EVZ.ro -- Delfinii ar putea urca pe „scara socială”
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Vlad Odobescu
Delfinii sunt mai inteligenţi decât cimpanzeii şi ar trebui să fie consideraţi „persoane non-umane”, concluzionează un studiu recent, citat de publicaţia „The Times”.
Cu ani în urmă, un om a trecut printr-o experienţă stranie, un amestec de trăiri situat undeva între entuziasm, extaz şi sfială. Conf. univ. dr. Carmen Strungaru, specialistă în etologie la Facultatea de Biologie din cadrul Universităţii Bucureşti, se afla într-o călătorie ştiinţifică în Insulele Trobriand din Papua Noua Guinee şi înota în apropierea unor delfini. Dintr-odată, cercetătorul devenise obiect de studiu.
„Nu mă săturam privindu-i şi încercam să câştig teren fără să-i alung. Am avut în acelaşi timp un sentiment straniu – dintr-odată mă transformasem din cercetător al comportamentului în obiect al cercetării. Observarea a durat aproape o oră, timp în care cei trei delfini (cel puţin atâţia am putut să disting eu) m-au însoţit, menţinând cu calm cam aceeaşi distanţă”, povesteşte Carmen Strungaru.
„Par să fie peşti, dar nu sunt. Sunt aşa, ca noi”
Când a iesit pe mal, l-a întrebat pe tălmaciul grupului, un localnic care vorbea pidgin (limbaj simplificat, construit din cuvinte, sunete şi semne din diferite culturi - n.r.), ce părere are el şi semenii săi despre delfini. „A zâmbit şi mi-a ţinut o lecţie exemplară: «par să fie peşti, dar nu sunt. Sunt aşa, ca noi». Cum adică, l-am întrebat. «Păi vorbesc între ei şi vorbesc şi cu noi» şi a început să fluiere, imitând sunetele delfinilor. «Sunt ca noi, au şi ei grijă de copiii lor, ca şi noi... Şi noi îi iubim. Nu-i omorâm şi nu-i mâncăm aşa cum fac alţii»”. Niciodată o lecţie nu fusese atât de simplă.
„Pentru un papuaş care nu a părăsit niciodată insulele ce alcătuiesc arhipelagul Trobriand, care a fost la şcoala misiunii din satul vecin doi-trei ani şi care habar nu avea că a existat un Darwin, că există locuri pe acest pământ unde delfinii sunt obiect de studiu, seninătatea şi convingerea cu care-i asemăna pe delfini omului avea la bază o cunoaştere naturală şi profundă a lucrurilor care contează pentru lumea sa. Din păcate, nu am reuşit să dezvolt mai mult conversaţia nu pentru că nu ar mai fi avut şi alte lucruri de spus, ci pentru că nu le putea spune decât în limba lui maternă, inaccesibilă mie”, explică cercetătoarea.
Drepturi pentru cetacee
Studiile despre inteligenţa delfinilor nu reprezintă o noutate. Recent însă, o serie de oameni de ştiinţă citaţi într-un articol publicat recent de „The Times” au vorbit despre aceste mamifere ca despre a doua specie ca inteligenţă de pe Terra, după oameni. În acest „clasament”, delfinii s-ar fi situat acum ceva vreme pe a treia poziţie, în urma cimpanzeilor. Potrivit cercetărilor mai vechi – se menţionează în articol - aceste primate pot atinge nivelul de inteligenţă al unor copii de trei ani. Cercetătorii arată însă acum că, potrivit „probelor” ştiinţifice, delfinii ar fi superiori. Asta dacă avem în vedere nu numai dimensiunile creierului - „convingătoare” atunci când sunt raportate la cele ale corpului - ci că au „personalităţi distincte, o puternică conştiinţă de sine şi posibilitatea de a se gândi la viitor”.
Mai mult chiar, Thomas White, profesor de etică la Loyola Marymount University din Los Angeles (SUA) susţine că - în lumina noilor dovezi - aceste fiinţe ar trebui să capete statutul de „persoane non-umane” şi să fie tratate ca atare. White, alături de ceilalţi specialişti care susţin drepturile delfinilor, vor prezenta aceste concluzii în cadrul unei conferinţe ce se va desfăşura în această lună, la San Diego. Dacă pledoarea lor va fi luată în seamă, ţinerea delfinilor în captivitate, pentru amuzament, uciderea lor pentru hrană sau „accidentală”, la pescuit, ar putea deveni fapte inacceptabile din punct de vedere moral.
„Inteligenţa nu se poate măsura în grame”
Carmen Strungaru nu este adepta clasamentelor, atunci când vine vorba de inteligenţa în lumea animală. Mai ales în cazul celui de faţă, unul destul de simplist întocmit pe alocuri, după cum demonstrează. În primul rând, „cu tot respectul pentru specia umană, nu cred neapărat că inteligenţa se poate măsura în grame sau în raportul dintre ele”, arată cercetătoarea.
Personalităţi distincte întâlnim şi la alte specii de vertebrate. Aduce aici exemplul şoarecilor şi a şobolanilor.
