Ce e un om , ori un an ,sau un mileniu?
Toate trecătoare luate implacabil de valul timpului
și cu valul laolată se vor risipi
înghțite câte unul în câte unul în uitarea neagră a orizontului din zare care va fi în briză mării fără tine .
D.Sin.
Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium
Ana Blandiana, acuzaţii grave la adresa lui Mircea Dinescu. Ce ar fi spus acesta despre tinerii morţi la Revoluţie
1 martie 2021, 16:35
de
George-Andrei Cristescu
Ana Blandiana a publicat recent la editura „Humanitas” un volum de amintiri cosmetizate, sub titlul „Soră lume“, în paginile acesteia regăsindu-se amintiri ce reprezintă acuzaţii grave la adresa lui Mircea Dinescu. Conform cotidianul.ro aceasta îl atacă extrem de dur pe Mircea Dinescu, cel care, în 22 decembrie 1989, fiind cu domiciliu forţat după apariţia unui interviu în ziarul „Liberation”, în care îl acuzase direct pe Nicolae Ceauşescu, anunţa la Televiziunea Română: „Am învins!”Ana Blandiana povesteşte cum s-a derulat un dejun diplomatic, în prezenţa ministrului de externe francez Roland Dumas, la care au mai participat Doina Cornea şi Ion Caramitru. Blandiana spune că, la întrebarea ministrului francez dacă se ştie „cine erau” tinerii morţi la Intercontinental în zilele Revoluţiei, Mircea Dinescu ar fi răspuns batjocoritor: „Hitlerjungend” („Tineretul lui Hitler”)!
Cei de faţă ar fi rămas stupefiaţi şi i-ar fi cerut explicaţii lui Dinescu, iar acesta ar fi continuat tirada şi ar fi spus „că nu trebuie să li se exagereze importanţa, este vorba despre nişte utecişti care cu puţine zile în urmă scandaseră sloganuri procomuniste”!
Mircea Dinescu, spre stupoarea celor prezenţi, ar fi continuat „tot mai furios să bagatelizeze morţii şi să-şi bată joc de apărătorii lor”!
Ana Blandiana, însă, nu se limitează la povestirea „întîmplării”, ci, după mai bine de treizeci de ani, ne oferă şi explicaţia sa: că Mircea Dinescu, „eroul din zilele premergătoare revoluţiei nu suporta concurenţa eroilor post mortem care îi umbreau, prin tragedie, celebritatea. Nu le ierta tinerilor, care-şi plătiseră curajul cu viaţa, faptul că, în faţa curajului de a muri, orice altă formă de curaj devenise derizorie”!
Reacţia lui Mircea Dinescu
Contactat de cotidianul.ro, Mircea Dinescu s-a limitat la a răspunde: „De unde dracu’ a scos tîmpenia asta?”, declarând că nu a citit cartea Anei Blandiana.
Mai apoi, în emisiunea "România 9", de la TVR, Dinescu a dezvăluit că Ana Blandiana este naşa fiului său, Andrei, şi că cea care-l acuză se laudă cu dizidenţa ei, deşi în 1989, când el avea domiciliu forţat, ea publica un volum de poezii în colecţia "Biblioteca pentru toţi", într-un tiraj ameţitor, ceea ce nu era dat oricui în acea vreme.
citeste totul despre: ana blandiana dinescu Citeste mai mult: adev.ro/qpanef
După Fals tratat de manipulare (2013), Ana Blandiana ne oferă o altă pătrunzătoare și (trans) lucidă analiză a lumii mari, spre deosebire de Falsul tratat de manipulare, care se concentra asupra micii noastre lumi valahe. În Soră lume avem de-a face într-o mică măsură cu o carte de călătorii propriu-zise, cu o amplă reflecție asupra lumii, așa cum a cunoscut-o Ana Blandiana în ultima jumătate de secol. O lume în care a evoluat și pe care a cunoscut-o bine, mai bine decât marea majoritate a românilor, care nu au putut călători atât de mult ca autoarea. Iar călătoria îți oferă prilejul și de a te înțelege pe tine însuți, căci eși confruntat cu tot felul de situații neobișnuite, iar Ana Blandiana a avut parte din plin de astfel de peripeții.
Autoarea își transportă cititorii atât în locuri exotice, dar și în unele mai apropiate de spațiul nostru european: Italia, Norvegia, Grecia, chiar și Macao, aflat în ultimele luni de colonialism portughez, înainte de a fi restituit RP Chineze, America ogarului cenușiu (în dimineața sosirii la Los Angeles a pierdut și caietul în care scrisese două sute de pagini), Mexic și congresul PEN Internațional de la Guadalajara, Berlinul care încă era împărțit în două, Cernăuți, pe urmele rămășițelor românismului bucovinean, Bogota sau rănirea de la Capri, din 1969, care i-a prilejuit cunoșterea intimă a unui segment din societatea italiană sudică ce își făcea iluzii asupra comunismului. Marea calitate a acestei cărți este și faptul că are un dozaj excelent între umor, autoderiziune, dar și reflecție gravă asupra lumii și destinului uman, care evoluează într-un angrenaj atât de complex și complicat.
Autoarea face o departajare clară a călătoriilor. Prima categorie este formată din cele de dinainte de 1989, iar cea de-a doua, după anul 1990, căci una era să pleci din RSR și alta din România postdecembristă, care măcar la acest nivel a permis plecările nestingherite (unele fiind favorabile regimului Iliescu, care putea scăpa de mii și mii de români care nu-l suportau), „tot ceea ce vedeam (înainte de 1989-n.m.), vedeam nu numai pentru prima, ci și probabil pentru ultima oară, nimic nu putea garanta că norocul de-a primi viza de călătorie se va repeta. În felul acesta, cele văzute se înconjurau cu o aură magică, aproape supranaturală, se întipăreau definitiv în minte cu cele mai infinitezimale detalii și mă marcau cu pecetea irepetabilă a miracolului”. Înainte de 1989 „aveam sentimentul că sunt transparentă, în așa măsură puteam să trec fără să cunosc pe nimeni și nimic printre oameni, peisaje, muzee, șantiere arheologice, descoperind istoria și frumusețea lumii, ca și un sentiment de libertate – cu atât mai intens, cu cât era mai sever limitat în spațiu și timp – pe care nu aveam să-l mai retrăiesc niciodată cu aceeași intensitate în banalele condiții ale libertății de acum”. La acest nivel, Ana Blandiana revine de mai multe ori, subliniind diferența între a călători înainte de 1989 și după aceea. Un aspect destul de obnubliat de către generațiile de români născute după 1990. „Adevărata deosebire dintre atunci (înainte de 1989 - n.m.) și acum era sentimentul fructului oprit și atins prin miracol sau prin absurd. Oricât de frumoase, amintirile dintr-o străinătate de azi sau de acum 4-5-10 ani aparțin unei lumi firești, pe care o ating fără alt efort decât al călătoriei și fără altă emoție decât cea a schimbului de idei. Nu mai trec dintr-o lume într-altă lume, ci mă mișc în aceeași lume devenită tot mai comună”. România de-acum face parte, deci, din lumea firească. E ceva.
