Băneasa – Întreprinderea de Piese Radio și Semiconductori, ce producea componente inclusiv pentru industria militară. Între 2001-2004 își consolidase un adevărat imperiu prin furt din bunurile publice. Omar avea sucursale inclusiv la Moscova, o importantă platformă a afacerilor sale.

Contextul răpirii

În decembrie 2004, Traian Băsescu a câștigat alegerile prezidențiale și a început în forță reformarea statului, un loc principal revenind  anticorupției și reformării serviciilor secrete. Între cei vizați de anchete era și Omar Hayssam, principalul sponsor al PSD. În ianuarie 2005, șeful SRI, Radu Timofte (fost lider PSD, decedat) a anunțat că la adresa președintelui țării Băsescu există reale pericole de asasinat.
În 28  martie 2005, în timp ce președintele Băsescu tocmai terminase de făcut o vizită soldaților români de pe frontul luptei antitero, a picat vestea: trei junaliști, respectiv Marie Jeanne Ion (redactor-șef adjunct la Prima TV), operatorul Sorin Pișcoci și jurnalistul Ovidiu Ohanesian de la „România liberă“ au fost răpiți la Bagdad, unde s-au dus însoțiți de Mohammad Munaf, mâna dreaptă a lui Omar Hayssam, pe banii lui Omar Hayssam.

Cine erau răpiții?

Marie Jeanne este fiica, pe atunci, a senatorului PSD Vasile Ion, prietenul și colegul de partid al lui Omar Hayssam.
Operatorul Mișcoci era subordonatului jurnalistei, iar Ohanesian a plecat din curiozitate jurnalistică, la propunerea unui fost apropiat al Securității care încă mai lucra la RL.
Personajul important era senatorul PSD de Buzău  Ion Vasile, fost prefect al județului în care Omar Hayssam își dezvoltase un adevărat imperiu.
Sursele noastre din serviciile secrete ne-au spus încă de atunci că răpirea s-a pregătit în laboratoarele PSD, dar nu au fost găsite probe în acest sens.
Aceste suspiciuni au fost amplificate și de doctorul  Mircea Beuran, lider PSD, care i-a descoperit un cancer lui Omar, motiv de eliberare a acestuia din arest.
După eliberare, Omar a fugit din țară, iar Traian Băsescu a promis că îl va readuce în România, promisiune onorată.
 După readucerea în țară, Omar nu a făcut dezvăluiri importante despre oamenii din PSD care l-au protejat.Acum, este posibil să vedem că Mohammad Munaf nu va respecta legea tăcerii şi am putea afla mai multe despre contextul acelor vremuri. Munaf poate cere rejudecarea, iar în cadrul rejudecării poate face dezvăluri, mai ales că între timp SRI a fost reformat și îi poate asigura protecția de care are nevoie.