În ceea ce priveşte conştiinţa de sine, modul de evidenţiere a acesteia la diferite specii se face prin testul recunoaşterii în oglindă: „Cimpanzeii şi delfinii reacţionează diferit, indicând clar prin comportamentul lor (ştergerea unor pete de vopsea aplicate de cercetator şi pe care animalul nu le poate vedea decât în oglindă) că se recunosc. Dar acelaşi lucru îl pot face şi coţofenele, păsări al căror creier încape într-o linguriţă”.
Cât despre gândirea asupra viitorului, lipsesc mijloacele de investigare performante asupra altor animale pentru a face asemenea afirmaţii. Devine astfel dificil să afirmăm că numai omul si delfinul au astfel de abilităţi, mai arată cercetătoarea.
Prin urmare, „premierea” nu-şi prea are locul aici: „Cimpanzeii, delfinii, celelalte animale, ba chiar şi oamenii sunt atât de inteligenţi pe cât le-a impus natura să fie pentru a supravieţui ca specie”, concluzionează Carmen Strungaru.
„CARAGHIOASE”. Pentru că maimuţele ne seamănă prea bine, am dezvoltat sisteme de autoapărare psihologică
Foto: Reuters
O ALTFEL DE JOACĂ
„Interesant este că nu am inventat un cuvânt gen „delfinăreală”
EVZ: Între delfini şi oamenii care-i întâlnesc se creează legături emoţionale sofisticate, poate ciudate. Până la urmă, e vorba de fiinţe ce trăiesc în medii diferite... Ce stă la baza acestor apropieri?
Carmen Strungaru: Legături emoţionale sofisticate şi aparent ciudate sunt cunoscute nu numai între om şi delfini. Exemple foarte cunoscute sunt cele ale relaţiilor stabilite între Jane Goodall şi cimpanzei (vezi „În umbra omului”, sau Diane Fossey şi gorilele pe care le-a studiat în mediul lor natural (vezi „Gorile în ceaţă” cartea nu a fost tradusă dar filmul – artistic, ce-i drept, dar cu un foarte pronunţat caracter documentar - a fost difuzat şi în România). De adăugat povestea lui Christian, leul care-şi recunoaşte „stăpânii” (Ace Bourke şi John Rendal) la un an de la separarea şi strămutarea sa într-o rezervaţie din Africa. Graţie postării filmului pe youtube, secvenţele reîntâlnirii deosebit de entuziaste, deşi vechi de 30 de ani, fac acum subiectul a numeroase dezbateri referitoare nu numai la relaţia om-animal, ci la însăşi diferenţele dintre „natura umană” şi omul real.
Lista ar putea continua la nesfârşit cu exemple spectaculoase sau „domestice”, căci oriunde există dragoste, respect pentru fiinţa animală şi dorinţa de apropiere şi înţelegere pot apărea astfel de legături emoţionale.
Ce face delfinul să fie atât de special?
Este un mamifer inteligent, care posedă, graţie traiului său social, capacităţi de cooperare şi comunicare interindividuală remarcabile. Dar nu este singurul animal de acest fel. Cred că fascinaţia şi interesul deosebit au la bază câteva elemente care ţin în primul rând de felul în care suntem noi oamenii dispuşi să ne raportăm la delfini în particular şi la lumea animală în general.
Dupa ce Adam „a pus un nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice” (Geneza 2, 20) s-a considerat pe deplin îndreptăţit, el şi urmasii lui „să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” (Geneza 1.26), aşa după cum a fost voia Domnului.
Darwin, cu teoria lui referitoare la descendenţa omului, a reprezentat un moment „seismic” nu numai pentru ştiinţă, ci mai ales pentru fiecare dintre oamenii care au aflat cu stupoare şi revoltă că ar putea să fie rudele unor fiinţe atât de respingătoare, sau - în cel mai bun caz - caraghioase, precum maimutele. Folosim adesea cuvântul „maimuţăreală” şi un astfel de epitet are neîndoielnice conotaţii negative; interesant este că nu am inventat un cuvânt gen „delfinăreală”.
Maimuţele nu plac în general, sunt mult prea asemănătoare cu noi şi am dozvoltat un sistem de autoapărare psihologică şi justificare a cruzimii sau neglijenţei faţă de ele şi habitatul lor care ne este foarte la îndemână să-l modificăm în folosul nostru. (...) Cu delfinii lucrurile stau mai altfel: În primul rând cred că ne fascinează faptul că fizic delfinii nu seamănă deloc cu noi, neofensându-ne propria imagine. În aceste condiţii, ne este mai uşor să le acordăm atenţie şi să le recunoaştem calităţi pe care le refuzăm maimuţelor. (...) Delfinii mai au un important ascendent asupra noastră: ei ocupă un habitat în care noi ne descurcăm cu dificultate, pe perioade scurte de timp şi cu expunerea la pericole cărora nu ştim să le facem faţă deoarece, în lipsa unor instrumente sofisticate, nu le putem sesiza din timp şi nici nu dispunem de mijloace naturale de contracarare. Ne fascinează faptul că pot comunica la distanţe foarte mari, până unde nu ajunge nici cel mai puternic glas uman. Ne-am inspirat din sistemele lor de comunicare pentru a construi şi a le perfecţiona pe ale noastre.