Ana Blandiana remarcă și romantismul călătoriilor de dinainte de 1989, când pleca cu foarte puțini bani sau chiar deloc. Chiar dacă primeai magica viză de plecare, dacă erai lăsat să pleci în străinătate, partidul îți dădea voie să schimbi o sumă derizorie (5 sau 10 dolari), chiar dacă moneda americană era mai puternică decât dolarul cunoscut acum. Se cunoaște obsesia lui Ceaușescu pentru sfânta valută (pe care erau vânduți și oameni Republicii Federale Germane sau Israelului). În Finlanda nu a plecat nici măcar cu cei zece dolari, căci plecarea i-a fost aprobată cu doar o zi înainte de plecare. Drămuirea valutei, o constantă a călătorului român dinainte de 1989, dar, trebuie să o recunoaștem, și după, chiar dacă acum trăim într-o țară incomparabil mai bogată decât cea din 1989.
De-a lungul tuturor călătoriilor, care nu au fost puține, Ana Blandiana a observat siderată proasta înțelegere sau totala neînțelegere a comunismului de către lumea liberă. Celebrul mai 1968 a surprins-o (în toate sensurile posibile) tocmai în Paris, unde fusese invitată, singurul invitat din RSR, la un festival de poezie. Ana Blandiana avea chiar să fie blocată în capitala franceză, având în vedere greva generală declanșată de sindicatele procomuniste. Cazându‑se într-un hotel extrem de ieftin și precar (pentru o cameră sordidă a plătit numai 9 franci pe zi), a avut curiozitatea de a bate la pas Parisul, dar și de a asista la zbaterile studențimii franțuzești, incredibil de puternic intoxicată de comunism. În curtea Sorbonei, unde studenții își stabiliseră cartierul general, existau mese dedicate zeităților comuniste, pe care tronau portretele lui Mao (cel mai mare), Lenin și Che Guevara. Riturile comunismului. În ciuda faptului că era foarte tânără, avea cu un an mai mult decât mulți dintre studenții francezi răsculați împotriva sistemului încarnat de bătrâni, Ana Blandiana nu a putut discuta cu ei, pentru că pur și simplu nu avea aceeași limbă comună. „Rareori în viață m-am simțit mai singură decât în acele zile, când umblam prin Paris și înțelegeam că excesul de libertate, care devenea în ultimă instanță o formă de prostie, putea fi la fel de greu de suportat și chiar la fel de periculos ca și lipsa de libertate. Lumea liberă pe care o visam de pe malul Gulagului conținea o doză, care putea deveni letală, de absurd, ca și dictatura”. Nu este lesne de înțeles succesul pe care l-au avut acasă experiențele trăite de autoare și care păreau ireale unei audiențe care trăise deja un sfert de secol de comunism. Ana Blandiana rememorează și două întâmplări din străinătate în care apare menționat și dictatorul comunist român care i-a marcat viața (chiar și profesională). La Verona, în Italia, au reușit să viziteze amfiteatrul român, profitând de bunăvoința gardianului, doar pentru că el a aflat că erau români, iar cerberul avea simpatii comuniste. Vizitase Bucureștiul. Și o a doua apariție a avut loc în Grecia, unde li s-au oferit caise, într-o livadă, de către unul din cei care le culegeau și care, la fel, avea simpatii comuniste. „Această receptare era diferită și chiar opusă receptării lui în România. După cum mi se pare evident și interesant de observat că buna lui imagine europeană are două valențe opuse: era privit cu bunăvoință atât de cei care sperau ca prin curajul și disidența sa tabăra sovietică să aibă de pierdut, cât și de cei care sperau, prin deschiderea lui omologată de Occident, într-o însănătoșire și relansare a comunismului în Occident. Nici unora, nici altora nu le păsa de ce cred românii despre toate acestea și nici de prețul românesc al imaginii lui în politica mondială”. În același registru se poate așeza și experiența pe care a avut-o Ana Blandiana în toamna anului 2019, când a participat la un festival de poezie într-un Hong Kong cuprins de protestele studenților, reprimate violent de poliția aflată sub influența puterii comuniste de la Beijing, dar și în două orașe gigantice chinezești, o experiență kafkiană, pentru că vizitele ghidate din Uniunea Sovietică, din perioada lui Stalin1, au migrat și au fost adoptate și de regimul de la Beijing, rămând de actualitate chiar și acum. Grupul a fost însoțit de ghizi care erau în slujba Securității RPC, raportând mereu la centru despre derularea vizitei. În 2019. RPC marca festivist și propagandistic șapte decenii de la finalul victorios pentru comuniști al războiului civil și aruncarea naționaliștilor în Taiwan, preluarea controlului asupra întregii Chine continentale. Fosta disidentă a fost invitată să se adreseze unui stadion unde fuseseră convocați zeci de mii de chinezi, pentru că aceste tururi aveau prețul lor –lăudarea gazdelor totalitare. Ceea ce Ana Blandiana a refuzat, spre stupefacția nomenklaturistului local, șocat de pronunțarea cuvântului tabu Tienanmen. În aceste orașe comuniste observă cu stupoare zgârie-nori care aveau prevăzute gratii la balcoane. Evident că nimeni nu dorea să-i răspundă la întrebarea despre rolul și semnificația lor. Lagărele de muncă sunt în continuare o realitate banală în RPC (autoarea a trecut pe lângă unul unde erau încarcerați creștini).
Finalul cărții, scris în plină pandemie, se dorește și o reflecție asupra destinului umanității, supusă unei uriașe presiuni a virusului COVID-19, o lume care se află „într-un moment de cumpănă între viață și moarte cum e acesta, (în care) suntem la fel de lipsiți de apărare și neajutorați ca oamenii din Evul Mediu. Ba chiar mai lipsiți de apărare și speranță pentru că, spre deosebire de noi, ei credeau în Dumnezeu și nu se îndoiau de existența vieții de apoi”. Virusul ar avea și trăsături naziste, pentru că aparent face o curățenie generală în rândul umanității, afectându-i mai degrabă pe cei bătrâni sau cu comorbidități (unul din cuvintele-cheie ale anului 2020), în timp ce cei tineri dezvoltă imunitate care-i fac intangibili, indiferenți și aroganți. „Într-o jumătate de an, întregul mapamond va fi fost măturat, controlat și lăsat curat, locuit de o populație tânără și imună, cu o memorie redusă la cel mult câteva decenii, o morală confuză, lipsită de criterii și religie în plus. Pentru că alături de imaginea răstignirii, simbol al iubirii și jertfei, va apărea concurențial imaginea buzduganului în formă de coroană, simbol al puterii globale, al severității fără milă și al rigorii misterioase. Virusul, venit din afara lumii vii și examinând cu ajutorul morții, va avea toate calitățile unui zeu”. Totuși, toate țările din lume au făcut eforturi uriașe pentru a-i salva pe toți cei care aveau nevoie de asistență sanitară, indiferent de vârstă (poate în Italia, în apogeul crizei de astă-primăvară să se fi optat între pacienții cu cele mai mari șanse de vindecare), iar vaccinul va fi inoculat în mod prioritar persoanelor în vârstă. Realitatea nu este atât de prăpăstioasă. Umanitatea, în ansamblul ei, nu a recurs deloc la soluții naziste.
Din punctul nostru de vedere, cartea anului trecut. //
1. De altfel, prima ei călătorie a fost tocmai în Uniunea Sovietică, unde, la fel, grupul de scriitori români a fost încadrat de o colaboratoare a organelor de securitate, probabil KGB.
Adevăratul barometru al schimbărilor din societatea noastră sunt artiştii şi scriitorii. Ei simt cu o lungime de avans lumea ce va să vină, mult mai bine decât profesioniştii predicţiei.
