Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium

joi, 21 martie 2019

House-proud mouse caught on camera tidying garden shed | SWNS TV



VIDEO
http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html
 Un pensionar a descoperit că un şoarece îi face ordine în atelier noaptea: „Începusem să cred că-mi pierd minţile“
VIDEO Un pensionar a descoperit că un şoarece îi face ordine în atelier noaptea: „Începusem să cred că-mi pierd minţile“
 Şoricelul harnic surprins mutând obiecte într-o cutie FOTOSWNS



20 martie 2019, 19:55 
de
Cezar Pădurariu

Un şoricel harnic a ajuns vedetă în Marea Britanie după ce un pensionar l-a surprins cu o cameră video ascunsă făcând curăţenie în timpul nopţii în atelierul din spatele casei.

Stephen Mckears, un pensionar de 72 de ani din Marea Britanie, începuse să-şi pună la îndoială propriile facultăţi mintale după ce a observat timp de mai multe zile că sculele şi obiectele pe care le lăsa seara în dezordine pe masa din atelier apăreau depozitate dimineaţa într-o ladă.

Şuruburi, şurubelniţe sau obiecte sanitare destul de grele erau cărate, în realitate, de un şoarece, pe care l-a surprins cu o cameră video dotată cu infraroşu şi senzori de mişcare.

"L-am botezat Brexit fiindcă îmi pare că-şi face provizii aşa cum englezii o fac în perspectiva ieşirii din Uniunea Europeană", a declarat amuzat Stephen Mckears.

Stephen Mckears, un pensionar de 72 de ani din Marea Britanie, începuse să-şi pună la îndoială propriile facultăţi mintale după ce a observat timp de mai multe zile că sculele şi obiectele pe care le lăsa seara în dezordine pe masa din atelier apăreau depozitate dimineaţa într-o ladă. Şuruburi, şurubelniţe sau obiecte sanitare destul de grele erau cărate, în realitate, de un şoarece, pe care l-a surprins cu o cameră video dotată cu infraroşu şi senzori de mişcare. "L-am botezat Brexit fiindcă îmi pare că-şi face provizii aşa cum englezii o fac în perspectiva ieşirii din Uniunea Europeană", a declarat amuzat Stephen Mckears. Observaţiile repetate asupra comportamentului animalului au dus la concluzia că şoarecele "intră în tură" în jurul orei 2.30 dimineaţa şi lucrează conştiincios la ordonarea obiectelor din atelier de aproape o lună.
 

 citeste totul despre: soarece harnic curatenie atelier soarece scule 

The Best of Juliette Gréco (full album)

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

”POLITICALLY INCORRECT. Trupele franceze de menținere a ordinii pot fi comparate cu unitățile SS? Represiunea polițienească a făcut nenumărate victime în Franța după război ”- Autor: Ovidiu Drugă | joi, 21 martie 2019 |- Sursa : Evenimentul Zilei


http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

POLITICALLY INCORRECT. Trupele franceze de menținere a ordinii pot fi comparate cu unitățile SS? Represiunea polițienească a făcut nenumărate victime în Franța după război


Autor: 
  |

Brutalitatea pe care forțele de ordine din Franța o folosesc pentru a reprima mișcarea „vestelor galbene” a „redeschis răni vechi”. Corespondentul din Franța al elitistei publicații britanice „The Spectator”, Gavin Mortimer, compară acțiunile îndreptate împotriva celor care îl contestă pe Macron cu demonstrațiile de forță menite să potolească mișcările studențești din 1968.

„În timpul revoltei studențești din 1968 a existat un slogan care s-a auzit pe toate străzile și bulevardele Parisului, în timp ce protestatarii se luptau cu poliția: CRS = SS (Compagnies Repulicaines de Securite). O jumătate de secol mai târziu, o nouă generație de demonstranți face aceeași comparație între forțele de elită ale poliției franceze și Schutzstaffel, unitățile naziste de apărare. „Ca să ne convingă de justețea acestei idei, Gavin Mortimer citează copios din materialul publicat în The Times de Charles Hargrove pe 13 mai 1968: „Trupele și-au verificat baretele de la căștile de protecție și și-au aranjat ochelarii, au verificat grenadele cu gaze lacrimogene și apoi au început să înainteze, încolonate pe companii, spre baricade.” Violența care a urmat a șocat Franța, spune Mortimer citând articolul din The Times. Când pietrele aruncate de protestatari au început să lovească forțele de ordine, acestea au răspuns cu gaze lacrimogene. „Nu este gaz obișnuit. Are clor în el. Astfel de grenade folosesc americanii în Vietnam”, își amintește Hargrove că i-ar fi șoptit un coleg francez.