Oamenii, “confundaţi” cu puii
Se vorbeşte despre „accese” de altruism în cazul delfinilor. Cum pot fi explicate asemenea acte?
Multe dintre relatările despre salvarea de la înec a oamenilor de către delfini sunt anecdotice dar, în situaţii reale, aceste acţiuni pot să se grefeze pe tipare specifice ale comportamentului matern: puii de delfin nu se pot ridica singuri la suprafaţa apei pentru a respira aerul atmosferic, ci au nevoie de prezenţa şi intervenţia periodică a mamei. Este posibil ca omul aflat în pericol de înec să semnalizeze prin vocalizare, agitaţie generală a corpului şi membrelor sau prin alte modalităţi perceptibile de către delfini o situaţie care să declanşeze comportamentul parental de asistare a puiului.
Sunt într-adevăr capabili de sinucideri?
Un caz de „sinucidere în masă” a delfinilor s-a petrecut în 2007 în apropierea portului Jask din sudul Iranului. Sigur, o asemenea interpretare a fenomenului poartă o încărcătură dramatică şi spectaculară, ducându-ne cu gândul la scenarii SF. Dacă privim dintr-o perspectivă biologică, etologică globală, atunci varianta „sinuciderii” cade în afara listei de explicaţii plauzibile. Instinctul de conservare, de supravieţuire e poate cel mai puternic dintre toate instinctele complexe care guvernează viaţa oricărui organism viu. El dispare sau se atenuează în condiţii de stres traumatic, care de regulă afectează câte un individ, mult mai rar grupuri mici de indivizi animali sau umani. (…) Revenind la „sinuciderea în masă a delfinilor”, astfel de cazuri sunt din când în când raportate în diferite zone populate de delfini şi invadate de oameni, cu plasele lor de pescuit, dar mai ales cu echipamentele lor militare, incluzând dispozitive de detectare cu ultrasunete.
Chiar dacă este mai puţin confortabil pentru liniştea noastră, cauzele acestor fenomene trebuie căutate în modul în care noi, oamenii, modificăm ambianţa şi perturbăm vieţile fiinţelor din jurul nostru. Poluare, ridicarea de obstacole care le îngrădesc libertatea de mişcare, emiterea involuntară de către aparatele şi dispozitivele militare de semnale (ultrasunete) cu o valoare informaţională eronată pentru delfini sau care le perturbează funcţionarea normală a propriului sistem de comunicare... Toate astea şi multe alte cauze pot avea drept rezultat alterarea comportamentală a unui grup de delfini aflaţi sub raza de influenţă a cuceririlor noastre ştiinţifico-tehnologice. Iar pentru cei tentaţi totuşi să creadă în ideea sinuciderii delfinilor, mai am o explicaţie la îndemână: disperarea şi refuzul lor de a mai continua să trăiască în vecinătatea noastră...
Ajutoare pentru pescari
Se vorbeşte chiar despre o „cultură a delfinilor”...
În ciuda aparenţelor, se cunosc foarte puţine lucruri referitoare la comportamentul în libertate al delfinilor şi al altor cetacee. Marea majoritate a informaţiilor provin fie din poveşti mai mult sau mai puţin credibile şi din observaţiile şi experimentele făcute pe indivizi în captivitate. Între definiţiile date culturii, cea care se potriveste cel mai bine în cazul delfinilor şi balenelor este cea care se referă la „variaţiile comportamentale dintre grupuri de animale, care se menţin şi transmit prin învăţare socială” (Laland and Hoppitt, 2003). Ca exemple de astfel de produse culturale se pot da tehnicile de căutare şi procurare a hranei şi dialectele din comunicarea intragrup. În unele părţi ale lumii, delfinii au dezvoltat strategii de pescuit în cooperare cu populaţiile umane, fapt care aduce beneficii ambelor categorii de participanţi.
Cazul cel mai spectaculos de cultură la cetacee raportat de oamenii de ştiinţă e cel al cântecului balenelor masculi. Structura generală a cântecului e comună tuturor indivizilor speciei, dar se modifică de la un sezon la altul. Modificările sunt gradate, dar, în decurs de doi ani, masculii din zona estică a Australiei şi-au modificat radical cântecul, adoptandu-l pe cel “interpretat” de masculii din vestul continentului. Această modificare a fost posibilă prin imitarea cântecului unui număr restrâns de indivizi vestici auziţi de estici.
Cât se cunoaşte, în acest moment, despre limbajul folosit de către aceste mamifere?
Comunicarea delfinilor a fost modelată de cerinţele mediului în care trăiesc. Ecolocaţia, menţinerea contactului între indivizi la distanţe de kilometri, semnale de recunoaştere purtând amprenta individualităţii (nume), o plasticitate deosebită a repertoriului vocal sunt câteva din abilităţile cunoscute.