După lectura volumului intitulat FalsTratat de Manipulare (2015), am simţit instinctiv că Ana Blandiana va continua să adâncească fântâna memoriei, la o scară mai amplă. Trec cinci ani şi apare Soră Lume, care continuă într-un fel şantierul început în 2015 - în plină pandemie şi favorizat oarecum de aceasta; nu detaliez, dar sunt convins că peste câţiva ani vom avea studii specializate dedicate literaturii de/din pandemie. Ambele producţii nu sunt cărţi de memorii, deşi sunt construite din amintiri, ne avertizează autoarea chiar de la început, într-un prim capitol cu nuanţa epistemică, intitulat, destul de studiat, dar... poetic, Compasiunea ca formă de cunoaştere. De ce este această carte? Ce a vrut să transmită, care au fost intenţiile sale? Cărui public i se adresează? Cred că fiecare dintre noi pornește pe drumul lecturii unui mare autor având în minte aceste interogaţii preliminare. Dacă nu este o carte de „memorii” clasice (mică paranteză: îmi plac mult titlurile de modă veche, oneste, de tipul memoriisau amintiri, fără surprize, fără volute inutile), dacă nu este o carte-suvenir de călătorie, atunci ce este ea? În rândurile care urmează, încerc să realizez o descriere a impresiilor mele de lectură, în paralel cu o sinteză a principalelor teme şi „nuclee” care au stat la baza scrierii acesteia, aşa cum le văd eu, foarte subiectiv deci. Asumat subiectiv.
Un punct de întâlnire
Am citit, în anii adolescenţei mele, dar şi mult după aceea, cartea lui Mircea Micu Întâmplări cu scriitori (1979), veselă şi tristă, ironică şi melancolică despre minunata lume a scriitorilor şi a poveştilor lor de viaţă; semnalez şi ilustraţiile din interior, mordante, semnate de inclasabilul Florin Pucă, acest haiduc al absurdului existenţial. Cred că de atunci am rămas cu această pasiune a privirii înlăuntrul acestui microunivers aparte. Am ştiut dintotdeauna că ei, scriitorii mari, nu scriitorimea, purtătorii de pană sau, mai nou, de tastatură, trăiesc la o altă intensitate decât noi, muritorii obişnuiţi, ba, mai mult, au capacitatea de a prevedea în avans mersul lumii, marile schimbări. Prezentul volum oferă o serie de întâlniri discrete, fulgurante aproape, cu unele dintre cele mai importante personaje ale literaturii noastre, citez în ordine aleatorie: Ştefan Bănulescu, Matei Călinescu, Augustin Buzura, Adrian Marino, Radu Tudoran, Mircea Dinescu, chiar şi Emil Cioran etc. Chiar dacă sunt reprezentaţi din câteva trăsături, întoarceri şi reveniri de condei, sunt EI, cei mai mari, cei mai reprezentativi, iar întâlnirea nu poate să nu-l impresioneze pe cititorul şi „consumatorul” de istorie literară. Avem aici frânturi din viaţa marii tagme a scriitorilor din comunism şi nu numai, detalii despre funcţionarea Uniunii Scriitorilor, mobilităţi şi premii, diverse ritualuri de breaslă, raporturi de putere, formale şi informale. Chiar şi mici anecdote de parcurs, cu toate că umorul Anei Blandiana este unul mai degrabă „ardelenesc”, adică mai molcom, mai reţinut, după evaluările mele valahe. Dintre portrete, mă voi opri puţin asupra lui Matei Călinescu: politicos, cu distincţie aristocratică, cultivând căldura relaţiei umane, abil în practica exerciţiului distanţei. Şi o picătură de naivitate intelectuală, de prea mare încredere în oameni, dar poate mă înşel eu în aprecierile mele de lectură; oricum aşa apare tot grupul din care face parte şi care întreprinde o primă excursie în URSS, în anii 1960, printre primele descrise în volum – a se vedea, în acest sens, întâlnirea lor cu kaghebistul din Moldova Sovietică, cel care-i supraveghea în peregrinările lor prin oraş, deghizat în inginer agronom „patriot”.
„Etnografia” voiajului şi modului de a călători
Lectura cărţii doamnei Ana Blandiana am realizat-o imediat după ce am terminat o altă carte, ce mult mi-a plăcut, Două luni în Europa. Călătorind româneşte în anii comunismului biruitor, Silvia Colfescu, Editura Vremea, 2020. Cred că ambele volume pot contribui la un studiu mai amplu legat de literatura de călătorie românească, de modul în care călătoream înainte şi după 1990. Sau, pentru a fi mai exacţi, ar trebui să menţionăm anul 2007 şi intrarea noastră în Uniunea Europeană, care a schimbat totul. Emoţiile legate de obţinerea vizei, dificultăţile în procurarea mult-doritei, dar periculoasei „valute” (era interzisă deţinerea acesteia de către persoanele fizice), goana după alimentele neperisabile (revine şi aici imaginea iconică a celebrului salam zis de Sibiu; dacă mâine s-ar fonda un muzeu al cotidianului comunist, acestuia i-ar trebui să i se dedice o sală aparte), micul comerţ între ţările socialiste (povestea unor flacoane de Gerovital, panaceul-minune, care ar fi trebuit să fie (re)vândute în fosta Jugoslavie este... de poveste). Adăugăm inocenţa românilor din acei ani în ceea ce priveşte anumite probleme şi comportamente tipic occidentale, cum ar fi de pildă dreptul la grevă, dar şi preţul uriaş al asistenţei medicale de urgenţă – a se vedea, în volum, accidentul neplăcut de pe plaja din insula Capri şi deznodământul său mai degrabă neobişnuit, din punct de vedere financiar. Dar cel mai mult m-a impresionat (în ambele cărţi) atitudinea de resemnare calmă, stoică, pe care o manifesta imensa majoritate a călătorilor români de dinainte de 1990 (şi, îndrăznesc să spun, şi câţiva ani buni după această dată-ghilotină) în faţa tuturor acelor ispite şi tentaţii ale industriei consumului din Occident. Motivul era unul simplu: nu aveau bani decât pentru supravieţuirea imediată, diferenţa de venit dintre „noi” şi „ei” era nu doar mare, ci de-a dreptul uriaşă. Ştiu ce spun, am ajuns la rândul meu pentru prima oară în Occident în anul 1994, mă uitam la vitrinele pline de culori cu o detaşare ce nu se poate explica în cuvinte, aproape monahală. În plus, cu puţinii bani din portofel, turiştii de atunci preferau să viziteze muzee şi expoziţii, să meargă la concerte sau filme de artă. Idealizez puţin, accept, dar tentaţia culturii era mai mare decât cea a hamburgerului şi a hainelor de firmă; să fie vorba aici despre unul dintre nenumăratele paradoxuri ale căderii comunismului, încă unul, legat de libertatea prin cultură şi alienarea acesteia prin consum? În fine, ceea ce am putea denumi o „etnografie” la firul ierbii se regăseşte în aventurile de călătorie de care este plină cartea, cum ar fi de pildă accidentul de maşină petrecut în Bulgaria, în anii 1980. Cuplul Rusan-Blandiana este salvat in extremis de la prăbuşirea de pe un pod, în apa vijelioasă a unui râu, de nişte săteni bulgari care le-au sărit în ajutor. Sunt găzduiţi apoi în casa acestora, peste noapte. Este proverbială necunoşterea, ne-vorbirea limbilor străine de către vecinii de la sud de Dunăre, printre cei care-şi petrec acum vacanţele de vară la ţărm de mare. Nu ne putem aştepta deci la mari surprize în mediul rural al Bulgariei din acei ani. Dar „inventivitatea ţărănească” a gazdelor naşte un mod de comunicare pe cât de simplu, pe atât de rafinat, cu ajutorul unor bileţele de hârtie pe care erau scrise preţurile diferitelor obiecte, făcând parte din universul cotidian al acestora. Apoi făceau comparaţia cu preţurile din România şi calitatea produselor – un început de comunicare dintre două lumi, cu alte cuvinte. Restul vă las să-l descoperiţi singuri, lecturând cartea.