În zilele noastre, nu gazele lacrimogene fac ravagii în rândul manifestanților, ci faimoasele LBD (Lanceur de balle de défense), cunoscute și sub numele de arma „flash-ball”. Aceste lansatoare trag cu gloanțe de cauciuc de calibrul 40 de milimetri la o distanță de 50 de metri. Deși autoritățile dau asigurări că proiectilele nu pot străpunge pielea, viteza de 100 de metri pe secundă a bilelor de cauciuc a provocat o mulțime de răni grave (ochi scoși, mandibule fracturate). Pe 26 ianuarie, unul dintre conducătorii de facto ai „vestelor galbene”, Jerome Rodrigues, a fost împușcat în față cu un astfel de glonț în tipul actului al unsprezecelea al protestelor. Rănirea lui este investigată acum, pentru că există plângeri că ar fi fost țintit deliberat. Oricum ar fi, folosirea LBD a provocat o furie cumplită în rândul manifestanților și valuri de acuzații pe internet.

În decembrie, pe site-urile de socializare a apărut o fotografie în care apar forțele de ordine franceze din 2018 și SS Waffen în 1944. Dedesubtul pozei, numai câteva cuvinte: „Nu facem decât să respectăm ordinele”. Comparația dintre trupele de menținere a ordinii din Franța și naziști sunt însă chiar mai vechi decât mișcările studențești din 1968. Aceste trupe de menținere a ordinii au fost constituite după al doilea război mondial cu scopul de a apăra republica împotriva unei eventuale insurecții comuniste. Domeniul lor de competență a fost extins trei ani mai târziu pentru a face față tulburărilor legate deraționalizarea alimentelor și lipsa de cărbune. Așa se face că în toamna anului 1948, la ordinul ministrului de Interne Jules Moch, unitățile au fost aruncate în luptă împotriva minerilor greviști. Au făcut ordine trăgând în plin. Mai mulți greviști au fost uciși. Numărul răniților a fost de ordinul sutelor. Abia în 2011 li s-a făcut dreptate victimelor acestei represiuni polițienești. 27 de supraviețuitori din rândul greviștilor au primit atunci câte 30 000 de euro drept compensație. Jules Moch n-a fost însă niciodată tras la răspundere.

Comentând sloganul CRS = SS, viitorul președinte al Franței, François Mitterrand, a remarcat: „O rimă interesantă, dar un conținut slab”. Represiune a continuat, însă. Un marș organizat la Paris, pe 8 februarie 1962 în sprijinul războiului de independență algerian s-a încheiat cu o tragedie. Poliția, inclusiv cele trei companii de elită specializate în „menținerea ordinii”, au ucis nouă demonstranți în stația de metrou Charonne.

Lui Charles de Gaulle, brutalitatea poliției din 1968 i-a fost, până la urmă, fatală în plan politic. Nici președintele Macron nu e într-o situație fericită, spune Gavin Mortimer. „Diferența dintre situația de acum și cea din 1968 este că mișcarea „vestelor galbene” nu se limitează la stânga. „Francezii își doresc ordine, dar ordinea nu înseamnă mutilarea adversarilor politici și folosirea unei forțe disproporționate”, a scris pe twitter Marine le Pen. Momentul actual pare un deja vu în Franța, unul periculos. Nu se anunță un viitor prea bun nici pentru președinte, nici pentru poliția lui”.

În Hexagon sunt mulți comentatori, mai ales din rândul așa numitei „fachosphere”, care nu-i dau dreptate lui Gavin Mortimer decât parțial. Potrivit acestor voci de dreapta, represiunea asupra „vestelor galbene” este mult mai violentă decât cea dezlănțuită de Ckarles de Gaulle împotriva studenților în 1968. Diferența este chiar și mai mare dacă facem comparații cu intervențiile poliției în suburbiile majoritar musulmane. Acolo, polițiștii specializați în reprimarea turbulenților se poartă ca niște mielușei, în vreme ce împotriva „vestelor galbene” pozează în lei-paralei.


”Putinismul în eternitate: ideologul lui Putin, Veaceslav Surkov anunță noua ideologie de export a Rusiei Pulsul planetei” - Autor: Iulian Chifu - joi, 21 martie 2019 - Sursă: Evenimentul Zilei


http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

Putinismul în eternitate: ideologul lui Putin, Veaceslav Surkov anunță noua ideologie de export a Rusiei. Pulsul planetei

Autor
Data
joi, 21 martie 2019



LUMEA LUI BANCIU 20 MARTIE P3/3

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

miercuri, 20 martie 2019

”Două filme politico-emoționante” - Irina Margareta Nistor | 19.03.2019 - Sursă : Revista 22

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

Două filme politico-emoționante


Irina Margareta Nistor 

| 19.03.2019

De ce am definit cele două pelicule politice și emoționante? Pentru că primul vorbește despre refugiați, iar cel de-al doilea despre rasism, fără să fie teziste, reușind să fascineze și să înduioșeze.

Poate părea o alăturare mai bizară între politic și emoție, ba chiar emoționant. Dar, în mod surprinzător, chiar așa stau lucrurile. Și, în plus, ambele au fost nominalizate la Oscar. Este vorba despre Capernaum: Haos și speranță și Green Book: O prietenie pe viață.
Primul este al unei regizoare libaneze, Nadine Labaki, frumoasă de pică și actriță de altfel, născută acum 45 de ani, și al cărei soț este Khaled Mouzanar, compozitor și cântăreț, tot libanez, și care au mai lucrat împreună și pentru Și acum încotro?, din 2011, despre un val de violențe dintr-un sat din Orientul Mijlociu, și în Caramel, o comedie romantică feministă, care a impresionat Croazeta. Revenind la Capernaum, să lămurim mai întâi titlul. E un oraș din Galileea, unde s-a născut proorocul Naum și a locuit Iisus, după ce a plecat din Nazaret, și unde fiul Domnului a săvârșit mai multe minuni. Pelicula care a câștigat Premiul Juriului la Cannes și în care realizatoarea și joacă este, de fapt, despre soarta unui băiețel, Zain (interpretat de Zain Al Rafeea), care se confruntă cu niște situații foarte complicate și care devine atât de supărat pe viață, încât își dă în judecată părinții, că l-au adus pe lume și apoi puțin le-a păsat. Măcar să nu mai facă și alții.
O lume complicată în care acest refugiat sirian, în realitate, avea 12 ani și de 8 ani trăia ca vai de lume în Liban, iar după ce a cucerit publicul de pretutindeni, și pelicula a căpătat și o nominalizare la Oscar, pentru o poveste într-o limbă străină, realizatoarea a reușit să-l înscrie la școală, unde nu fusese niciodată până atunci. Și-a început viața de elev la 14 ani, în Scandinavia. Copilul din scenariu salvează un altul și mai ciocolatiu și infinit mai mic, pe care îl ocrotește mai ceva ca un adult, și care e deja un travesti, pentru că în script e Yonas, și de-adevăratelea Treasure, o comoară de copilă! Japonezul Shoplifters/O afacere de familie a plecat cu Palme d’Or-ul anul acesta, deși pare a fi construit după același calapod al unui puzzle de rude care de fapt n-au nicio legătură în acte. Capernaum a fost turnat în 500 de zile și montat în doi ani. Între timp, băiețelul a crescut și a cucerit Cannes-ul de două ori, și pe covorul roșu, unde era extrem de elegant, și pe ecran, unde era înduioșător și dârz, în egală măsură. Nadine lucrează deja și la un documentar despre soarta protagoniștilor din filmul său, un manifest care să ne învețe să fim mai puțin indiferenți.
Cam același scop l-ar avea și Green Book, marea surpriză din 24 februarie de la Dolby Theatre, din Los Angeles, pe care avea să-l anunțe Julia Roberts. Anii ’60, Sudul Americii și două personaje total diferite, care în mod surprinzător se vor împrieteni, așa cum s-a întâmplat cu cei care au inspirat scenariul, care de altfel a fost și el premiat, ca și actorul din rolul teoretic secundar, dar care pare la fel de important ca al lui Viggo Mortensen. Mahershala Ali în certificatul de naștere emis la Oakland, California, pe 16 februarie 1974, are un nume și mai complicat: Mahershalal­hash­baz Ali Gilmore. Îl știm din Moonlight (alt oscarizat al lui Barry Jenkins, de astă dată), dar și din Hidden Figures, ori recentul Alita, îngerul războinicHouse of Cards/Culisele puterii, sau vocea dubiosului unchi Aaron din Spider­man/Omul păianjen în lumea păianjenului. Acum este un pianist, care are curajul să străbată o Americă profund rasistă, care cântă muzică clasică în casele aristocraților, care altfel îl disprețuiesc, dar din snobism îl invită. El e însoțit de un șofer italian până în măduva oaselor (chiar dacă Viggo are un tată danez și o bunică maternă canadiană, doar că talentul său incontestabil îl face să fii tentat să pariezi că-i macaronar). Până acum s-a remarcat în Stăpânul inelelor, pe care inițial n-a vrut să-l facă, pentru că era un proiect, care presupunea să nu-și vadă suficient de mult băiatul, pe Henry, dar, cum puștiul era fanul cărților lui J.R.R. Tolkien, a acceptat provocarea sub bagheta lui Peter Jackson. A debutat în 1985, în Witness al australianului Peter Weir, alături de Harrison Ford și Kelly McGills. Ce­ea ce se știe mai puțin despre el este că e și poet, și fotograf, și pictor. Dar regizorul?
Peter Farrelly, până acum a fost unul de comedii ușurele și adesea scabroase, gen Mary cea cu vino-ncoace sau Me Myself & Irene. E drept că a lucrat cu fratele lui, Bobby, și despărțirea pare că i-a fost de bun augur. De altfel, tipul e și scenarist, și producător, și romancier. Cu acest film, care rapid va deveni un clasic, confundându-se cu cele din anii ’60, a avut o primă recunoaștere la Toronto, unde a câștigat Premiul Publicului. Apoi succesul a continuat la Globurile de Aur și pe bună dreptate, în cele din urmă, conform zicalei „când doi se ceartă al treilea câștigă“, lumea pariind pe complexul Roma de la Netflix, care a avut și un lobby de milioane... de dolari la propriu, ori pe Bohemian Rhapsody, care a mai pierdut din teren, deși extrem de bine făcut printr-o șmecherie veche de când lumea. Calomniază, calomniază, că tot rămâne ceva. Prin urmare, au apărut zvonuri că Bryan Singer, regizorul, care l-a făcut o vedetă incontestabilă, un star, chiar pe Rami Malek, ar fi intrat în clubul mult hulit al celor care au călcat strâmb, conform valului de acuzații din categoria Me Too.
De ce am definit cele două pelicule politice și emoționante? Pentru că primul vorbește despre refugiați, iar cel de-al doilea despre rasism, fără să fie teziste, reușind să fascineze și să înduioșeze, cu condiția să fie cinefili, care să n-aibă idei preconcepute. Dar cum așa ceva e o contradicție în termeni, sunt convinsă că n-o să regretați, dacă o să le vedeți pe marele ecran cu public, în jur, ca trăirea să fie și mai intensă. //
CAPERNAUM:
HAOS ȘI SPERANȚĂ/CAPHARNAÜM
Liban, SUA, 2018
• Regia: Nadine Labaki
• 
Cu: Zain Al Rafeea, Yordanos Shiferaw, Boluwatife Treasure Bankole, Kawsar Al Haddad, Fadi Yousef, Nadine Labaki
• 
Distribuit de:
Independența Film
GREEN BOOK:
O PRIETENIE PE VIAȚĂ/
GREEN BOOK
• SUA, 2018
• Regia: Peter Farrelly
• 
Cu: Viggo Mortensen, Ali Mahershala, Linda Cardellini, Don Stark, P.J. Byrne, Iqbal Theba, Brian Stepanek, Cynthia LeBlanc, Johnny Williams
• 
Distribuit de:
Odeon Cineplex
TAGS:

”Jurnal de front, vise de iubire ” de Codrut Constantinescu | 19.03.2019 - Sursă : Revista 22


http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

Jurnal de front, vise de iubire


Codrut Constantinescu

 | 19.03.2019

Ne îndoim profund că Gheorghe Garoescu ar fi acceptat să-şi trădeze ţara şi regele, punându-se în slujba bolșevicilor şi cozilor de topor.

Gheorghe Garoescu este unul dintre eroii mai puţin cunoscuţi ai Războiului de Întregire, pe nedrept, am spune, chiar dacă memoriile sale din timpul războiului au apărut în anul 2017. Cine a fost Gheorghe Ga­roescu? Născut la 1 octombrie 1886 la Bucureşti, a ales profesia de militar, fiind admis la Şcoala Mi­litară de Ofiţeri de Infan­terie, unde se pregătea elita militară a Regatului României. La 1 octombrie 1912 a fost înaintat la gradul de locotenent şi trimis la Batalionul I Vânători, unitate cu care a trecut Dunărea în vara anului 1913. După cum o atestă şi însemnările din carnetul său, scrise cu creionul(!), Garoescu avea stofă şi de profesor de istorie militară, el concepând în 1915, în timpul neutralităţii, două lucrări interesante: Războaiele balcanice 1912-’13 şi Campania română în Bulgaria. În 1916 batalionul de vânători s-a transformat în Regimentul 6 Vânători, intrând în luptă încă din prima zi a războiului, 14/15 august 1916, pe Valea Timişului. Căpitanului (de acum) Garoescu i s-a încredinţat comanda celei mai importante arme pe care o deţinea infanteria română: compania de mitraliere. Armata Română nu avea prea multe, de aceea erau cu atât mai preţioase.
A luat parte la bătălia de la Porumbacu, de lângă Sibiu, unde Henri Stahl a fost rănit grav la picior. De altfel, episodul intervenţiei energice a mitralierelor lui Garoescu apare şi în memoriile lui Stahl. Implicat în apărarea Văii Prahova în toamna anului 1916, sprijinind infanteria care avea nevoie de multe ori de suportul moral al mitralierelor, Garoescu a fost surprins de o patrulă germană pe Valea Cerbului, care l-a somat să se predea, unul dintre nemţi strigând „Herr Com­mandant, predai: la noi bine“. Garoescu a ridicat o puşcă abandonată şi a început să tragă în ei, nimerind doi, acoperind retragerea preţioaselor sale mitraliere. La 4 noiembrie, în munţii Bucegi, „a căzut zăpada şi a fost un viscol teribil“. Soldaţii trăiau în nişte tranşee improvizate. După câteva zile compania lui a fost schimbată, el revenind la Buşteni, unde a îndurat repetatele bombardamente ale artileriei grele germane, care pilona staţiunea prahoveană. „Am văzut scene mişcătoare. Un soldat era lovit de o schijă de obuz în cap. Era mortal lovit. Zona în care se afla era cumplit de bătută: cădea obuz lângă obuz, terenul era numai groapă. Totuşi, un soldat stătea la capul rănitului şi-i ţinea o lumânare. Din când în când lumânarea se stingea, el totuşi o aprindea şi-o apleca spre capul lui.“ Slujba religioasă avea un efect extraordinar în rândul trupelor. „Mulţi soldaţi plângeau când preotul a ţinut cuvântarea, urându-le succes şi victorie“, de care militarii români au avut parte prea puţin în anul 1916.
Gheorghe Garoescu oferă în memoriile sale şi detalii despre luptele din judeţul Prahova din toamna anului 1916, iar ulterior despre retragerea trupelor române care apăraseră cu destul succes Valea Prahovei spre Moldova, în condiţiile în care riscau să fie încercuite. La 18 noiembrie 1916 s-ar fi încercat un contraatac de către trupele române pentru a recupera Azuga, însă a fost unul ratat: „cu sau fără Azuga, nu făceam nimica. În schimb, fiind în defensivă, numai ne ocroteam oamenii aşa de necesari acuma“. Înspre Buşteni germanii au tras cu obuze cu gaze asfixiante, care l-au afectat şi pe el, petrecând două zile internat în spitalul militar din Sinaia - „toată noaptea am plâns şi am tuşit. Şi acum plâng“. Ulterior s-a alăturat retragerii generale spre Moldova, care a fost „rău organizată.Trenurile trebuiau scurse în două zile, mai ales că se ştia de retragere. Au încurcat coloanele de trăsuri şi au căzut în mâna vrăjmaşului, bună parte. Pot afirma că retragerea a fost foarte dezorganizată“1. Garoescu primise ordin să evite şoseaua principală şi să se retragă pe pantele masivului Baiului, aflat în estul Văii Prahova, probabil pentru a se descongestiona cumva şoseaua principală (actualul DN 1), însă el nu a executat ordinul „şi am luat şoseaua spre Câmpina. Ajungând la Breaza mi s-a spus că rezistenţa se va face la Doftana“ (probabil la confluenţa acestui râu cu Prahova). Nici acest plan de întârziere a germanilor nu a fost menţinut, el retrăgându-şi compania de mitraliere spre Cocorăştii-Mislii. „Era noapte; ploua teribil, sondele încă ardeau ca nişte vulcani imenşi în negura nopţii - drumul nu se mai cunoştea, fiind plin de căruţe, chesoane, tunuri. Înaintam foarte greu, trebuind să ne strecurăm cu caii printre atâtea căruţe şi atâtea vehicule. Culmea, spre Băicoi se auzea bubuitul tunurilor şi al mitralierelor“.
Militarii comandaţi de el erau rupţi de oboseală, căci s-au retras în condiţii meteorologice teribile, ningea, era frig şi erau obligaţi să mărşăluiască zilnic câte 25-30 de kilometri, salvând întregul echipament militar şi, mai ales, toate mitralierele. Se pare că este singura companie de mitraliere a Armatei Regale Române care a reuşit această performanţă în toamna-iarna anului 1916. „Bieţii oameni, rău încălţaţi, rău hrăniţi, au suportat totul cu cea mai mare resemnare. Nu credeam să poată suporta aşa marşuri lungi şi grele.“ La Focşani observă şi primele prezenţe ruseşti şi, ca mai toţi românii, e destul de pesimist faţă de ceea ce reprezenta puternicul aliat rus. „Drumurile pline de ruşi ti­neri, voinici şi bine îmbrăcaţi. Ce vor face vom vedea.“ Interesant este că toţi istoricii occidentali (Orlando Figes, Thierry Wolton etc.) preiau această marotă: Ar­mata Țaristă era prost echipată (o fi fost aşa în 1914 şi poate la începutul lui 1915, înainte să sosească miile de tone de material de război britanic şi francez), în timp ce absolut toţi memorialiştii români (inclusiv I.G. Duca) o descriu în 1916 total di­ferit: bine îmbrăcată, bine înarmată, foarte bine hrănită (faţă de cea română, care murea de foame), cu cai (de tracţiune) uriaşi. Dar cangrenată în esenţa ei şi total demotivată, spre deosebire de cea română.
În iulie 1917, regimentul lui Garoescu încă se afla în refacere şi în rezervă, însă el urmărea cu interes evoluţia frontului oriental, dându-şi foarte bine seama că de implicarea şi combativitatea Rusiei depindea ofensiva plănuită pe frontul românesc, pentru a recuceri teritoriul pierdut.
Semnele nu erau deloc bune şi Garoescu le observa cu perspicacitate: „Nu putem începe ofensiva dacă aceşti păcătoşi nu mişcă“. Mai la nord, nu numai că „păcătoşii“ nu înaintau, dar mai dădeau şi înapoi. Absolut remarcabilă este credinţa lui, nejustificată în momentele acelea grele, în victoria finală. Îl deranja doar lipsa ştirilor de acasă. „Numai lipsa de ştiri mă omoară. Altfel, războiul ar putea să dureze oricât: victoria este a noastră“, scria el la 10 iulie 1917. „În curând vom pleca şi noi pe front. S-au luat măsuri de completare. Chiar ne-au sosit efective, iar materialul îl avem (...) socot că trebuie să fi surprins mai mult pe germani. Avem tunuri grele peste 300, peste 200 de obuziere uşoare, o artilerie de câmp foarte numeroasă şi bună, mitraliere din abundenţă, puşti mitraliere destule, grenade şi mortiere de tranşee suficiente.“ Menţionează acoperirea abuzurilor la care se dedase un coleg locotenent, tratat cu blândeţe de către şeful regimentului. Locotenentul speculant făcea rost de diverse bunuri de consum, aflate la mare căutare în epocă, din cauza penuriei, şi le revindea, obţinând un profit substanţial. S-a încercat muşamalizarea cazului după o anchetă, iar comandantul Diviziei a decis să-l mute pe comandantul regimentului (pentru a i se pierde urma). Dar şi Garoescu a fost pedepsit, fiind mutat de la Regimentul 6 Vânători la Regimentul 8 Infanterie. „Ce să faci? La noi e mai uşor să fii necinstit decât cinstit, pentru că numărul necinstiţilor este covârşitor faţă de al cinstiţilor“, remarcă el plin de amărăciune (precum medicul militar Raul Dona, în jurnalul său din refugiul moldovean, care abundă în detalii despre abuzurile care se făceau în peticul de ţară rămas neocupat de inamic, dar supus unei fantastice presiuni, de toate felurile). Garoescu nu a luat parte la cruntele lupte din vara anului 1917 de pe front, făcând parte probabil din trupele de rezervă, pe care comandamentul român le păstra pentru orice eventualitate. În a doua parte a anului 1917, a fost trimis să instruiască voluntarii cehi2 în mânuirea mitralierelor. Faţă de cehi are numai cuvinte de laudă. „Cehii sunt serioşi, muncitori, conştiincioşi şi adânc convinşi de realizarea visului lor.“ La începutul anului 1918 a fost avansat în grad, devenind maior, ceea ce-l bucura mai degrabă în ideea că iubita lăsată în teritoriul ocupat va fi mai atrasă de el. La începutul lunii februarie a anului 1918 a fost trimis la Chişinău, care i se părea „un oraş modern. Străzile sunt lungi, drepte şi foarte late. Pavajul este bunişor, deşi este foarte uzat pe străzile principale (...) Poporul este bun, dar neîncrezător. Spune că-i moldovean, cum îl întrebi. Vor avea nevoie de şcoli, pământ şi drumuri“. De nezdruncinat este credinţa lui în victoria Aliaţilor de-a lungul întregului an 1918, care a fost o trecere rapidă de la agonie la extaz. Garoescu a reuşit într-un final să revină la Bucureşti pentru a-şi reîntâlni iubirea şi, chiar dacă aceasta nu l-a întâmpinat aşa cum spera el, totuşi firul iubirii s-a reînnodat, Ecaterina Elisabeta (Elise) devenindu-i soţie, cei doi având o fată, Ruxandra-Georgeta Maniu. Garoescu a trecut Carpaţii în 1919, fiind apreciat de generalul Traian Moşoiu, comandantul trupelor române din Transilvania. În perioada interbelică a cunoscut o ascensiune profesională constantă, ajungând inclusiv la gradul de general, comandând mai multe mari unităţi.
Din nefericire, nu a mai apucat campaniile celui de Al Doilea Război Mondial, murind în urma unui atac de cord la 26 iulie 1939. Dar poate că acest sfârşit demn, în plină glorie, l-a salvat de la o moarte chinuită, în temniţele comuniste, aşa cum li s-a întâmplat multor ofiţeri de profesie ai Armatei Regale, căci ne îndoim profund că Gheorghe Garoescu ar fi acceptat să-şi trădeze ţara şi regele, punându-se în slujba bolșevicilor şi cozilor de topor. Relevantă este soarta bustului său, căci i s-a ridicat un monument în Azuga, inaugurat la 26 iulie 1943, în amin­tirea eroismului său din noiembrie 1916, când compania de mitraliere comandată de el a tras de timp, permiţând retragrea trupelor române. Aceasta nu a fost pe placul regimului comunist, care l-a înlăturat la începutul anilor 1950. Din fericire, bustul nu a fost distrus sau topit, ca atât de multe alte monumente (inclusiv cel al lui Carol I din faţa Fundaţiilor Regale), ci abandonat undeva în magaziile Fabricii de Sticlă din Azuga, fiind regăsit recent. Bustul său a fost reamplasat în Azuga în 2018, o reparaţie binevenită, căci viaţa lui Garoescu a fost închinată României Mari. //
1. Op. cit., pag. 90.
2. Foşti militari austro-ungari, căzuţi prizonieri la ruşi, care au format Legiunea Cehă, care a avut un rol important în perioada 1918-19 în timpul războiul civil rus, ocupând Transsiberianul şi retrăgându-se prin Vladivostok.
General GHEORGHE GAROESCU
Jurnal de front, vise de iubire
14 august 1916 - 28 septembrie 1918
.
Ediţie stabilită, studiu introductiv
şi note de Marian Moşneagu
Editura Militară, Bucureşti, 2017 , 336 pp.




TAGS:

https://silethismillennium2019.blogspot.com/

De ce nu pierde (încă) Rusia războiul, Ce a vrut Biden de la Iohannis