Din toate datele ştiinţifice accumulate referitoare la comportamentul delfinilor, cred că trebuie să acordăm o atenţie deosebită legăturilor lor interindividuale foarte puternice şi încărcăturii afectiv-emoţionale şi cognitive deosebit de bine conturate. Şi poate trebuie să mai avem în vedere un aspect comportamental prin care delfinii se aseamănă - dacă nu chiar ne depăşesc pe noi oamenii: dispozitia de a se juca. Poate părea lipsit de importanţă acest aspect, dacă nu realizăm că prin joc şi noi, şi ei şi celelalte specii la care se practică jocul de fapt învăţăm, ne perfecţionăm, ne păstrăm plasticitatea comportamentală, capacitatea de a ne menţine atenţia distributivă, de a inventa noi soluţii, şi în ultimă instanţă de a ne adapta adecvat la cerinţele mediului fizic şi social în care trăim.
La cele mai multe specii animale, jocul este apanajul puilor şi animalelor tinere, în timp ce adulţii şi mai ales animalele în vârstă sunt mai puţin dispuse să se joace. Atenţie! Dacă nu te mai joci nu înseamna că eşti “serios”, ci mai curând că începi să te rigidizezi comportamental şi să eviţi situaţii noi, cărora nu ştii cum să le faci faţă.
Din punctul ăsta de vedere, spuneam că delfinii probabil ne depăşesc prin apetitul lor general de a se juca până la vârste înaintate. De aici curiozitatea şi disponibilitatea lor de a învăţa lucruri noi. Studiile privind sistemele de comunicare ale delfinilor sunt foarte intense şi aduc mereu informaţii noi. Multe dintre acestea sunt nu numai interesante, dar şi secrete. Dovadă că sistemul lor de comunicare ne poate învăţa foarte multe lucruri despre modul în care am putea pune stăpânire pe un mediu în care suntem încă doar vizitatori. Fără a vrea să neg valoarea pe care astfel de cercetări le pot avea pentru progresul ştiinţific şi general al omenirii, nu pot să nu am şi temeri cu privire la ce poate însemna un astfel de progres pentru mediul înconjurător.
SPECIALIST. Carmen Strungaru vorbeşte despre minunile lumii animalelor
BOLI OMENEŞTI
„Constănţeanul” Mark luase pojar de la un copil
În opinia specialiştilor în cercetări marine constănţeni, delfinii sunt cele mai inteligente mamifere, având memorie, emoţii şi reacţii care denotă prezenţa inteligenţei.
„Delfinii au cea mai bună structură socială dintre vertebrate, sunt organizaţi ca şi triburile din epoca de piatră. Au memorie şi o transmit de la o generaţie la alta, ştiu să-şi «educe» puii, au grijă ca hrana să fie sănătoasă. Pe scurt, acţionează ca şi oamenii. Le place să trăiască liber, ştiu să se apere singuri şi să ducă o viaţă sănătoasă. În condiţii normale, un delfin poate trăi în jur de 30 de ani. Din păcate, de când strâmtoarea Bosfor este practic blocată de traficul naval, nu s-au mai făcut schimburi populaţionale cu zona mediteraneeană sau cu oceanul Atlantic”, punctează Răzvan Popescu, directorul coordonator al Societăţii de Explorări Oceanografice şi Protecţie a Mediului Marin Oceanic-Club, din Constanţa.
„Delfinii sunt singurele animale care fac sex din plăcere. Dacă punem unul lângă altul un creier uman şi unul de delfin, nimeni în afara unui anatomopatolog nu-şi dă seama de diferenţă. Delfinul este un animal social, are spirit de gaşcă, se bucură, se întristează, suferă la fel ca oamenii, îi place să trăiască în colectivitate. Delfinul Mark (vedeta Delfinariului din Constanţa, care a murit anul trecut) a fost o excepţie pentru că, alintat fiind atâţia ani, nu mai accepta parteneri, voia să fie în centrul atenţiei. Suferă de aceleaşi boli ca şi oamenii, răceală, vărsat de vânt, de inimă, chiar şi TBC. În urmă cu trei ani, delfinul Mark a fost vizitat în bazinul său de un grup de copii şi unul dintre ei avea pojar. La scurt timp, pe corpul lui Mark au apărut semnele bolii, iar personalul medical a trecut printr-o spaimă soră cu moartea până când şi-a dat seama că este pojar. A fost tratat cu medicamente umane şi la scurt timp i-a trecut. Despre ţinerea lor în captivitate, părerile sunt împărţite. Numai că sunt jucăuşi, le place să încânte publicul. De altfel, cei mai mulţi delfini din parcurile de distracţii sunt de fapt din seria celor născuţi în captivitate. Şi noi am achiziţionat trei exemplare, un mascul şi două femele din China. Conform legilor internaţionale, se pot cumpăra doar delfinii din a doua generaţie născută în captivitate”, povesteşte Adrian Mănăstireanu, directorul Delfinariului din Constanţa.