Un ghid „Routard”, rafinat şi intelectual
Am fost şi sunt un mare admirator al cărţii America Ogarului Cenuşiu, autor Romulus Rusan. Mi se pare cel mai captivant jurnal de călătorie din întreaga literatură română, scris cu un stil şi cu o siguranţă pe care am mai întâlnit-o doar la elveţianul Nicolas Bouvier, autor prea puţin cunoscut la noi, din păcate. În timpul anilor de liceu, când am descoperit America lui Romulus Rusan, nu citisem mai nimic de Ana Blandiana, recunosc deschis, dar am simţit instinctiv că în acest volum există şi o privire secundă, o respiraţie complementară, discretă, dar puternică. Ana Blandiana respinge în mai multe locuri din volum ideea de carte de călătorie, chiar dacă titlul duce cu gândul la aşa ceva, iar fotografia de pe copertă, uşor dadaistă, să zicem, este şi ea una cât se poate de turistică. Da, „„ nu este o carte de călătorie, şi nu pentru că genul literaturii de călătorie ar fi unul minor, ci pentru faptul că voiajul serveşte aici mai degrabă ca un agent activator al memoriei unei vieţi. Şi totuşi... Pe urmele celor citite/întâlnite în paginile volumului mi-ar fi făcut mare plăcere să văd statuia uriaşă a generalului Charles de Gaulle din Rusia, precum şi celebrele paznice de coridor de hotel, un post neschimbat din perioada sovietică, care transmit, citez, „un aer de suspiciune generalizată”. Sau casa conţilor Tolstoi, fostul sediu al Uniunii Scriitorilor din URSS. În Statele Unite aş fi vrut să vizitez pădurea de sequoia din Munţii Sierra Nevada, California. Chiar dacă sunt ambalate în formule poetice, delicate, paginile de călătorie printre uriaşii care cresc şi descresc în acea pădure unică sunt memorabile, ai vrea să pipăi cu privirea asemenea minuni doar pentru a verifica dacă descrierea călătorului se potriveşte şi cu simţirea ta. Ana Blandiana te poartă spre destinaţii îndepărtate, exotice (Macao, Guadalajara, Bogota-Columbia, Africa de Sud) sau altele care au pierit, simbolic vorbind, din cauza succesului turistic prea mare, cum ar fi Insula Capri din anii 1970. Chiar dacă timpul de şedere este unul mai degrabă limitat, mi s-a părut surprinzătoare intimitatea culturală de care dă dovadă autoarea; ştie să aducă imediat la lumină trăsăturile definitorii ale unei societăţi, zonele sale de lumină şi de umbră – din acest punct de vedere, paginile despre Africa de Sud, procesul de transmitere a puterii din această ţară şi paralela neaşteptată pe care a făcut-o cu România mi s-a părut teribilă; doar sensibilitatea acută a unui scriitor putea da naştere unor astfel de descrieri edificatoare ale haosului şi dificilei aşezări a normalităţii.
Lumea Anei Blandiana: festivaluri de poezie, dar şi târguri din Teleormanul rural
Ana Blandiana a cunoscut succesul literar foarte devreme, dar nu s-a lăsat acaparată de el. A cunoscut Puterea, în toate formele ei, dar nu s-a contaminat de atracţia malignă a acesteia şi a rămas un om normal, direct şi simplu spus. Tocmai această normalitate „neobişnuită” în tagmă o face capabilă să descrie cu maximum de luciditate şi detaşare lumea festivalurilor literare, a întâlnirilor organizate de clubul PEN în diverse colţuri ale lumii sau congrese mondiale ale scriitorilor (cel din 1998, de la Guadalajara, Mexic, este prezentat în detaliu, cu întreaga lui frământare internă, reguli nescrise şi rivalităţi mai mult sau mai puţin literare, dincolo de întâmplările personale ale autoarei, mai puţin vesele sau plăcute – se pare că Norocul, Zeul Noroc, a însoţit-o mereu pe aceasta, permiţându-i să iasă din situaţii şi încurcături incredibil de gândit, nu doar de scris şi descris. Este extrem de discretă cu propriile preferinţe literare, dar citind printre rânduri putem bănui că Ana Blandiana nu iubeşte prea mult, citez, „poezia post-modernă de serie, nedeosebită pe toate meridianele”. Mai întâlnim „sate de creaţie” şi rezidenţe literare, burse de călătorie şi de creaţie. Lumea scriitorilor şi scriitori prin lume. Inclusiv prin lumea unor umile târguri de ţară din Teleorman, în perioada electorală a anilor 1990. Ca o opinie strict personală, mi-e greu să mi-o închipui pe A.B. şi pe alte personalităţi ale lumii culturale de atunci înotând în glodul unui obor de vite, dar pe de altă parte, o admir pentru curajul pe care l-a avut. Mai cred că el vine din respectul şi pasiunea studiului ţăranului român şi al suferinţelor sale prin vremi, dar asta-i altă poveste.
Geopolitică, schimbare, transformare
Ceea ce cred că o deosebeşte însă pe autoare de imensa majoritate a marilor scriitori români, nu doar colegi de generaţie cu aceasta, a fost intensa implicare civică de care a dat dovadă. Cei care sunt tineri în aceşti ani nu cred că-şi pot închipui fenomenul Piaţa Universităţii, precum şi greutatea pe care o aveau apelurile intelectualilor publici din acea perioadă, printre care şi A.B., care umpleau, la propriu, pieţele de lume. Dacă suntem în acest moment în NATO, în Uniunea Europeană, dacă ne putem deplasa liberi unde vrem şi avem un „paşaport bun” (sau aproape), dacă simţim cum ne-a crescut vizibil nivelul de trai, ei bine, acest lucru se întâmplă şi datorită acţiunii civice a celor ca ea, în anii cumplitei indecizii ai tranziţiei gri ai anilor 1990. Soră Lume poate fi citită deci şi în această cheie, a permanentei lupte pentru libertate, adevărata libertate, pe care am început iarăşi să o pierdem, încetul cu încetul, din comoditate sau prostie, pur şi simplu. Sunt descrise în carte şi episoade-cheie ale vieţii politice din anii 1990, cum ar fi celebrul discurs din balcon al Regelui Mihai din anul de graţie 1992, dar şi consideraţii cu privire la destinul tragic al acestui ultim rege al României, confiscat de mai multe ori de Istorie şi de oamenii ei. Ochiul atent poate distinge în carte pasaje de analiză geopolitică pură, cum ar fi de pildă francofonia renăscută a anilor 1990 şi apoi pierdută la fel de brusc – memorabil episodul vizitei şi contravizitei, cu acelaşi avion, a unei delegaţii „oficiale” de scriitori, chiar în timpul Revelionului 1990, cel mai tulbure şi exaltat revelion al României moderne. Sau călătoriile mai recente în Hong Kong şi lupta pentru libertate a studenţilor de acolo, şi opacitatea amestecată cu laşitate interesată a occidentalilor. Indiferent de episodul descris, am simţit încă o dată, dacă mai era nevoie, că adevăratul barometru al schimbărilor din societatea noastră e dat de artişti şi de scriitori. Ei simt cu o lungime de avans lumea ce va să vină, mult mai bine decât profesioniştii predicţiei, fie că este vorba de sociologi sau de politologi. Cred că acest lucru se întâmplă pentru că sunt mai liberi, mai decomplexaţi în viziune şi mai puţin dependenţi de plăcerile hedoniste ale vieţii. Din acest punct de vedere, ultimele pagini ale volumului nu sună prea încurajator pentru noi. „Dărâmând statuile şi cerând, în numele libertăţii, cenzura, totul devine şi mai înspăimântător,” Inutil să adăugăm ceva.
Poate un singur lucru, totuşi. Pierre Nora, cel care a editat monumentala trilogie intitulată Les Lieux de Memoire (1984 plus), atrage atenţia în introducerea acesteia asupra faptului că „resturile” istoriei devin memorie atunci când istoria însăşi pare să fi uitat ce reprezintă ea cu adevărat. Utilizează şi o splendidă metaforă, citez aproximativ, „istoria devine memorie, la fel ca resturile rămase la ţărm de mare, odată cu retragerea apelor”. Personal, cred că toate fragmentele memoriale ale unei vieţi exemplare ca aceasta trebuiau închise într-un muzeu sau într-o carte. Ca o ultimă sărbătoare, o ultimă exaltare. Ana Blandiana a reuşit acest lucru. Restul e literatură. Oare? Dacă nu, atunci ce este? Punct şi de la capăt. //
Cea mai recentă carte a Anei Blandiana, publicată la Ed. Humanitas, poartă numele Soră lume. Într-un fel de prefață, autoarea face trimitere la un volum anterior, „Cea mai frumoasă dintre lumile posibile”, care a cuprins amintirile din călătoriile în străinătate, subliniind faptul că viziunea ei din această carte era una înfrumusețată din cauza faptului că, ajungând în Occident greu, călătoriile apăreau ca niște miracole. Venind dintr-o dictatură, lumea visată era idealizată și părea mai frumoasă decât era.
În volumul Soră lume, Ana Blandiana revine la acele călătorii în străinătate, dar ceea ce povestește este diferit. Nu mai descrie muzee și sentimentele resimțite în fața operelor de artă, ci redă diverse fapte de viață din aceste călătorii care, prin simpla lor expunere, înfățișează o realitate socială și politică. Autoarea menționează că dacă „Cea mai frumoasă dintre lumile posibile” ar fi astfel o carte mai degrabă poetică, Soră lume ar fi o carte care se apropie de proză. Volumele sunt complementare nu doar prin stil, ci și prin conținut, pentru că dacă primul volum ar fi o carte de „exerciții de admirație”, am spune noi, al doilea este o carte de încercare de înțelegere a lumii – de dinainte de 1989, dar și de după –, în care compasiunea, ca formă de cunoaștere, precizează autoarea, ar fi sentimentul dominant.
Lumea festivalurilor de poezie, a vizitelor de grupuri mici de scriitori în altă țară, a târgurilor internaționale de carte, a lansării unei cărți traduse este una a întâlnirilor între culturi și civilizații, a constatării afinităților, dar și a diferențelor dintre artiști, ca și dintre țările/ regimurile din care provin. Înainte de ’89, fiecare călătorie în străinătate putea fi și ultima oportunitate în acest sens pentru că regimul se putea oricând „închide”. Amintirile autoarei îi vor surprinde pe mulți dintre cititorii născuți într-unul din ultimii 30 de ani. Oricât ar fi luat cunoștință aceștia despre cât era de dificil să călătorești în străinătate înainte de ’89, descrierea exactă a aventurii încărcate de neliniște a obținerii – sau nu – a permisiunii din partea autorităților comuniste pentru o astfel de „ieșire” din țară, descrierea așteptării, care dura luni în șir adesea, pentru a participa la un eveniment cultural la care, de altfel, erai invitat sau chiar la decernarea unui premiu, toate acestea pot părea ireale celui care nu le-a trăit și care azi trece frontierele, cel puțin în UE, fără să mai aibă nevoie nici măcar de mult râvnitul pașaport. Libera circulație, firească în zilele noastre, a fost un vis în trecutul recent.
În acest sens, capitolul referitor la diligențele făcute pentru a profita de bursa oferită de Universitatea din Iowa Anei Blandiana și soțului ei, scriitorul Romulus Rusan, în 1974 sau cele pentru a putea să își ridice Premiul Herder, la Viena, în 1982, sunt exemple elocvente. Cum drumul spre America a fost făcut cu vaporul, cu escale în mari orașe străine exotice, ținta călătoriei a fost serios concurată de experiența extraordinară a unui sejur pe un transatlantic și a cunoașterii chiar și pe fugă a unor universuri care, altminteri, ar fi rămas inaccesibile, ca niște galaxii îndepărtate. Pentru că o „ieșire” din țară (cuvântul „ieșire”, folosit în epocă, e sugestiv pentru ideea de univers închis) era atât de prețioasă, autoarea s-a folosit de ocazia de a merge la un festival de poezie de la Bayreuth pentru a se întâlni după aceea cu soțul ei în Italia (el venind din Macedonia), pentru a vizita împreună capodoperele artei pe care le cunoșteau doar din albume de artă. Cum oficialitățile românești permiteau cumpărarea doar a 5 dolari celor care obțineau dreptul de a călători în Occident, Ana Blandiana și Romulus Rusan s-au pregătit pentru sejurul italienesc cu mâncare rece de acasă, în colete care au parcurs un drum lung, apelând chiar și la Poștă. Și s-au cazat într-o cămăruță a casei „Academia di Romania”. Astăzi, pentru cineva care nu a trăit acele vremuri, descrierea ar putea părea o poveste picarescă, dar pentru alte generații, tonul lejer și amuzant al autoarei nu împiedică o anumită strângere de inimă. Prețul, imens pe atunci, al libertății de a trece o frontieră este văzut azi, prea repede, ca fiind banal.
Astfel, cartea Anei Blandiana ilustrează, fără vreo afirmație tezistă sau patetică, ci direct și neutru, felul în care a funcționat Europa pentru aproape o jumătate de secol, între anii ‘60 și anul 1989, al prăbușirii regimurilor comuniste din Est. O Europă divizată, în care locuitorii „lagărului comunist” visau la Occident ca la Paradisul pierdut.
Există câteva capitole care pun în evidență în mod strălucit, prin fapte de viață din cursul unor vizite culturale, trăsături fundamentale ale unei societăți totalitare. Uneori, faptele se colorează cu umor negru, alteori sunt profund emoționante. Trei capitole sunt dedicate vizitei autoarei, în 1965, în URSS, alături de Matei Călinescu, Ștefan Bănulescu și Ben Corlaciu. Ceea ce se întâmplă în URSS e antologic, iar figura Lenei, cea a Liudmilei și a (înșelătorului) Vasile Cucoș sunt adevărate personaje de roman. După 40 de ani, la o altă vizită la Moscova, autoarea constată cum, dincolo de o anumită opulență, rămâne valabil tot ce ținuse de societatea supercontrolată și supravegheată.