„Sunt animale cu totul şi cu totul speciale, pe care le observ de peste 30 de ani. Tursiops Truncatus Pontica (specia din care a făcut parte şi delfinul Mark) este cel mai mare, cel mai inteligent, puternic şi are un comportament de cârd deosebit. Merită cu siguranţă apelativul de prieten al omului. Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că se pretează cu uşurinţă la dresaj tocmai datorită inteligenţei lor, deşi trebuie să recunosc că nu sunt tocmai adeptul acestei exploatări a lor”, afirmă Simion Nicolaev, directorul Institutului Român de Cercetări Marine din Constanţa. (Feri Predescu)
CITIŢI ŞI:
Cu ani în urmă, un om a trecut printr-o experienţă stranie, un amestec de trăiri situat undeva între entuziasm, extaz şi sfială. Conf. univ. dr. Carmen Strungaru, specialistă în etologie la Facultatea de Biologie din cadrul Universităţii Bucureşti, se afla într-o călătorie ştiinţifică în Insulele Trobriand din Papua Noua Guinee şi înota în apropierea unor delfini. Dintr-odată, cercetătorul devenise obiect de studiu.
„Nu mă săturam privindu-i şi încercam să câştig teren fără să-i alung. Am avut în acelaşi timp un sentiment straniu – dintr-odată mă transformasem din cercetător al comportamentului în obiect al cercetării. Observarea a durat aproape o oră, timp în care cei trei delfini (cel puţin atâţia am putut să disting eu) m-au însoţit, menţinând cu calm cam aceeaşi distanţă”, povesteşte Carmen Strungaru.
„Par să fie peşti, dar nu sunt. Sunt aşa, ca noi”
Când a iesit pe mal, l-a întrebat pe tălmaciul grupului, un localnic care vorbea pidgin (limbaj simplificat, construit din cuvinte, sunete şi semne din diferite culturi - n.r.), ce părere are el şi semenii săi despre delfini. „A zâmbit şi mi-a ţinut o lecţie exemplară: «par să fie peşti, dar nu sunt. Sunt aşa, ca noi». Cum adică, l-am întrebat. «Păi vorbesc între ei şi vorbesc şi cu noi» şi a început să fluiere, imitând sunetele delfinilor. «Sunt ca noi, au şi ei grijă de copiii lor, ca şi noi... Şi noi îi iubim. Nu-i omorâm şi nu-i mâncăm aşa cum fac alţii»”. Niciodată o lecţie nu fusese atât de simplă.
„Pentru un papuaş care nu a părăsit niciodată insulele ce alcătuiesc arhipelagul Trobriand, care a fost la şcoala misiunii din satul vecin doi-trei ani şi care habar nu avea că a existat un Darwin, că există locuri pe acest pământ unde delfinii sunt obiect de studiu, seninătatea şi convingerea cu care-i asemăna pe delfini omului avea la bază o cunoaştere naturală şi profundă a lucrurilor care contează pentru lumea sa. Din păcate, nu am reuşit să dezvolt mai mult conversaţia nu pentru că nu ar mai fi avut şi alte lucruri de spus, ci pentru că nu le putea spune decât în limba lui maternă, inaccesibilă mie”, explică cercetătoarea.
Drepturi pentru cetacee
Studiile despre inteligenţa delfinilor nu reprezintă o noutate. Recent însă, o serie de oameni de ştiinţă citaţi într-un articol publicat recent de „The Times” au vorbit despre aceste mamifere ca despre a doua specie ca inteligenţă de pe Terra, după oameni. În acest „clasament”, delfinii s-ar fi situat acum ceva vreme pe a treia poziţie, în urma cimpanzeilor. Potrivit cercetărilor mai vechi – se menţionează în articol - aceste primate pot atinge nivelul de inteligenţă al unor copii de trei ani. Cercetătorii arată însă acum că, potrivit „probelor” ştiinţifice, delfinii ar fi superiori. Asta dacă avem în vedere nu numai dimensiunile creierului - „convingătoare” atunci când sunt raportate la cele ale corpului - ci că au „personalităţi distincte, o puternică conştiinţă de sine şi posibilitatea de a se gândi la viitor”.
Mai mult chiar, Thomas White, profesor de etică la Loyola Marymount University din Los Angeles (SUA) susţine că - în lumina noilor dovezi - aceste fiinţe ar trebui să capete statutul de „persoane non-umane” şi să fie tratate ca atare. White, alături de ceilalţi specialişti care susţin drepturile delfinilor, vor prezenta aceste concluzii în cadrul unei conferinţe ce se va desfăşura în această lună, la San Diego. Dacă pledoarea lor va fi luată în seamă, ţinerea delfinilor în captivitate, pentru amuzament, uciderea lor pentru hrană sau „accidentală”, la pescuit, ar putea deveni fapte inacceptabile din punct de vedere moral.
„Inteligenţa nu se poate măsura în grame”
Carmen Strungaru nu este adepta clasamentelor, atunci când vine vorba de inteligenţa în lumea animală. Mai ales în cazul celui de faţă, unul destul de simplist întocmit pe alocuri, după cum demonstrează. În primul rând, „cu tot respectul pentru specia umană, nu cred neapărat că inteligenţa se poate măsura în grame sau în raportul dintre ele”, arată cercetătoarea.
Personalităţi distincte întâlnim şi la alte specii de vertebrate. Aduce aici exemplul şoarecilor şi a şobolanilor.
În ceea ce priveşte conştiinţa de sine, modul de evidenţiere a acesteia la diferite specii se face prin testul recunoaşterii în oglindă: „Cimpanzeii şi delfinii reacţionează diferit, indicând clar prin comportamentul lor (ştergerea unor pete de vopsea aplicate de cercetator şi pe care animalul nu le poate vedea decât în oglindă) că se recunosc. Dar acelaşi lucru îl pot face şi coţofenele, păsări al căror creier încape într-o linguriţă”.