Foarte aproape de timpul prezent, relatarea călătoriei făcute în 2019 în Hong Kong, Macao și două orașe din China poate da fiori reci, iar autoarea e revoltată că organizatorii și participanții la festivalul de poezie tratează ca pe un tabu absolut soarta dramatică a protestatarilor de pe străzile Hong Kongului. Urmează scena contemplării unui parc seara, într-un oraș din China, în care oamenii se plimbă liniștiți, își consultă iPhone-urile, deși au internetul restricționat la granițele naționale și știu că dacă vor spune ceva împotriva regimului vor ajunge imediat la pușcărie. Gratiile înalte, ridicate absurd în fața unor blocuri, alături de spectacolul cuceritor al urșilor Panda într-un zoo – vizită obligatorie pentru străini – încheie un periplu în care gazdele au strâns din buze pentru a nu rosti decât cuvintele permise. Autoarea își va pune niște întrebări interesante despre raportul dintre nevoia de libertate și noțiunea de fericire.
În aceeași direcție, a povestirii unor fapte care ilustrează ciocnirea dintre două lumi, se află și relatarea vizitei la Berlin, unde autoarea îi cunoaște pe membrii unei familii din RDG care înainte de ‘89 au săpat, luni bune, un tunel pornind din propria casă, pentru a ajunge în RFG. E memorabil detaliul referitor la faptul că pământul pe care îl „excavau” trebuia să fie depozitat în casa lor, pentru că dacă l-ar fi scos în curte, ar fi dat de bănuit vecinilor!
Este descris de trei ori, în trei locuri diferite, schimbul de priviri la frontiera dintre două lumi. O dată între Macao și China, în ajunul trecerii provinciei Macao de sub tutela portugheză sub cea chineză: peretele de sticlă groasă și transparentă prin care se privesc cei dintr-o lume încă liberă și cei dintr-o lume oprimată este demn de o scenă de cinema. A doua oară, scena se întâmplă în Albania, pe aeroport, unde autoarea face o escală în drumul spre o destinație occidentală. Coborând din avion pentru a se urca într-altul, călătorii au ocazia să-i vadă pe câțiva albanezi care vin într-o sală a aeroportului doar ca să îi vadă pe cei care au libertatea de a circula. A treia întâlnire „de gradul III” are loc chiar la Berlin, unde orașul se împarte între Occident și dictatură. Depășind frontiera, autoarea observă încă de pe prima stradă ce aparține RDG-ului tot felul de aspecte pe care nu le văzuse în RFG, la o stradă distanță.
Un episod aparte este capitolul care descrie vizita la Paris tocmai în mai-ul ’68 contestatar. Ceea ce se întâmplă la Teatrul Odeon, unde tinerii „revoluționari” intră în sală și atacă agresiv cultura tradițională, făcându-și idoli din marile figuri de dictatori de extrema-stângă ai lumii și li se răspunde cu atâta decență și curaj, de altfel, de către Jean-Louis Barrault și Madeleine Renaud, este încă o dovadă a unei neînțelegeri ideologice impardonabile.
În toate aceste povești de viață există și ghinion: când autoarei i se fură geanta cu actele și banii, în Italia, sau la Viena, când valiza e trimisă în altă țară și pare a face imposibilă continuarea călătoriei sau când se rănește la picior grav pe o plajă neprivată (!) tot din Italia. Dar contactul cu oamenii simpli aduce surprize foarte plăcute. Un accident de mașină în Bulgaria îi face totuși pe Ana Blandiana și Romulus Rusan să comunice foarte original cu o familie de țărani bulgari. Iar constatarea, la Dallas, că autoarea a trecut prin aeroporturile de la Otopeni și de la Heathtrow fără ca nimeni să vadă că are nume diferite (nume și pseudonim) pe pașaport/ bilet de avion duce la altă poveste plină cu peripeții, în drum spre Congresul Internațional al Pen Club-ului, în Mexic, unde va renunța la propunerea ca ea să devină președinta organizației.
Atunci când se întâlnesc, oamenii au o anumită imagine despre ceilalți, apoi constată în ce măsură imaginea e corectă sau nu. Poveștile de viață din volumul Soră lume umbresc multe ficțiuni, așa cum viața depășește uneori orice imaginație prin savoarea imprevizibilului.
Există și portrete ale unor anonimi, dar a căror experiență de viață este emblematică pentru bulversarea multor destine din istoria recentă (Sora Maria de la Providenza sau Ifigenia) și există și pagini de frumusețe pură, dintr-o piață de fructe și legume din Florența sau plantarea de semințe de arbore de Sequoia, din California, în curtea din Comana sau felul în care învie un sat pustiu din Slovenia cu ocazia unui festival internațional de poezie.
Din tot tumultul acestor întâlniri nu putea lipsi figura regelui Mihai, evocat cu multă admirație și afecțiune.
Dacă volumul debutează cu o primă călătorie (în România, din copilărie), în care subiectul pare a fi desacralizarea lumii contemporane, finalul ne propune o meditație asupra situației actuale a pandemiei.
Soră lume este o carte de amintiri, dar mai ales o carte de istorie neconvențională despre trecutul recent, prin juxtapunerea unor texte care au o unitate clară. Dincolo de faptele de viață povestite, autoarea surprinde în trăsăturile ei esențiale lumea împărțită, până în 1989 („année charnière”), între democrație și totalitarism. Și nu uită bulversările de după 1989.
Călătorind prin lume, Ana Blandiana a fost extrem de atentă la tot ceea ce a văzut și relatează onest aceste fapte de viață prin care se citește o lume. O lume pe care o îmbrățișează, dar fără să-și acopere nicio clipă privirea. Volumul e o mărturie și o tentativă, cum spune chiar ea, de a înțelege, dar și un moment de creație, pentru că din noianul de amintiri, autoarea le-a selectat, desigur, pe cele mai interesante și le-a redat cu talentul de scriitor pe care i-l cunoaștem. //
Ana Blandiana Soră lume Editura Humanitas, București, 2020, 432 pagini
Adevăratul barometru al schimbărilor din societatea noastră sunt artiştii şi scriitorii. Ei simt cu o lungime de avans lumea ce va să vină, mult mai bine decât profesioniştii predicţiei.
După lectura volumului intitulat FalsTratat de Manipulare (2015), am simţit instinctiv că Ana Blandiana va continua să adâncească fântâna memoriei, la o scară mai amplă. Trec cinci ani şi apare Soră Lume, care continuă într-un fel şantierul început în 2015 - în plină pandemie şi favorizat oarecum de aceasta; nu detaliez, dar sunt convins că peste câţiva ani vom avea studii specializate dedicate literaturii de/din pandemie. Ambele producţii nu sunt cărţi de memorii, deşi sunt construite din amintiri, ne avertizează autoarea chiar de la început, într-un prim capitol cu nuanţa epistemică, intitulat, destul de studiat, dar... poetic, Compasiunea ca formă de cunoaştere. De ce este această carte? Ce a vrut să transmită, care au fost intenţiile sale? Cărui public i se adresează? Cred că fiecare dintre noi pornește pe drumul lecturii unui mare autor având în minte aceste interogaţii preliminare. Dacă nu este o carte de „memorii” clasice (mică paranteză: îmi plac mult titlurile de modă veche, oneste, de tipul memoriisau amintiri, fără surprize, fără volute inutile), dacă nu este o carte-suvenir de călătorie, atunci ce este ea? În rândurile care urmează, încerc să realizez o descriere a impresiilor mele de lectură, în paralel cu o sinteză a principalelor teme şi „nuclee” care au stat la baza scrierii acesteia, aşa cum le văd eu, foarte subiectiv deci. Asumat subiectiv.
Un punct de întâlnire
Am citit, în anii adolescenţei mele, dar şi mult după aceea, cartea lui Mircea Micu Întâmplări cu scriitori (1979), veselă şi tristă, ironică şi melancolică despre minunata lume a scriitorilor şi a poveştilor lor de viaţă; semnalez şi ilustraţiile din interior, mordante, semnate de inclasabilul Florin Pucă, acest haiduc al absurdului existenţial. Cred că de atunci am rămas cu această pasiune a privirii înlăuntrul acestui microunivers aparte. Am ştiut dintotdeauna că ei, scriitorii mari, nu scriitorimea, purtătorii de pană sau, mai nou, de tastatură, trăiesc la o altă intensitate decât noi, muritorii obişnuiţi, ba, mai mult, au capacitatea de a prevedea în avans mersul lumii, marile schimbări. Prezentul volum oferă o serie de întâlniri discrete, fulgurante aproape, cu unele dintre cele mai importante personaje ale literaturii noastre, citez în ordine aleatorie: Ştefan Bănulescu, Matei Călinescu, Augustin Buzura, Adrian Marino, Radu Tudoran, Mircea Dinescu, chiar şi Emil Cioran etc. Chiar dacă sunt reprezentaţi din câteva trăsături, întoarceri şi reveniri de condei, sunt EI, cei mai mari, cei mai reprezentativi, iar întâlnirea nu poate să nu-l impresioneze pe cititorul şi „consumatorul” de istorie literară. Avem aici frânturi din viaţa marii tagme a scriitorilor din comunism şi nu numai, detalii despre funcţionarea Uniunii Scriitorilor, mobilităţi şi premii, diverse ritualuri de breaslă, raporturi de putere, formale şi informale. Chiar şi mici anecdote de parcurs, cu toate că umorul Anei Blandiana este unul mai degrabă „ardelenesc”, adică mai molcom, mai reţinut, după evaluările mele valahe. Dintre portrete, mă voi opri puţin asupra lui Matei Călinescu: politicos, cu distincţie aristocratică, cultivând căldura relaţiei umane, abil în practica exerciţiului distanţei. Şi o picătură de naivitate intelectuală, de prea mare încredere în oameni, dar poate mă înşel eu în aprecierile mele de lectură; oricum aşa apare tot grupul din care face parte şi care întreprinde o primă excursie în URSS, în anii 1960, printre primele descrise în volum – a se vedea, în acest sens, întâlnirea lor cu kaghebistul din Moldova Sovietică, cel care-i supraveghea în peregrinările lor prin oraş, deghizat în inginer agronom „patriot”.
„Etnografia” voiajului şi modului de a călători
Lectura cărţii doamnei Ana Blandiana am realizat-o imediat după ce am terminat o altă carte, ce mult mi-a plăcut, Două luni în Europa. Călătorind româneşte în anii comunismului biruitor, Silvia Colfescu, Editura Vremea, 2020. Cred că ambele volume pot contribui la un studiu mai amplu legat de literatura de călătorie românească, de modul în care călătoream înainte şi după 1990. Sau, pentru a fi mai exacţi, ar trebui să menţionăm anul 2007 şi intrarea noastră în Uniunea Europeană, care a schimbat totul. Emoţiile legate de obţinerea vizei, dificultăţile în procurarea mult-doritei, dar periculoasei „valute” (era interzisă deţinerea acesteia de către persoanele fizice), goana după alimentele neperisabile (revine şi aici imaginea iconică a celebrului salam zis de Sibiu; dacă mâine s-ar fonda un muzeu al cotidianului comunist, acestuia i-ar trebui să i se dedice o sală aparte), micul comerţ între ţările socialiste (povestea unor flacoane de Gerovital, panaceul-minune, care ar fi trebuit să fie (re)vândute în fosta Jugoslavie este... de poveste). Adăugăm inocenţa românilor din acei ani în ceea ce priveşte anumite probleme şi comportamente tipic occidentale, cum ar fi de pildă dreptul la grevă, dar şi preţul uriaş al asistenţei medicale de urgenţă – a se vedea, în volum, accidentul neplăcut de pe plaja din insula Capri şi deznodământul său mai degrabă neobişnuit, din punct de vedere financiar. Dar cel mai mult m-a impresionat (în ambele cărţi) atitudinea de resemnare calmă, stoică, pe care o manifesta imensa majoritate a călătorilor români de dinainte de 1990 (şi, îndrăznesc să spun, şi câţiva ani buni după această dată-ghilotină) în faţa tuturor acelor ispite şi tentaţii ale industriei consumului din Occident. Motivul era unul simplu: nu aveau bani decât pentru supravieţuirea imediată, diferenţa de venit dintre „noi” şi „ei” era nu doar mare, ci de-a dreptul uriaşă. Ştiu ce spun, am ajuns la rândul meu pentru prima oară în Occident în anul 1994, mă uitam la vitrinele pline de culori cu o detaşare ce nu se poate explica în cuvinte, aproape monahală. În plus, cu puţinii bani din portofel, turiştii de atunci preferau să viziteze muzee şi expoziţii, să meargă la concerte sau filme de artă. Idealizez puţin, accept, dar tentaţia culturii era mai mare decât cea a hamburgerului şi a hainelor de firmă; să fie vorba aici despre unul dintre nenumăratele paradoxuri ale căderii comunismului, încă unul, legat de libertatea prin cultură şi alienarea acesteia prin consum? În fine, ceea ce am putea denumi o „etnografie” la firul ierbii se regăseşte în aventurile de călătorie de care este plină cartea, cum ar fi de pildă accidentul de maşină petrecut în Bulgaria, în anii 1980. Cuplul Rusan-Blandiana este salvat in extremis de la prăbuşirea de pe un pod, în apa vijelioasă a unui râu, de nişte săteni bulgari care le-au sărit în ajutor. Sunt găzduiţi apoi în casa acestora, peste noapte. Este proverbială necunoşterea, ne-vorbirea limbilor străine de către vecinii de la sud de Dunăre, printre cei care-şi petrec acum vacanţele de vară la ţărm de mare. Nu ne putem aştepta deci la mari surprize în mediul rural al Bulgariei din acei ani. Dar „inventivitatea ţărănească” a gazdelor naşte un mod de comunicare pe cât de simplu, pe atât de rafinat, cu ajutorul unor bileţele de hârtie pe care erau scrise preţurile diferitelor obiecte, făcând parte din universul cotidian al acestora. Apoi făceau comparaţia cu preţurile din România şi calitatea produselor – un început de comunicare dintre două lumi, cu alte cuvinte. Restul vă las să-l descoperiţi singuri, lecturând cartea.