Cât despre gândirea asupra viitorului, lipsesc mijloacele de investigare performante asupra altor animale pentru a face asemenea afirmaţii. Devine astfel dificil să afirmăm că numai omul si delfinul au astfel de abilităţi, mai arată cercetătoarea.
Prin urmare, „premierea” nu-şi prea are locul aici: „Cimpanzeii, delfinii, celelalte animale, ba chiar şi oamenii sunt atât de inteligenţi pe cât le-a impus natura să fie pentru a supravieţui ca specie”, concluzionează Carmen Strungaru.
„CARAGHIOASE”. Pentru că maimuţele ne seamănă prea bine, am dezvoltat sisteme de autoapărare psihologică
Foto: Reuters
O ALTFEL DE JOACĂ
„Interesant este că nu am inventat un cuvânt gen „delfinăreală”
EVZ: Între delfini şi oamenii care-i întâlnesc se creează legături emoţionale sofisticate, poate ciudate. Până la urmă, e vorba de fiinţe ce trăiesc în medii diferite... Ce stă la baza acestor apropieri?
Carmen Strungaru: Legături emoţionale sofisticate şi aparent ciudate sunt cunoscute nu numai între om şi delfini. Exemple foarte cunoscute sunt cele ale relaţiilor stabilite între Jane Goodall şi cimpanzei (vezi „În umbra omului”, sau Diane Fossey şi gorilele pe care le-a studiat în mediul lor natural (vezi „Gorile în ceaţă” cartea nu a fost tradusă dar filmul – artistic, ce-i drept, dar cu un foarte pronunţat caracter documentar - a fost difuzat şi în România). De adăugat povestea lui Christian, leul care-şi recunoaşte „stăpânii” (Ace Bourke şi John Rendal) la un an de la separarea şi strămutarea sa într-o rezervaţie din Africa. Graţie postării filmului pe youtube, secvenţele reîntâlnirii deosebit de entuziaste, deşi vechi de 30 de ani, fac acum subiectul a numeroase dezbateri referitoare nu numai la relaţia om-animal, ci la însăşi diferenţele dintre „natura umană” şi omul real.
Lista ar putea continua la nesfârşit cu exemple spectaculoase sau „domestice”, căci oriunde există dragoste, respect pentru fiinţa animală şi dorinţa de apropiere şi înţelegere pot apărea astfel de legături emoţionale.
Ce face delfinul să fie atât de special?
Este un mamifer inteligent, care posedă, graţie traiului său social, capacităţi de cooperare şi comunicare interindividuală remarcabile. Dar nu este singurul animal de acest fel. Cred că fascinaţia şi interesul deosebit au la bază câteva elemente care ţin în primul rând de felul în care suntem noi oamenii dispuşi să ne raportăm la delfini în particular şi la lumea animală în general.
Dupa ce Adam „a pus un nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice” (Geneza 2, 20) s-a considerat pe deplin îndreptăţit, el şi urmasii lui „să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” (Geneza 1.26), aşa după cum a fost voia Domnului.
Darwin, cu teoria lui referitoare la descendenţa omului, a reprezentat un moment „seismic” nu numai pentru ştiinţă, ci mai ales pentru fiecare dintre oamenii care au aflat cu stupoare şi revoltă că ar putea să fie rudele unor fiinţe atât de respingătoare, sau - în cel mai bun caz - caraghioase, precum maimutele. Folosim adesea cuvântul „maimuţăreală” şi un astfel de epitet are neîndoielnice conotaţii negative; interesant este că nu am inventat un cuvânt gen „delfinăreală”.
Maimuţele nu plac în general, sunt mult prea asemănătoare cu noi şi am dozvoltat un sistem de autoapărare psihologică şi justificare a cruzimii sau neglijenţei faţă de ele şi habitatul lor care ne este foarte la îndemână să-l modificăm în folosul nostru. (...) Cu delfinii lucrurile stau mai altfel: În primul rând cred că ne fascinează faptul că fizic delfinii nu seamănă deloc cu noi, neofensându-ne propria imagine. În aceste condiţii, ne este mai uşor să le acordăm atenţie şi să le recunoaştem calităţi pe care le refuzăm maimuţelor. (...) Delfinii mai au un important ascendent asupra noastră: ei ocupă un habitat în care noi ne descurcăm cu dificultate, pe perioade scurte de timp şi cu expunerea la pericole cărora nu ştim să le facem faţă deoarece, în lipsa unor instrumente sofisticate, nu le putem sesiza din timp şi nici nu dispunem de mijloace naturale de contracarare. Ne fascinează faptul că pot comunica la distanţe foarte mari, până unde nu ajunge nici cel mai puternic glas uman. Ne-am inspirat din sistemele lor de comunicare pentru a construi şi a le perfecţiona pe ale noastre.
Oamenii, “confundaţi” cu puii
Se vorbeşte despre „accese” de altruism în cazul delfinilor. Cum pot fi explicate asemenea acte?