Un ghid „Routard”, rafinat şi intelectual
Am fost şi sunt un mare admirator al cărţii America Ogarului Cenuşiu, autor Romulus Rusan. Mi se pare cel mai captivant jurnal de călătorie din întreaga literatură română, scris cu un stil şi cu o siguranţă pe care am mai întâlnit-o doar la elveţianul Nicolas Bouvier, autor prea puţin cunoscut la noi, din păcate. În timpul anilor de liceu, când am descoperit America lui Romulus Rusan, nu citisem mai nimic de Ana Blandiana, recunosc deschis, dar am simţit instinctiv că în acest volum există şi o privire secundă, o respiraţie complementară, discretă, dar puternică. Ana Blandiana respinge în mai multe locuri din volum ideea de carte de călătorie, chiar dacă titlul duce cu gândul la aşa ceva, iar fotografia de pe copertă, uşor dadaistă, să zicem, este şi ea una cât se poate de turistică. Da, „„ nu este o carte de călătorie, şi nu pentru că genul literaturii de călătorie ar fi unul minor, ci pentru faptul că voiajul serveşte aici mai degrabă ca un agent activator al memoriei unei vieţi. Şi totuşi... Pe urmele celor citite/întâlnite în paginile volumului mi-ar fi făcut mare plăcere să văd statuia uriaşă a generalului Charles de Gaulle din Rusia, precum şi celebrele paznice de coridor de hotel, un post neschimbat din perioada sovietică, care transmit, citez, „un aer de suspiciune generalizată”. Sau casa conţilor Tolstoi, fostul sediu al Uniunii Scriitorilor din URSS. În Statele Unite aş fi vrut să vizitez pădurea de sequoia din Munţii Sierra Nevada, California. Chiar dacă sunt ambalate în formule poetice, delicate, paginile de călătorie printre uriaşii care cresc şi descresc în acea pădure unică sunt memorabile, ai vrea să pipăi cu privirea asemenea minuni doar pentru a verifica dacă descrierea călătorului se potriveşte şi cu simţirea ta. Ana Blandiana te poartă spre destinaţii îndepărtate, exotice (Macao, Guadalajara, Bogota-Columbia, Africa de Sud) sau altele care au pierit, simbolic vorbind, din cauza succesului turistic prea mare, cum ar fi Insula Capri din anii 1970. Chiar dacă timpul de şedere este unul mai degrabă limitat, mi s-a părut surprinzătoare intimitatea culturală de care dă dovadă autoarea; ştie să aducă imediat la lumină trăsăturile definitorii ale unei societăţi, zonele sale de lumină şi de umbră – din acest punct de vedere, paginile despre Africa de Sud, procesul de transmitere a puterii din această ţară şi paralela neaşteptată pe care a făcut-o cu România mi s-a părut teribilă; doar sensibilitatea acută a unui scriitor putea da naştere unor astfel de descrieri edificatoare ale haosului şi dificilei aşezări a normalităţii.
Lumea Anei Blandiana: festivaluri de poezie, dar şi târguri din Teleormanul rural
Ana Blandiana a cunoscut succesul literar foarte devreme, dar nu s-a lăsat acaparată de el. A cunoscut Puterea, în toate formele ei, dar nu s-a contaminat de atracţia malignă a acesteia şi a rămas un om normal, direct şi simplu spus. Tocmai această normalitate „neobişnuită” în tagmă o face capabilă să descrie cu maximum de luciditate şi detaşare lumea festivalurilor literare, a întâlnirilor organizate de clubul PEN în diverse colţuri ale lumii sau congrese mondiale ale scriitorilor (cel din 1998, de la Guadalajara, Mexic, este prezentat în detaliu, cu întreaga lui frământare internă, reguli nescrise şi rivalităţi mai mult sau mai puţin literare, dincolo de întâmplările personale ale autoarei, mai puţin vesele sau plăcute – se pare că Norocul, Zeul Noroc, a însoţit-o mereu pe aceasta, permiţându-i să iasă din situaţii şi încurcături incredibil de gândit, nu doar de scris şi descris. Este extrem de discretă cu propriile preferinţe literare, dar citind printre rânduri putem bănui că Ana Blandiana nu iubeşte prea mult, citez, „poezia post-modernă de serie, nedeosebită pe toate meridianele”. Mai întâlnim „sate de creaţie” şi rezidenţe literare, burse de călătorie şi de creaţie. Lumea scriitorilor şi scriitori prin lume. Inclusiv prin lumea unor umile târguri de ţară din Teleorman, în perioada electorală a anilor 1990. Ca o opinie strict personală, mi-e greu să mi-o închipui pe A.B. şi pe alte personalităţi ale lumii culturale de atunci înotând în glodul unui obor de vite, dar pe de altă parte, o admir pentru curajul pe care l-a avut. Mai cred că el vine din respectul şi pasiunea studiului ţăranului român şi al suferinţelor sale prin vremi, dar asta-i altă poveste.
Geopolitică, schimbare, transformare
Ceea ce cred că o deosebeşte însă pe autoare de imensa majoritate a marilor scriitori români, nu doar colegi de generaţie cu aceasta, a fost intensa implicare civică de care a dat dovadă. Cei care sunt tineri în aceşti ani nu cred că-şi pot închipui fenomenul Piaţa Universităţii, precum şi greutatea pe care o aveau apelurile intelectualilor publici din acea perioadă, printre care şi A.B., care umpleau, la propriu, pieţele de lume. Dacă suntem în acest moment în NATO, în Uniunea Europeană, dacă ne putem deplasa liberi unde vrem şi avem un „paşaport bun” (sau aproape), dacă simţim cum ne-a crescut vizibil nivelul de trai, ei bine, acest lucru se întâmplă şi datorită acţiunii civice a celor ca ea, în anii cumplitei indecizii ai tranziţiei gri ai anilor 1990. Soră Lume poate fi citită deci şi în această cheie, a permanentei lupte pentru libertate, adevărata libertate, pe care am început iarăşi să o pierdem, încetul cu încetul, din comoditate sau prostie, pur şi simplu. Sunt descrise în carte şi episoade-cheie ale vieţii politice din anii 1990, cum ar fi celebrul discurs din balcon al Regelui Mihai din anul de graţie 1992, dar şi consideraţii cu privire la destinul tragic al acestui ultim rege al României, confiscat de mai multe ori de Istorie şi de oamenii ei. Ochiul atent poate distinge în carte pasaje de analiză geopolitică pură, cum ar fi de pildă francofonia renăscută a anilor 1990 şi apoi pierdută la fel de brusc – memorabil episodul vizitei şi contravizitei, cu acelaşi avion, a unei delegaţii „oficiale” de scriitori, chiar în timpul Revelionului 1990, cel mai tulbure şi exaltat revelion al României moderne. Sau călătoriile mai recente în Hong Kong şi lupta pentru libertate a studenţilor de acolo, şi opacitatea amestecată cu laşitate interesată a occidentalilor. Indiferent de episodul descris, am simţit încă o dată, dacă mai era nevoie, că adevăratul barometru al schimbărilor din societatea noastră e dat de artişti şi de scriitori. Ei simt cu o lungime de avans lumea ce va să vină, mult mai bine decât profesioniştii predicţiei, fie că este vorba de sociologi sau de politologi. Cred că acest lucru se întâmplă pentru că sunt mai liberi, mai decomplexaţi în viziune şi mai puţin dependenţi de plăcerile hedoniste ale vieţii. Din acest punct de vedere, ultimele pagini ale volumului nu sună prea încurajator pentru noi. „Dărâmând statuile şi cerând, în numele libertăţii, cenzura, totul devine şi mai înspăimântător,” Inutil să adăugăm ceva.
Poate un singur lucru, totuşi. Pierre Nora, cel care a editat monumentala trilogie intitulată Les Lieux de Memoire (1984 plus), atrage atenţia în introducerea acesteia asupra faptului că „resturile” istoriei devin memorie atunci când istoria însăşi pare să fi uitat ce reprezintă ea cu adevărat. Utilizează şi o splendidă metaforă, citez aproximativ, „istoria devine memorie, la fel ca resturile rămase la ţărm de mare, odată cu retragerea apelor”. Personal, cred că toate fragmentele memoriale ale unei vieţi exemplare ca aceasta trebuiau închise într-un muzeu sau într-o carte. Ca o ultimă sărbătoare, o ultimă exaltare. Ana Blandiana a reuşit acest lucru. Restul e literatură. Oare? Dacă nu, atunci ce este? Punct şi de la capăt. //