Multe dintre relatările despre salvarea de la înec a oamenilor de către delfini sunt anecdotice dar, în situaţii reale, aceste acţiuni pot să se grefeze pe tipare specifice ale comportamentului matern: puii de delfin nu se pot ridica singuri la suprafaţa apei pentru a respira aerul atmosferic, ci au nevoie de prezenţa şi intervenţia periodică a mamei. Este posibil ca omul aflat în pericol de înec să semnalizeze prin vocalizare, agitaţie generală a corpului şi membrelor sau prin alte modalităţi perceptibile de către delfini o situaţie care să declanşeze comportamentul parental de asistare a puiului.
Sunt într-adevăr capabili de sinucideri?
Un caz de „sinucidere în masă” a delfinilor s-a petrecut în 2007 în apropierea portului Jask din sudul Iranului. Sigur, o asemenea interpretare a fenomenului poartă o încărcătură dramatică şi spectaculară, ducându-ne cu gândul la scenarii SF. Dacă privim dintr-o perspectivă biologică, etologică globală, atunci varianta „sinuciderii” cade în afara listei de explicaţii plauzibile. Instinctul de conservare, de supravieţuire e poate cel mai puternic dintre toate instinctele complexe care guvernează viaţa oricărui organism viu. El dispare sau se atenuează în condiţii de stres traumatic, care de regulă afectează câte un individ, mult mai rar grupuri mici de indivizi animali sau umani. (…) Revenind la „sinuciderea în masă a delfinilor”, astfel de cazuri sunt din când în când raportate în diferite zone populate de delfini şi invadate de oameni, cu plasele lor de pescuit, dar mai ales cu echipamentele lor militare, incluzând dispozitive de detectare cu ultrasunete.
Chiar dacă este mai puţin confortabil pentru liniştea noastră, cauzele acestor fenomene trebuie căutate în modul în care noi, oamenii, modificăm ambianţa şi perturbăm vieţile fiinţelor din jurul nostru. Poluare, ridicarea de obstacole care le îngrădesc libertatea de mişcare, emiterea involuntară de către aparatele şi dispozitivele militare de semnale (ultrasunete) cu o valoare informaţională eronată pentru delfini sau care le perturbează funcţionarea normală a propriului sistem de comunicare... Toate astea şi multe alte cauze pot avea drept rezultat alterarea comportamentală a unui grup de delfini aflaţi sub raza de influenţă a cuceririlor noastre ştiinţifico-tehnologice. Iar pentru cei tentaţi totuşi să creadă în ideea sinuciderii delfinilor, mai am o explicaţie la îndemână: disperarea şi refuzul lor de a mai continua să trăiască în vecinătatea noastră...
Ajutoare pentru pescari
Se vorbeşte chiar despre o „cultură a delfinilor”...
În ciuda aparenţelor, se cunosc foarte puţine lucruri referitoare la comportamentul în libertate al delfinilor şi al altor cetacee. Marea majoritate a informaţiilor provin fie din poveşti mai mult sau mai puţin credibile şi din observaţiile şi experimentele făcute pe indivizi în captivitate. Între definiţiile date culturii, cea care se potriveste cel mai bine în cazul delfinilor şi balenelor este cea care se referă la „variaţiile comportamentale dintre grupuri de animale, care se menţin şi transmit prin învăţare socială” (Laland and Hoppitt, 2003). Ca exemple de astfel de produse culturale se pot da tehnicile de căutare şi procurare a hranei şi dialectele din comunicarea intragrup. În unele părţi ale lumii, delfinii au dezvoltat strategii de pescuit în cooperare cu populaţiile umane, fapt care aduce beneficii ambelor categorii de participanţi.
Cazul cel mai spectaculos de cultură la cetacee raportat de oamenii de ştiinţă e cel al cântecului balenelor masculi. Structura generală a cântecului e comună tuturor indivizilor speciei, dar se modifică de la un sezon la altul. Modificările sunt gradate, dar, în decurs de doi ani, masculii din zona estică a Australiei şi-au modificat radical cântecul, adoptandu-l pe cel “interpretat” de masculii din vestul continentului. Această modificare a fost posibilă prin imitarea cântecului unui număr restrâns de indivizi vestici auziţi de estici.
Cât se cunoaşte, în acest moment, despre limbajul folosit de către aceste mamifere?
Comunicarea delfinilor a fost modelată de cerinţele mediului în care trăiesc. Ecolocaţia, menţinerea contactului între indivizi la distanţe de kilometri, semnale de recunoaştere purtând amprenta individualităţii (nume), o plasticitate deosebită a repertoriului vocal sunt câteva din abilităţile cunoscute.
Din toate datele ştiinţifice accumulate referitoare la comportamentul delfinilor, cred că trebuie să acordăm o atenţie deosebită legăturilor lor interindividuale foarte puternice şi încărcăturii afectiv-emoţionale şi cognitive deosebit de bine conturate. Şi poate trebuie să mai avem în vedere un aspect comportamental prin care delfinii se aseamănă - dacă nu chiar ne depăşesc pe noi oamenii: dispozitia de a se juca. Poate părea lipsit de importanţă acest aspect, dacă nu realizăm că prin joc şi noi, şi ei şi celelalte specii la care se practică jocul de fapt învăţăm, ne perfecţionăm, ne păstrăm plasticitatea comportamentală, capacitatea de a ne menţine atenţia distributivă, de a inventa noi soluţii, şi în ultimă instanţă de a ne adapta adecvat la cerinţele mediului fizic şi social în care trăim.
La cele mai multe specii animale, jocul este apanajul puilor şi animalelor tinere, în timp ce adulţii şi mai ales animalele în vârstă sunt mai puţin dispuse să se joace. Atenţie! Dacă nu te mai joci nu înseamna că eşti “serios”, ci mai curând că începi să te rigidizezi comportamental şi să eviţi situaţii noi, cărora nu ştii cum să le faci faţă.
Din punctul ăsta de vedere, spuneam că delfinii probabil ne depăşesc prin apetitul lor general de a se juca până la vârste înaintate. De aici curiozitatea şi disponibilitatea lor de a învăţa lucruri noi. Studiile privind sistemele de comunicare ale delfinilor sunt foarte intense şi aduc mereu informaţii noi. Multe dintre acestea sunt nu numai interesante, dar şi secrete. Dovadă că sistemul lor de comunicare ne poate învăţa foarte multe lucruri despre modul în care am putea pune stăpânire pe un mediu în care suntem încă doar vizitatori. Fără a vrea să neg valoarea pe care astfel de cercetări le pot avea pentru progresul ştiinţific şi general al omenirii, nu pot să nu am şi temeri cu privire la ce poate însemna un astfel de progres pentru mediul înconjurător.
SPECIALIST. Carmen Strungaru vorbeşte despre minunile lumii animalelor
BOLI OMENEŞTI„Constănţeanul” Mark luase pojar de la un copil
În opinia specialiştilor în cercetări marine constănţeni, delfinii sunt cele mai inteligente mamifere, având memorie, emoţii şi reacţii care denotă prezenţa inteligenţei.
„Delfinii au cea mai bună structură socială dintre vertebrate, sunt organizaţi ca şi triburile din epoca de piatră. Au memorie şi o transmit de la o generaţie la alta, ştiu să-şi «educe» puii, au grijă ca hrana să fie sănătoasă. Pe scurt, acţionează ca şi oamenii. Le place să trăiască liber, ştiu să se apere singuri şi să ducă o viaţă sănătoasă. În condiţii normale, un delfin poate trăi în jur de 30 de ani. Din păcate, de când strâmtoarea Bosfor este practic blocată de traficul naval, nu s-au mai făcut schimburi populaţionale cu zona mediteraneeană sau cu oceanul Atlantic”, punctează Răzvan Popescu, directorul coordonator al Societăţii de Explorări Oceanografice şi Protecţie a Mediului Marin Oceanic-Club, din Constanţa.
„Delfinii sunt singurele animale care fac sex din plăcere. Dacă punem unul lângă altul un creier uman şi unul de delfin, nimeni în afara unui anatomopatolog nu-şi dă seama de diferenţă. Delfinul este un animal social, are spirit de gaşcă, se bucură, se întristează, suferă la fel ca oamenii, îi place să trăiască în colectivitate. Delfinul Mark (vedeta Delfinariului din Constanţa, care a murit anul trecut) a fost o excepţie pentru că, alintat fiind atâţia ani, nu mai accepta parteneri, voia să fie în centrul atenţiei. Suferă de aceleaşi boli ca şi oamenii, răceală, vărsat de vânt, de inimă, chiar şi TBC. În urmă cu trei ani, delfinul Mark a fost vizitat în bazinul său de un grup de copii şi unul dintre ei avea pojar. La scurt timp, pe corpul lui Mark au apărut semnele bolii, iar personalul medical a trecut printr-o spaimă soră cu moartea până când şi-a dat seama că este pojar. A fost tratat cu medicamente umane şi la scurt timp i-a trecut. Despre ţinerea lor în captivitate, părerile sunt împărţite. Numai că sunt jucăuşi, le place să încânte publicul. De altfel, cei mai mulţi delfini din parcurile de distracţii sunt de fapt din seria celor născuţi în captivitate. Şi noi am achiziţionat trei exemplare, un mascul şi două femele din China. Conform legilor internaţionale, se pot cumpăra doar delfinii din a doua generaţie născută în captivitate”, povesteşte Adrian Mănăstireanu, directorul Delfinariului din Constanţa.
„Sunt animale cu totul şi cu totul speciale, pe care le observ de peste 30 de ani. Tursiops Truncatus Pontica (specia din care a făcut parte şi delfinul Mark) este cel mai mare, cel mai inteligent, puternic şi are un comportament de cârd deosebit. Merită cu siguranţă apelativul de prieten al omului. Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că se pretează cu uşurinţă la dresaj tocmai datorită inteligenţei lor, deşi trebuie să recunosc că nu sunt tocmai adeptul acestei exploatări a lor”, afirmă Simion Nicolaev, directorul Institutului Român de Cercetări Marine din Constanţa. (Feri Predescu)
CITIŢI ŞI:
Rusia foloseşte delfini pentru a-şi apăra bazele militare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu