http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
[Din ciclul colaje post electorale ]
delul Moscovei in trecut!
Bancuri politice
« 123456 » Geoana si electoratul Geoana, in fata electoratului:
“Basescu v-a furat cinci ani incheiati… Dati-mi si mie o sansa!”
Emil Boc si electoratul Emil Boc, in perioada alegerilor prezidentiale:
“Frati romani ! PSD-ul si PNL-ul ne-au adus pe marginea prapastiei!
Numai alegandu-l pe Traian Basescu pentru a doua oara vom face un pas inainte!”.
Semnificatii oculte Semnificatia oculta a PSD si PD-L:
- PSD = Presedinte in Seara de Dumnica
- PD-L = Presedinte in Dimineata de Luni
Statistica 99% dintre politicieni ii pun pe ceilalti intr-o lumina nefavorabila!
Mita si Dar
Care este diferenta dintre MITA si DAR?
- Un DAR este atunci cand cel care primeste spune:
“Multumesc!”,
iar cel care da spune:
“Sa nu mai vorbim despre asta!”.
O MITA este atunci cand cel care da spune:
“Multumesc!”,
iar cel care primeste spune:
“Sa nu mai vorbim despre asta!”.
Concurs de bancuri in PRM Concurs de bancuri politice in PRM, despre Vadim, dotat cu premii auto.
Premiul 3: autocritica.
Premiul 2: autoduba.
Premiul 1: autopsia.
Intrebare
- De ce parlamentarii nu sunt niciodata jefuiti de hoti ?
- Curtoazie profesionala
Bunicuta
– Stiti de ce are Iliescu urechi?
– Ca sa nu aiba zambetul circular!
Videanu si Basescu Videanu catre Basescu:
– Sefu, am o veste buna si una rea. Pe care o vreti prima?
- Pe aia rea.
– Geoana a luat 60% din voturi.
– Cum??? Atat de mult?
Si care e vestea buna?
- Dumneavoastra aveti 70%!
Sampanie electorala Intrebare :
Cum se pune la loc dopul la o sampanie? Raspuns :
Intrebati-l pe Geoana!
powered by |  |
Acest blog
Link de aici
MyBlogLog - Sile this Millennium
Web
Acest blog | |
Link de aici |
MyBlogLog - Sile this Millennium |
Web |
vineri, 18 d
December 18, 2009 - Friday
 | |
ecembrie 2009
Insigne şi playere - * Third ROMA the last step
Insigne şi playere - * Third ROMA the last step
ini{Acest articol a fost
comunicat la a IX-a
editie a Simpozionului
„Experimentul Pitesti –
reeducarea prin torturã“
(2-4.10.2009, Pitesti)}
E timpul ca România
sã rupã tãcerea
ION MIHAI PACEPA
" Curând se vor împlini douãzeci de ani de la
dramaticele evenimente din decembrie 1989, când
revolta populatiei l-a alungat din palatele sale pe
Nicolae Ceausescu, omul care a terorizat România 24
de ani. Aceste evenimente sunt etichetate si azi în
România drept „revoluþie,” desi în fiecare zi ies la
luminã noi fapte ce atestã cã revolta popularã a fost
furatã de o mâna de comunisti educati la Moscova.
Acestia au fost nevoiti sã deschidã frontierele si sã
restaureze dreptul la liberã exprimare, dar au fãcut tot
ce le-a stat în puteri ca sã pãstreze servicile secrete de
tip comunist cu ajutorul cãrora sã se menþinã la putere.
În 1978, cand am „trãdat” comunismul, România
avea douã servicii secrete majore: Securitatea si
Directia de Informatii a Armatei (DIA), încadrate cu cca
16.000 ofiteri operativi. Acum România are sase
servicii secrete majore: SRI, SIE, UM 0962, STS, SPP
si DGIA, care au absorbit o bunã parte a ofiterilor fostei
Securitãt si a fostei DIA, precum si conceptul lor
operational importat din Uniunea Sovieticã. Potrivit
datelor din presa românã, aceste 6 fantome comuniste
sunt acum încadrate cu 30.000 de ofiteri operativi,1 ce
consumã o bunã parte din bugetul tãrii. SRI-ul
(contrainformatii interne), care acoperã o populatie de
22 milioane, are 12.000 ofiteri. Echivalentul sãu
francez, DST (Direction de la Surveillance du Territoire)
care acoperã o populatie de trei ori mai mare, are 6.000
ofietri operativi. Iar echivalentul german al SRI,
Bundesamt für Verfassungsschutz (BfV), care deserve
ste o populaþie de 82 milioane, are doar 2.448
ofiteri.2 Dacã Statele Unite ale Americii ar folosi acelasi
raport pe cap de locuitor, FBI ar trebui sã aibã 190.000
agenti, nu 12.156 cât are astãzi.
Si ce dacã, mi-au spus sceptici din România. Într-o tarã cu presã liberã serviciile secrete nu-s mai pot face de cap. Oare? În Rusia, care are de asemenea presã liberã, serviciile secrete dominã întreaga viatã economicã, socialã si politicã. Presedintele Rusiei si peste 50% din membrii guvernului federal sunt fosti KGB-isti. Potrivit datelor revistei Novaya Gazeta (republicate în SUA de Center for the Future of Russia), peste 6.000 de lideri ai administratiei centralesi locale, identificati nominal, provin de asemenea din KGB. În anii comunismului,
KGB-istii erau un stat în stat. Acum ei sunt statul.
Avalansa de servicii secrete din România de azi face o serioasã gaurã în
bugetul ei. Aceste servicii secrete continuã sã aibã finantare secretã, ca si în anii când eram la conducerea lor, si sã consume în secret cantitãti
semnificative de bani ce pot fi folositi pentru îmbunãtãtirea asistentei medicale a populatiei, cresterea pensiilor si alte scopuri sociale.
De ce România a rãmas stat politist dupã 20 de ani de la cãderea
comunismului?
În 1988, într-un interviu cu Dr. Michael Ledeen, consilier pentru terorism al Presedintelui Ronald Reagan, publicat în revista francezã Politique Internationale, am prezis posibilitatea ca Kremlinul sã organizeze o loviturã de stat în România menitã sã-l înlocuiascã pe Ceausescu cu Ion Ilici Iliescu, un comunist educat la Moscova, al cãrui tatã fusese atât de devotat lui Lenin încât si-a botezat propriul copil cu numele lui.
Pe ce mi-am bazat aceastã afirmatie?
În anii 1970, când am avut în subordine U.M. 0920/A, o unitate specialã a Departamentului de Informatii Externe (DIE) ce era însãrcinatã cu activitatea contrainformativã împotriva URSS, aceasta a depistat si înregistrat magnetic contactele secrete pe care Ion Ilici Iliescu, atunci secretar al CC al PCR pentru propagandã si agitatie, le-a avut cu un membru al unei delegatii „ideologice” sovietice în vizitã la
Bucuresti. Acesta i-a spus: „Kremlinul ar fi mai fericit cu tovarãsul Iliescu înfruntea Partidului Comunist Român.” Kremlinul se temea cã românii îl urau pe
Ceausescu atât de înversunat încât l-ar fi putut izgoni fãrã interventia
Moscovei, si cã ura împotriva lui Ceausescu va degenera în urã împotriva
comunismului care ar fi putut merge atât de departe încât România sã cearã retragerea din Pactul de la Varsovia. Kremlinul se temea de asemenea si cã o eventualã relaxare politicã în România ar fi putut exacerba dorinta populatiei din Republica Moldoveneascã de a se uni cu Patria Mamã, creând astfel un val de fervoare nationalistã în alte republici sovietice.
Ceausescu, care stia de la U.M. 0920/A cã sovieticul ce l-a contact pe Ion
Iliescu venise în România sã recruteze aderenti pentru o loviturã de stat înRomânia, a ascultat de câteva ori banda de magnetofon ce continea
înregistrarea acestei convorbiri pe care Iliescu, bineînteles, nu i-o raportase. La scurt timp dupã aceasta Ceausescu l-a îndepãrtat pe Iliescu din anturajul sãuapropiat, numindu-l secretar al unui comitet judetean de partid. Pentru a nu iritaMoscova, Ceausescu l-a pãstrat însã membru supleant al Comitetului PoliticExecutiv, dar a ordonat U.M. 0920/A sã-l tinã pe Iliescu în continuãsupraveghere.
(Dupã ce am pãrasit România, U.M. 0920/A si-a schimbat
indicativul în U.M. 0110 si a fost condusã de generalul Victor Neculicioiu.)
Un proverb spune cã pe cine nu lasi sã moarã nu te lasã sã trãiesti. La 22
decembrie 1989, dupã ce Ceausescu a abandonat sediul Comitetului Central,Ion Ilici Iliescu s-a proclamat presedinte al unui Comitet Provizoriu pentruUnitate Nationalã creat ad-hoc. La 23 decembrie Iliescu a anuntat cã Ceausescu a fost arestat, si un purtãtor de cuvânt al sãu a asigurat Româniacã tiranul va fi judecat public. În ziua de Crãciun televiziunea românã a informatînsã cã Nicolae si Elena Ceausescu fuseserã condamnati la moarte siexecutati.
Primele indicatii cã revolta popularã din decembrie 1989 a fost furatã de
comunisti educati la Moscova au fost continuate în articolul jurnalistului francez Kosta Christitch intitulat „Mâna Moscovei,” care a apãrut la sfârsitul lui decembrie 1989 în revista Le Point din Paris.
A urmat apoi o carte despre evenimentele din decembrie 1989, primitã cu viu interes în Occident, scrisã de francezul Radu Portocala.3 care în mai 1990 a venit în România împreunã cu jurnalistul Olivier Weber pentru a studia „revolutia” românã.
Potrivit acestei cãrti, generalii Victor Stãnculescusi Mihai Chitac, care au avut un rol crucial în evenimentele din decembrie 1989, ar fi actionat pe baza indicatiilor primite de la Moscova prin GRU (serviciul sovietic de informatii militare), care i-ar ficontactat cu câteva luni înainte la Budapesta.4
În cartea Mostenirea Kremlinului (Bucuresti: Editura Venus, 1993), am
descris similitudinile dintre evenimentele din decembrie 1989 si planul sovietic
Dnestr5 pentru înlocuirea lui Ceausescu cu un comunist mai docil Kremlinului
– plan pe care l-am cunoscut în anii când am avut în subordine U.M. 0920/A.
Planul Dnestr a fost declansat în august 1969 când Ceausescu a invitat în
România, fãrã acordul Moscovei, pe viitorul presedinte american Richard
Nixon, care deocamdatã pierduse alegerile si era ostracizat de Kremlin.
Lansarea operatiei Dnestr a fost precedatã de anularea de cãtre Moscova a
vizitei pe care Brejnev si Kosâghin urmau sã o facã în România în 1969, vizitã
ce fusese larg popularizatã în presa celor douã tãri. Redau pe scurt aceste
similaritãti, deoarece mãrturii ulterioare ale unui înalt ofiter de Securitate
prezintã alte asemãnãri, extrem de relevante, între planurile Kremlinului pentru
înlocuirea lui Ceausescu si evenimentele din decembrie 1989.
Planul Dnestr, al cãrui continut l-am cunoscut pânã în iulie 1978, a avut cinci
prevederi de bazã: (1) preluarea conducerii Armatei si Securitãtii de cãtre un
înalt ofiter român recrutat de organele sovietice; (2) crearea unui Front al
Salvãrii Naþionale – care figura si în planurile Kremlinului pentru instalarea de
guverne pro-sovietice în Grecia si Spania; (3) atragerea simpatiei internationale
prin lansarea zvonului cã zeci de mii de oameni au fost ucisi de
teroristi strãini veniti în ajutorul lui Ceausescu; (4) informarea permanentã a
Moscovei asupra stadiului loviturii de stat; si (5) solicitarea interventiei militare
a URSS în cazul când succesul loviturii de stat ar fi fost periclitat.
Similitudinile dintre aceste prevederi si evenimentele din decembrie 1989
sunt relevante. La 22 decembrie 1989, doar la câteva ore dupã fuga lui
Ceausescu, generalul în rezervã Nicolae Militaru, a cãrui recrutare de cãtre
sovietici (înregistratã magnetic de U.M 0920/A) a fost prezentatã în 1987 în
prima mea carte, Orizonturi Rosii,6 s-a autoproclamat sef al fortelor armate si
a pus imediat Securitatea sub controlul sãu. În noaptea de 22 decembrie 1989
Ion Ilici Iliescu, ale cãrui contacte secrete cu Moscova le descrisesem de
asemenea public, a creat Frontul Salvãrii Naþionale si s-a autoproclamat
presedintele sãu.
Ideologul acestui Front a fost Silviu Brucan, care a anuntat imediat cã
Frontul avea binecuvântarea Moscovei. Ca sã fie si mai convingãtor, a spus cã
obtinuse personal acea aprobare cu ocazia unei vizite pe care o fãcuse la
Moscova în urmã cu câteva sãptãmâni. Televiziunea româna a raportat pe larg
afirmatiile lui Brucan. El si-a înghitit însã propriile vorbe a doua zi, când Eduard
Sevardnadze, un ofiter KGB acoperit ca ministru de Externe al Uniunii Sovietice,
a negat vehement orice amestec sovietic în evenimentele din România.
În prima sedintã a Frontului Salvãrii Nationale, care a avut loc în aceeasi
noapte la sediul CC al PCR, Iliescu a chemat la telefon pe liderul sovietic Mihail
Gorbaciov spre a-i „raporta stadiul evenimentelor.7” Prof. Dumitru Mazilu, care
mi-a fost subaltern în Securitate si care la 22 decembrie 1989 a devenit
vicepresedinte al Frontului Salvãrii Nationale, a asistat la convorbire. El a
descris-o pe larg în cartea sa Revoluþia furatã precum si în numãrul din 27 iulie
1991 al sãptãmânalului Lumea Liberã din New York. Regretatul ambasador
Aurel Dragos Munteanu, care a fost de asemenea dizident politic în anii lui
Ceausescu si unul din liderii rãscoalei din decembrie 1989, dupã care a cerut
azil politic în SUA, mi-a confirmat cã aceastã convorbire telefonicã a avut într-
adevãr loc. Ambasadorul Munteanu, care a fost si el martor la convorbirea
telefonicã dintre Iliescu si Gorbaciov, nu a avut însã impresia cã acestia s-ar fi
aflat în relatii apropiate.
De îndatã ce Ion Iliescu si generalul Militaru s-au instalat la cârma tãrii, ei
au lansat o dezinformare de tip KGB conform cãreia Securitatea ar fi ucis
60.000 de oameni numai în Bucuresti si Timisoara. Lansarea de ºtiri false
menite sã incite populaþia contra lui Ceauºescu era de asemenea parte a
planului Dnestr. Presa sovieticã s-a grãbit sã confirme cifrele, ºi sã toarne
benzinã pe foc cu „detalii” despre masacru.
În iunie 1990, noul guvern din Bucureºti a admis cã de fapt totalul victimelor
rãscoalei pe întreaga þarã a fost de numai 1.030, din care 889 au murit dupã
executarea lui Ceauºescu.
La orele 2 în dupã-amiaza zilei de 23 decembrie 1989 televiziunea românã
a anuntat cã Frontul Salvãrii Nationale a cerut ajutor militar Uniunii Sovietice
deoarece „teroristi neidentificati” erau pe cale sã-l reinstaureze pe Ceauescu.
Aceasta era o altã prevedere a pnului Dnestr: gãsirea unui pretext pentru o
interventie militarã sovieticã, ce trebuia sã aibã loc dacã succesul loviturii de
stat ar fi fost primejduit. Ambasada Sovieticã din Bucuresti as intrat prompt în
joc, declarând presei cã personalul ei era în pericol din cauza teroristilor. În
aceeasi searã programul de televiziune sovietic Vremea a „confirmat”cã
Ceausescu era sprijinit de „mercenari strãini” si a anuntat cã Gorbaciov a
informat deja pe „tovarãsul Iliescu” cã Uniunea Sovieticã i-a aprobat ajutorul
militar solicitat. Departamentul de Stat al SUA, care voia sã opreascã
continuarea „genocidului”, a anuntat public cã Washingtonul priveste cu
simpatie o interventie militarã sovieticã în România.
Kremlinul a evitat însã implicatiile politice ale unei astfel de interventii
deoarece, în ziua de Crãciun, Ceausescu a fost împuscat. Asasinarea
dictatorului a fost singurul eveniment care nu a fãcut parte din planul Dnestr pe
care l-am cunoscut pânã în iulie 1978, când am fãcut ruptura cu cu Ceausescu.
La 29 decembrie 1989 televiziunea românã a anuntat formarea unui guvern
provizoriu, si similitudinile cu planul Dnestr au continuat. Conform acestui plan,
oamenii Moscovei trebuiau ca, dupã succesul loviturii de stat, sã preia imediat
conducerea celor trei „forse vitale” cu ajutorul cãrora Kremlinul si-a consolidat
întotdeauna controlul politic al tãrilor pe care le-a sovietizat: Armata, Externele
si Internele. Meritã reamintit cã dupã ce Armata Rosie a „eliberat” România,
Kremlinul a instalat pe ofiterul NKVD Emelian Bodnarenko, românizat ca Emil
Bodnãras, în fruntea Armatei, pe cominternista Ana Pauker la Externe, si pe
agentul NKVD Teohari Georgescu la Interne.
În primul guvern al regimului Iliescu ministrul Apãrãrii a fost, bineînteles,
generalul Nicolae Militaru. Ministrul de Externe a fost Sergiu Celac, fost adjunct
sef de sectie la CC al PCR si translator personal al lui Ceausescu, care în 1978
a fost contactat secret de organele sovietice pentru a fi atras în planul Dnestr.
În Mostenirea Kremlinului am descris întâlnirea secretã (înregistratã magnetic)
pe care Sergiu Celac a avut-o în vara lui 1978 cu un reprezentat al organelor
de informaþii sovietice trimis la Bucuresti cu misiunea de a-l atrage pe
demnitarul român în operatia Dnestr sub promisiunea cã i se vor acorda înalte
rãspunderi în guvernul ce va fi constituit de Moscova.8 Faptul cã Celac nu a
raportat despre aceste contacte l-a convins pe Ceausescu cã intentiona sã
lucreze pentru sovietici, din care cauzã l-a îndepãrtat din functie cu câteva
sãptãmâni înainte ca eu sã cer azil politic. Iar ministru de Interne a fost
generalul Mihai Chitac, despre care Radu Portocalã a afirmat cã era de
asemenea în contact cu organele sovietice.9
Noul prim-ministru, chipesul Petre Roman, a scos si mai mult în evidentã
mâna Moscovei. El fusese urmãrit zi si noapte de generalul Nicolae Plesitã,
primul adjunct al ministrului de Interne, deoarece devenise amantul Zoiei
Ceausescu. Aceasta a fost ultima picãturã din paharul lui Ceausescu: dacã s-a
îndoit vreodatã cã Moscova îi voia scalpul, acum nu mai avea dubii. Valter
Roman, tatãl noului iubit al Zoiei, a fost ofiter sovietic, sub numele Ernst
Neuländer, în una din Brigãzile Rosii Internationale constituite pentru Rãzboiul
Civil din Spania, si s-a reîntors la Moscova dupã terminarea lui. În 1943-1944
Valter Roman a urmat cursul special al Cominternului pentru viitorii conducãtori
ai partidelor comuniste strãine, si a fost trimis sã lucreze la emisiunile pentru
România ale postului de radio Moscova. Acolo a colaborat cu Ana Pauker, Iosif
Chisinevschi, Leonte Rãutu si alþi „înalti” comunisti ce primiserã azil politic în
Uniunea Sovieticã. Un an mai târziu a fost trimis în România ca ofiter politic al
Diviziei Horia, Closca si Crisan.
La 27 iunie 1945, Prezidiul Sovietului Suprem l-a decorat pe Valter Roman
cu ordinul „Steaua Rosie” pentru activitatea sa la „radiodifuziunea specialã.”10
Curând dupã aceea Kremlinul l-a impus pe Valter Roman în CC al PCR. În
1946 el a devenit sef al Marelui Stat Major al Armatei României comuniste, si
apoi ministru al Postelor si Telecomunicatiilor.
Zece ani mai târziu, Valter Roman a fost implicat de KGB în rãpirea liderului
maghiar Imre Nagy din ambasada iugoslavã de la Budapesta, unde s-a
refugiat în urma invaziei militare sovietice a Ungariei. În Orizonturi Rosii (pp.
357-359), publicatã în 1987, am descris modul cum a fost adus Imre Nagy în
România, si ce s-a întâmplat cu el cât timp a fost tinut sub arest în Bucuresti.
În 1988, Orizonturi Rosii a fost publicatã ilegal la Budapesta, sub forma unei
editii de buzunar (samizdat) în doua volume, si în 2000 a fãcut obiectul unei
emisiuni speciale la Duna TV, produsã de ziaristul maghiar Imre Szabo cu
sprijinul subsemnatului.
Emisiunea despre Orizonturi Rosii a prezentat noi documente din arhivele
maghiare legate de rãpirea lui Imre Nagy din Budapesta. Printre ele se afla si
o telegramã cifratã din 23 noiembrie 1956 cãtre Hruºciov, trimisã din
Budapesta de Malenkov, Suslov si Aristov, membri ai Biroului Politic al PCUS.11
Redau textul acestei telegrame:
„Cãtre Comitetul Central al PCUS
Imre Nagy si grupul sãu au pãrãsit ambasada iugoslavã si în prezent se aflã
sub pazã de încredere. În momentul plecãrii, Nagy si ai sãi s-au îmbrãtisat si
s-au sãrutat cu colaboratorii ambasadei. La un moment dat, dupã îmbarcarea
grupului într-un autocar, Nagy a încercat sã revinã în clãdirea ambasadei, dar
niste unguri si colaboratorii nostri l-au împiedicat.
Tovarãsul Walter Roman (*), sosit la Budapesta împreunã cu tovarãsul Dej,
ieri, 22 noiembrie, s-a întretinut cu Nagy, pe care-l cunoaste încã din perioada
activitãtii desfãsurate în Komintern. A reiesit cã Nagy refuza categoric sã
pãrãseascã tara sau sã dea vreo declaratie favorabilã actualului guvern
maghiar, invocând faptul cã este lipsit de libertate.
Precum se vede, iugoslavii l-au instructat temeinic pe Imre Nagy...
Tovarasul Kádár si tovarãsii români sunt fermi si considerã cã Nagy si
grupul sãu trebuie porniti, fãrã zãbavã, la drum. În baza înþelegerii dintre
tovarãsii unguri si români, Nagy si grupul lui vor porni azi spre România, unde,
conform celor declarate nouã de tovarasul Dej, li se va asigura sederea (sub
pazã adecvatã).
Tovarãsul Kádár si tovarãsii români [discutau] când, cum si ce fel de
comunicat sã dea publicitãþii, în acord cu guvernul român, despre trimiterea în
România a lui Imre Nagy si a grupului sãu.
Malenkov, Suslov, Aristov
23 noiembrie 1956
(*) Walter Roman, membru al CC al PCR”
În 1990, fragila presã de opozitie care se înfiripa în România a dezgropat
cartea Secolul XX: Secolul Marilor Revolutii, scrisã de tatãl premierului Petre
Roman. „Cine va veni dupã noi?” cugeta profetic Valter Roman în cartea sa.
„Dupã noi vor veni cei care vor trebui sã vinã, cãci nu existã post-comunism,”
îsi rãspunde singur. „Noi nu scriem istoria; noi o creãm,” a conchis Valter
Roman. Acesta era, cuvânt cu cuvânt, motto-ul KGB înscris cu litere capitale
pe prima paginã a cursului sãu pentru pregãtirea cadrelor de conducere ale
DIE.
Câtiva ani mai târziu, Comisia Senatorialã pentru Cercetarea Evenimentelor
din Decembrie 1989 a descoperit alte asemãnãri, cel putin tot atât de relevante,
între planurile Kremlinului pentru înlocuirea lui Ceausescu si evenimentele
din decembrie 1989. Este semnificativ cã regimul Iliescu a încercat
sã pãstreze secret mãrturiile respective. În 1996, acestea au fost publicate
însã sub forma unei cãrti de vicepresedintele acestei comisii, senatorul Serban
Sãndulescu.12 Din mãrturii rezultã cã în noiembrie 1989 Ceausescu a ordonat
conducerii Securitãtii sã prelucreze cu cadrele superioare o variantã
actualizatã a planului Dnestr, recent descoperitã de organele Securitãtii.
Generalul Iulian Vlad si ceilalalti fosti conducãtori ai Departamentului
Securitãtii Statului audiati de comisie au refuzat „sã vorbeascã despre
pregãtirile puciste fãcute de o structurã autohtonã din care fãceau parte
numerosi agenti KGB si GRU, civili si militari.”13 Unii din subalternii lor au fost
însã mai putin fanatici. Potrivit declaratiilor lt. colonelului Dumitru Rãsinã, seful
Securitãtii judetene Arad,14 noul plan al Moscovei a fost prelucrat la 11
noiembrie 1989 cu toti sefii judeteni de Securitate, convocati simultan în trei
centre: Bucuresti (sefii din Muntenia, Oltenia), Brasov (Transilvania, Timisoara,
Gorj, Caras-Severin) si Iasi(Moldova si Dobrogea).
Prelucrarea a avut un caracter extrem de secret si un ritual neobisnuit. La
ora 11 fix generalii Iulian Vlad în Bucuresti, Constantin Stamatoiu în Brasov si
Victor Neculicioiu în Iasi au desfãcut un plic sigilat care „continea sase foi si
jumãtate scrise la o masinã cu caractere mari” [n.a.: în anii 1970, am comandat
masini electrice de scris cu caractere mari de la IBM pentru rapoartele speciale
ale DIE si UM 0920/A destinate lui Ceausescu, si am dat câteva din aceste
masini IMB la cabinetul sãu.] Documentul a fost intitulat „Notã” si purta „antetul
Cancelariei CC-ului.”
În materialul prelucrat s-a arãtat cã „din datele si informatiile primite din
exterior” precum si din „lucrarea informativã de cãtre aparatul de informatii
interne a unor persoane adverse presedintelui Ceausescu” rezultã
„neîndoielnic” cã Moscova pregãteste o loviturã de stat în România menitã sã-l
schimbe pe Ceausescu de la conducerea ei. Potrivit documentului:
„În urmãtoarele trei luni se vor întâmpla unul din urmãtoarele evenimente:
a) lichidarea lui Ceausescu în urma unei vizite pe care o va face în Crimeea
sau la Moscova, ca invitat la o plenarã de partid sau consfãtuire;
b) schimbarea sa din functia de secretar general si sef de stat, urmare a
unei plenare care va avea loc în Bucuresti într-un loc secret, unde va fi demis;
c) aparitia unor manifestãri de stradã de tip Brasov sau Valea Jiului, la care
vor participa elemente declasate si fosti detinuti de drept comun, unde vor
avea loc ciocniri cu armata, vor fi ocupate sediul [CC al PCR] si [Ceausescu]
va fi obligat sã fugã sau va fi prins si judecat.”15
Alte semnale ce sugereazã implicarea Moscovei în evenimentele din
decembrie 1989 sunt cuprinse în stenograma asa-zisului „proces Ceausescu”
extrasã de pe pelicula filmului procesului. Stenograma a fost publicatã în cea
de a doua editie a cãrtii Orizonturi Rosii, apãrutã în februarie 1990, deoarece
atesta cã majoritatea acuzatiilor aduse Ceausestilor în proces au fost preluate
din aceastã carte. Era normal sã fie asa. În acele zile, România era atât de
izolatã de restul lumii încât Congresul XIV al PCR, deschis la 20 noiembrie
1989, dupã ce Zidul Berlinului fusese deja demolat, l-a zeificat pe tiran si l-a
reales lider pentru alsi cinci ani. Atunci doar cei ce aveau curajul sã asculte
Europa Liberã cunosteau câte ceva despre adevãrata fatã a lui Ceausescu din
serializarea cãrtii Orizonturi Rosii, care a început la 1 ianuarie 1988, si a fost
reluatã în 1989.
În 1996, stenograma procesului a fost publicatã si în România, într-o carte
intitulatã Procesul Ceausescu: Stenograma Integralã si Necenzuratã a
Procesului de la Târgoviste.16 Din stenogramã se desprinde clar faptul cã
tiranul a fost omorât în grabã deoarece era hotãrât sã expunã public rolul
Moscovei în evenimentele din decembrie 1989. Potrivit stenogramei,
Ceausescu a declarat la deschiderea procesului cã noii conducãtori ai
României servesc „o putere strãinã” cu ajutorul cãreia s-au instalat la cârma
tãrii. „Nu recunosc aceastã bandã de trãdãtori de tarã care sunt în legãturã cu
strãinãtatea!” a adãugat Ceausescu. „Nu rãspund celor ce au chemat armatele
strãine în tarã,” a spus el de mai multe ori. „Rãspund în fata Marii Adunãri
Nationale si a poporului, nu a celor care au organizat lovitura de stat cu ajutorul
agenturilor strãine.”17
La mai putin de o orã dupã începerea „dezbaterilor,” presedintele asazisului
tribunal si-a citit sentinta: acuzatii au fost condamnati „la pedeapsa
capitalã si confiscarea totalã a averii, pentru sãvârsirea infractiunilor de
genocid prevãzute de art. 357 aliniatul 1, litera c, Cod Penal; subminarea
puterii de stat prevãzutã de art. 162 Cod Penal; act de diversiune, prevãzut de
art. 163 Cod Penal si subminarea economiei nationale prevãzutã de art. 165,
aliniatul 2 Cod Penal.” (p. 51)
„Nu recunosc nici un tribunal!” a rãspuns Ceausescu.
Aceasta a declansat lovitura de teatru. „Avocatul apãrãrii,” Nicolae
Teodorescu, a cerut cuvântul si a declarat solemn: „Nerecunoscând tribunalul,
nu exercitã nicio cale de atac. Vã rog sã constatati cã hotãrârea este definitivã
în conditiile acestea.”
La sfârsitul acestei parodii judiciare, ale cãrei detalii se tin si azi secrete,
Ceausescu si sotia au fost „executati” în conditii cel putin bizare, care nu au
fost încã total elucidate. Reprezentantii la proces ai noii conduceri a României,
Virgil Mãgureanu, profesor pentru ofiterii de securitate la Academia de Partid
Stefan Gheorghiu, Gelu Voiculescu-Voican, pretins expert în stiinte oculte, si
generalul Stãnculescu, un fel de omolog al meu la MFA, au organizat însã
aceastã lichidare în stilul KGB si al Securitãtii, care s-au ferit întotdeauna sã-si
punã victimele în fata plutonului de executie de teamã cã ele vor demasca
înscenarea juridicã în faþa celor care urmau sã-i execute.
Dupã omorârea Ceausestilor, Mãgureanu a devenit sef al „noii” Securitãti,
care a fost românizatã ca Serviciul de Informatii Român. Voiculescu-Voican si
gen. Victor Stãnculescu au devenit vice-premieri.
Colonelul Gicã Popa, care a prezidat aceastã parodie judiciarã, a fost
avansat la gradul de general de justitie. La 1 martie 1990 un comunicat al
guvernului a anuntat însã cã el s-a „sinucis în biroul sãu.” Autoritãtile nu au
aprobat cererea de autopsie fãcutã de sotia generalului Popa si au refuzat sã
elibereze cadavrul familiei. Potrivit relatãrilor sotiei sale, care a vãzut cadavrul
generalului Popa doar cu ocazia înmormântãrii, acesta ar fi avut vânãtãi la
încheieturile mâinilor. Ea a mai spus cã sotul ei a avut mustrãri de constiintã si
cã a intentionat sã contacteze ambasada SUA pentru a o informa despre ceea
ce s-a petrecut în mod real la procesul Ceausedtilor.18
Potrivit relatãrilor lui Napoleon Popa, fratele decedatului general (publicate
în Lumea Liberã din 13 iulie 1991, pp. 24-25), Gicã Popa nu a fost de acord cu
omorârea Ceausestilor. El i-a repetat de multe ori fratelui sãu cã a dat sentinta
de condamnare la moarte „cu drept de recurs” deoarece voia ca Ceausestii sã
fie pânã la urmã condamnati pe viatã si sã „trãiascã într-o camerã cum am trãit
si noi, cu douã felii de salam.” Napoleon Popa a mai spus cã fratele sãu nu a
îmbrãcat noua uniformã de general decât o singurã datã, si cã a refuzat o
propunere ulterioarã de a deveni ministrul Justitiei deoarece nu vroia sã fie
recompensat pentru ceea ce a fãcut.
Cinci alti generali implicaþi în evenimentele din decembrie 1989 au murit în
împrejurãri la fel de suspecte, încã neelucidate: gen. Vasile Milea, ministrul
Apãrãrii, aparent sinucis; gen. Nicolae Doicaru, fost sef al DIE, care cunostea
legãturile secrete ale presedintelui Iliescu cu KGB, mort „accidental” si îngropat
farã ca familia sã poatã vedea cadavrul; gen. Emil Macri, seful direcþiei II a
Securitãtii si gen. Constantin Nutã, sef al Militiei, care au co-organizat
represiunea de la Timisoara; gen. Dumitru Puiu, comandant al aeroportului
Otopeni, unde au fost ucisi numerosi revoluþionari. Sute de alte personaje
cheie implicate în evenimentele din ’89, care puteau spune adevãrul despre
modul cum revolta popularã a fost furatã de comunisti, si-au gãsit sfârsitul în
conditii bizare.19
Cinismul înscenãrii juridice menite sã închidã gura Ceausestilor a fost scos
si mai mult în evidentã în Occident în 1996, când s-au împlinit 50 de ani de la
procesul din Nürenberg. Procesul criminalilor de rãzboi nazisti s-a judecat în
fata întregii lumi si a durat 403 sesiuni. „Procesul s” s-a desfãsurat
în secret si a durat 55 de minute. Procesul de la Nürenberg s-a bazat pe
300.000 de documente si mãrturii. „Procesul Ceausescu” a avut la bazã un
singur petic de hârtie pe care procurorul militar, maiorul Dan Voinea (avansat
si el general dupã terminarea procesului), ºi-a mâzgãlit acuzaþiile. La sfârºitul
procesului de la Nürenberg zece acuzati au fost executati în prezenta a
numerosi martori reprezentând puterile coalitiei anti-hitleriste. Ceausestii au
fost omorâti „la negru” la doar câteva minute dupã terminarea „procesului.”
La 28 decembrie 1989, ziaristul francez Franz Oliver Giesbert a scris în Le
Figaro cã dacã Ceausescu ar fi avut parte de un proces public, „ar fi putut face
dezvãluiri cu privire la fostii sãi tovarãsi care au devenit gorbaciovisti si
troneazã astãzi în Consiliul Frontului Salvãrii Naþionale. De aceea era urgent
sã i se închidã gura, era urgent sã fie omorât.” Într-un alt articol, apãrut a doua
zi în revista Le Point, jurnalistul francez Kosta Christitch a ajuns la aceeasi
concluzie.
Guvernul din Bucuresti, realizând grotescul simulacrului juridic numit
pompos „Procesul Ceausescu,” a încercat sã-l legalizeze post-mortem,
recurgând la practica sovieticã a creãrii de documente fictive. Un exemplu
concludent îl constituie „Hotãrârea pentru Instituirea unui Tribunal Militar
Exceptional care sã procedeze de urgentã la judecarea faptelor comise de
CEAUSESCU NICOLAE si CEAUªSESCU ELENA.” Aceastã Hotãrâre,
publicatã la mult timp dupã „proces,” este semnatã: „Presedintele Consiliului
Frontului Salvãrii Naþionale ION ILIESCU. România, Bucuresti, 24 decembrie
1989.” Cei care au falsificat acest document au uitat însã cã Ion Iliescu a
devenit presedinte al Consiliul Frontului Salvãrii Naþionale numai la 26
decembrie 1989. (subl. n.)
Un alt fals este documentul intitulat „RECHIZITOR din 24 decembrie 1989”
care dispune „punerea în miscare a actiunii penale si trimiterea în judecatã” a
Ceausestilor. Acest document este semnat de ,„maior de justitie Voinea Dan,”
care a aflat însã despre procesul Ceausescu numai la 25 decembrie 1989.
Documentul falsificat poartã aprobarea unui „colonel de justitie” al cãrui nume
este indescifrabil si aratã cã ar fi fost înregistrat la Direcþia Procuraturilor
Militare sub numãrul „1 - S.P. / 1989.”20
De îndatã ce Ion Ilici Iliescu s-a autoinstalat la cârma României, presa din
Occident s-a grãbit sã dezgroape o stire publicatã anterior potrivit cãreia el ar
fi fost coleg cu Mihail Gorbaciov în timpul studentiei la Moscova, unde ambii ar
fi fost secretari de partid – Iliescu pentru studentii strãini si Gorbaciov pentru
cei sovietici. Presa occidentalã si-a reamintit, de asemenea, un articol în care
Iliescu pleda pentru o politicã de „restructurare” (echivalent românesc al
perestroika-ei) în România. Articolul respectiv fusese publicat în 1987 în
gazeta România literarã si fusese reluat în acelasi an de revista vest-germanã
Der Spiegel (9 noiembrie, 1987, p. 186). Presa occidentalã si-a reamintit si
faptul cã Ceausescu l-a scos pe Iliescu din Comitetul Politic Executiv dupã ce
Gorbaciov a devenit conducãtor al Uniunii Sovietice, si cã acelasi Ceausescu
l-a tinut pe Iliescu în afara Bucurestiului în timpul vizitei pe care Gorbaciov a
fãcut-o în România.
Ritualul succesiunii de la Ceausescu la Iliescu a produs alte dovezi cã noii
conducãtori de la Bucuresti urmau, pas cu pas, regulile Kremlinului. Una din
legile nescrise ale succesiunii comuniste a fost ca noul lider sã punã toate
nejunsurile generate de comunism pe seama exceselor predecesorului sãu.
Aceastã necrofagie politicã a fost urmatã cu sfintenie de toti liderii din Kremlin.
Lenin a acuzat tarii rusi de mizeria economicã, politicã si socialã creatã de
revolutia sovieticã. Stalin l-a acuzat pe Trotky de foametea care a omorât
milioane în noua Uniune Sovieticã, iar Hrusciov l-a acuzat pe Stalin de
odioasele crime comise de politia politicã sovieticã. Trei zile dupã ce Brejnev a
venit la putere, el a pus pe umerii lui Hrusciov toate calamitãtile tãrii, de la ruina
ei economicã pânã la conflictul dintre Moscova si Pekin. La rândul sãu,
Gorbaciov l-a acuzat pe Brejnev cã a muls tara pentru profit personal, si a
ordonat arestarea unora din rudele sale pentru a convinge lumea cã fenomenul
coruptiei care devasta Uniunea Sovieticã se datora unor indivizi, nu sistemului
comunist. La rândul sãu, Dej l-a acuzat pe Regele Mihai de foametea ce
bântuia România dupã cel de Al Doilea Rãzboi Mondial, iar Ceausescu a
justificat starea economicã precarã a României prin nepotismele si abuzurile
lui Gheorghiu-Dej.
Noul conducãtor al României, Ion Ilici Iliescu, a pus întregul dezastru al
României pe spatele predecesorului sãu. Iliescu a expus garderobele lui
Ceausescu si blãnurile Elenei si a informat cã 21 de palate, 41 de vile prezidentiale
si 20 de cabane de vânãtoare care apartinuserã lui Ceausescu au fost
confiscate. Toate acestea au fost salutare. Este însã semnificativ, si tipic sovietic,
cã Iliescu nu a repudiat sistemul care l-a adus la putere pe Ceausescu si i-a
permis sã devasteze tara cu impunitate. Sub presiunea maselor populare,
Iliescu a trecut partidul comunist în afara legii, dar a doua zi s-a rãzgândit si a
anuntat cã soarta partidului va fi decisã într-un referendum popular care, din
fericire, nu a mai avut loc. Când partidul comunist s-a autodizolvat, Frontul
Salvãrii Nationale s-a intitulat el însusi partid politic si a absorbit pe cei mai
importanti membri ai defunctului partid comunist. Conducerea Frontului a
decis, în acelasi timp, ca membrii nomenclaturii lui Ceausescu care au dovedit
„competentã profesionalã” în trecut sã fie mentinuti în functii.
De la bun început Iliescu si guvernul Roman nu au fãcut niciun secret din
faptul cã privesc capitalismul ca inamic si Occidentul ca anatemã. „Nu vrem
privatizare” si „Nu ne trebuiesc splendorile Occidentului” au devenit lozincile lor
cotidiene din acele zile, iar numeroasele ziare din România care le-au publicat
constituie mãrturie pentru posteritate. Spre deosebire de guvernele cehoslovac,
polonez si maghiar, care au atras emigratia din Occident în efortul de
democratizare a tãrii, noul guvern român a tratat cu ostilitate pe emigrantii care
voiau sã-l ajute: „Cei ce vor sã ne fericeascã cu experienta Apusului se pot
întoarce de unde au venit” era o altã lozincã a noilor conducãtori din Bucuresti
publicatã frecvent în ziarele vremii din România.
Spre deosebire de guvernele celorlalte tãri din Europa rãsãriteanã, care
s-au distantat de Uniunea Sovieticã de la bun început, noul guvernul din
Bucuresti a devenit si mai apropriat de Moscova decât guvernul lui Ceausescu.
Faptul cã primul demnitar strãin care a vizitat România – la doar câteva zile
dupã impuscarea lui Ceausescu – a fost ministrul de Externe sovietic, Eduard
Sevardnadze, este concludent.
Nimic nu a fost însã mai definitoriu decât Pactul semnat de Iliescu si
Gorbaciov la 5 aprilie 1990. Pactul prevede cã România si Uniunea Sovieticã
recunosc granitele prezente ale celor douã tãri, si cã România nu va adera la
nicio aliantã militarã „detrimentalã Uniunii Sovietice.” Moscova a încercat sã
atragã celelalte tãri ale Europei rãsãritene la semnarea unor acorduri similare,
menite sã le interzicã viitoare cooperãri cu NATO, dar a fost respinsã cu
indignare si demascatã public.
La sfârsitul anului 1996 cancelarul german Helmuth Kohl a publicat cartea
Vreau Unitatea Germaniei în care a relatat cã în 1989 „KGB si Stasi au încercat
sã organizeze o loviturã de stat [în RDG] si sã creeze pretexte pentru a solicita
interventia militarã sovieticã.” Moscova avea, evident, un plan Dnestr pentru
Republica Democratã Germanã tot asa cum avea si pentru celelalte tãri ale
fostului bloc sovietic. Din fericire, planurile Moscovei care vizau aceste tãri nu
au avut sorti de izbândã. Avalansele de oameni din Germania de Est ce au luat
drumul Occidentului dupã cãderea Zidului Berlinului au amenintat sã lase în
urmã o tarã depopulatã. Asta l-a convins pe Gorbaciov cã e mai avantajos sã
vândã RDG pentru cele 34 miliarde de dolari cash oferiti de guvernul de la
Bonn.
Cehoslovacia si Polonia au reusit sã-si salveze de la mãcelul comunist doi
remarcabili militanti politici ce urau comunismul cu toate fibrele fiintei: Václav
Havel si Lech Walesa, care au reusit sã dejoace planurile Moscovei. Noii
conducãtori ai Ungariei le-au urmat exemplul. Populatia celor trei tãri a încetat
sã mai vadã în perestroika o manã cereascã, si a început sã se îndrepte cu
pasi vigurosi cãtre democratia occidentalã si economia de piatã care le-a adus
pânã la urmã mult râvnita libertate politicã, prosperitate economicã si
securitate teritorialã.
Faptul cã România nu a avut frontiere cu Occidentul si cã a fost complet
izolatã de restul lumii datoritã blocadei informationale impuse de Ceausescu si
de Securitatea lui a fãcut populatia mai accesibilã planurilor Moscovei.
Ceausescu a completat dezastrul eliminând majoritatea liderilor politici ce ar fi
putut conduce procesul de reinstaurare a democratiei în România. În sfârsit,
sarcina Moscovei a fost usuratã si de mizeria economicã din România, care a
fãcut ca pânã si Uniunea Sovieticã sã fie de invidiat prin comparatie.
*
* *
România si Rusia sunt singurele tãri în care trecerea de la comunism la democratie s-a facut cu vãrsare de sânge. Celebrul istoriograf american John Lukacs, acum în cea de a noua decadã a vietii, explicã aceasta prin izolarea geograficã a celor douã tãri. Pentru el, Rusia si România nu apartin Europei. „Barocul, Renasterea, Iluminismul, toate aceste epoci care au civilizat Europa, nu au existat în Rusia, România, Moldova, Oltenia, Wallachia, Basarabia.”
Faptul cã zeci de mii de luptãtori împotriva comunismului continuau sã fie nereabilitati în Rusia si România dupã 17 ani de la colapsul acestei erezii a fost un alt motiv ce l-a determinat pe Lukacs sã traseze frontiera politicã a Europei la granita de Vest a României.
Mã numãr printre admiratorii lui Lukacs, unul din cei mai en vogue istorici contemporani a cãrui expertizã se extinde de la radicalismul neo-Whiggish pânã la istoria psihologicã contemporanã, dar nu-i împãrtãsesc aceastã tezã.
România în care m-am nãscut a fost un epicentru al culturii europene, si capitala ei era supranumitã Le Petit Paris. Gheorghe Sincai, care a înfiinþat peste 300 de scoli în limba româna, ocupã loc de cinste în panteonul iluministilor europeni, alãturi de Voltaire, Diderot, Herder. Nicolae Bãlcescu, sufletul Revoluþiei din 1948, s-a format la scoala Revolutiei Franceze. Iar George Enescu, Constantin Brâncus si Traian Vuia, titani ai muzicii, artei si respectiv Stiintei europene, s-au nãscut si format în România. În 1945, aceastã Românie a fost însã cotropitã de un gigant feudal care a transformat-o într-o samoderjavie, traditionalul totalitarism rusesc în care un dictator conduce tara cu ajutorul politiei sale politice.
În anii 1970 l-am însotit pe Ion Gheorghe Maurer la o audientã la Papa Paul
VI, care l-a întrebat, în glumã, dacã a venit la Vatican cu vreo dorintã specialã.
„Da,” i-a rãspuns premierul. „Schimbati-ne pozitia geograficã a tãrii.”
România a fost singura tarã din fosta Europã esticã care nu a avut frontiere cu Occidentul. Si România este acum singura Tara din fosta Europã de est care, ca si Rusia, a rãmas un stat politist.
În ultimii 20 de ani românii au dãrâmat zidurile cu care securistii au izolat tara de restul lumii precum si barierele pe care le-au ridicat între cetãtenii ei, si o nouã generatie se strãduieste sã dea tãrii o nouã identitate nationalã. Din pãcate însã securistii au devenit un fel de fac totum în viata politicã, economicã si socialã a tãrii, tot asa cum KGB-Stii sunt în Rusia. Ion Ilici Iliescu, care
cunostea doar sistemul sovietic de guvernare cu ajutorul politiei politice, a
salvat Securitatea si serviciul ei de spionaj rebotezându-le cu nume noi, si
pretinzând cã sunt organizatii democratice.
În 1996 am primit de la Virgil Mãgureanu, directorul SRI, Cartea Albã a Securitãtii, o monumentalã operã de dezinformare în patru volume continând 1.947 pagini care acrediteaza ideea cã dupã „îndepãrtarea NKVD-istilor” si „evreilor” din Securitate aceasta „a servit interesul national,” si cã deci securistii ar fi patrioti care trebuie mentinuti în serviciile secrete de azi. Occidentul, care a catalogat de mult Securitatea drept una din cele mai criminale politii politice ale fostului bloc sovietic, a zâmbit compãtimitor. Regretatul senator Ticu Dumitrescu, presedintele Asociasiei Fostilor Detinuti Politici, a condamnat însã zguduitor aceastã deformare a istoriei: „Vorbesc rareori despre anii mei de temnitã si pãtimiri, si aproape deloc despre cosmarele care mi-au sfârtecat somnul dupã eliberare.” Potrivit senatorului, aceste coºmare nu au fost determinate de „cei 14-15 ani de temniþã, lagãre de exterminare, de domiciliu obligatoriu sau viaþã de hãituit”, ci de faptul cã «acesti cãlãi» care m-au hãituit, nu erau sovietici, ci erau fratii mei români îmbrãcati în uniforme de securisti, de militieni si nu în ultimul rând de magistrati.”
Din pãcate însã, Mãgureanu si securistii lui au învins. În 1996, „afacerea
Bucur” a dovedit cã SRI-ul era, ca si Securitatea, un instrument personal al
presedintelui României cu care acesta supraveghea în secret opozitia politicã.
În acel an cãpitanul SRI Constantin Bucur a prezentat presei numeroase benzi
de magnetofon marcate cu emblema SRI, ce fuseserã înregistrate ilegal de
serviciul de interceptãri al SRI. Aceste benzi contineau discutii telefonice ale
unor conducãtori ai partidelor de opozitie cum ar fi Corneliu Coposu si
Alexandru Paleologu, precum si ai principalelor ziare de opozitie. Cãpitanul
Bucur a relatat cã s-a speriat de amploarea pe care a luat-o interceptarea
ilegalã a telefoanelor în SRI, si a vrut sã se punã la adãpost pentru ziua când
„va veni o revoluþie adevãratã.”
Potrivit relatãrilor cãpitanului Bucur, larg publicate în presa vremii, „numai în
cabina mea se fãceau 1600 interceptãri pe an; în unitatea SRI în care am lucrat
sunt 3 asemenea cabine, deci totalul ar fi de 4.800.” Cãpitanul Bucur nu cunostea numãrul total al telefoanelor ascultate ilegal de SRI, dar a estimat cã dacã s-ar pune cap la cap toate interceptãrile fãcute de toate cabinele SRI din Bucuresti si din judetele tarii s-ar ajunge la o „cifrã înspãimântãtoare ce contrazice flagrant comunicatul SRI care vorbeste doar de 840 de mandate de interceptare” date SRI-ului în mod legal de cãtre parchet.
Aceasta a constituit o încãlcare grosolanã a Constitutiei României, care
garanteazã inviolabilitatea telefoanelor. Din relatãrile ofiterului a rezultat cã SRI
încalcã tot atât de grosolan si dispozitiile legale ce reglementau interceptarea
telefoanelor. Ordinele de interceptare, de exemplu, se dãdeau verbal de cãtre
diferiti sefi ierarhici din SRI si nu în scris de cãtre organele juridice însãrcinate
sã aprobe aceste mãsuri exceptionale. Pentru a ascunde acest abuz, SRI nu
tinea o evidentã realã a numelor persoanelor ascultate, în majoritatea cazurilor
folosind identitãti fictive. Tot pentru a evita depistarea acestor ilegalitãti,
numerele de telefon interceptate erau scrise în creion si sterse din registrul
unitãtii dupã terminarea urmãririi.
Nici mãcar Securitatea lui Ceausescu nu a comis asemenea ilegalitãti. Din
1972 pânã în 1978 am coordonat o unitate specialã de ascultare (U.M.
0920/AT) si stiu cu certitudine cã aprobãrile pentru fiecare cerere de
interceptare se dãdeau numai în scris, si cã exista o evidentã realã,
nemãsluitã, a tuturor persoanelor care fãceau obiectul interceptãrilor si
ascultãrilor.
Cum s-a încheiat aceastã „afacere”? Cãpitanul Bucur a fost trimis în justitie pentru „divulgarea secretului de stat,” si nimeni nu a mai îndrãznit sã scoatã o vorbã despre interceptarea ilegalã a telefoanelor de cãtre SRI.
În SUA, presedintele Richard Nixon a fost fortat sã demisioneze pentru cã a aprobat doar trei interceptãri ilegale, si a scãpat de închisoare doar pentru cã a fost gratiat de presedintele Ford, care l-a succedat. Colaboratorii apropiat ai presedintelui Nixon care au fost implicati în aceste interceptãri, printre care si ministrul de Justitie al SUA, George Mitchell, au petrecut însã ani grei în închisoare.
De ce practicile Securitãtii continuã sã fie si azi la modã în România, care este membru NATO si al Comunitãtii Europene? Profesorul Tom Gallagher, unul din cei mai informati experti în problemele românesti, care predã un curs de evolutie a statelor post-comuniste laUniversitatea Bradford din Anglia, a conchis cã „în ultimii 25 de ani România s-a transformat dintr-un stat egalitarist într-un stat super inegalitarist condus de fosti comunisti,” care „au adâncit prãpastia dintre un guvern parazitar si o societate demoralizatã.” Acesta este si subiectul cãrtii sale Romania since
Communism: The Denial of Democracy (Hurst, 2004), care conchide cã
„o Românie sub controlul acestor comunisti corupti ameninta sã devinã o fortã destructivã ce poate genera instabilitate regionalã.” În traducere liberã: dupã 20 de ani de la cãderea comunismului stim cum o democratie poate fi schimbatã în tiranie, dar continuãm sã învatãm cum sã inversãm acel dezastru. "
NOTE SUBSOL :
1 Laszlo Kallai, „Comoara Serviciilor Secrete.”
ZIUA (Bucuresti, România), 8 mai 2007, p.1
2 Laszlo Kallai, „Servicii Secrete de Lux,”
ZIUA, Mai 11, 2007, p. 1.
3 Radu Portocalã, Autopsie du coup d’État
roumain: Au pays du mensonge triomphant
(Paris: Calmann-Lévy, 1990).
4 Ibidem, p. 35.
5 Planul Dnestr a fost descris pe larg în
Mostenirea Kremlinului, pp. 289-312.
6 Red Horizons (Washington: Regnery
Gateway, 1987), pp. 116, 193-197, 201-203.
7 Prof. Dumitru Mazilu, care mi-a fost subaltern
în Securitate si care la 22 decembrie 1989 a devenit vicepresedinte al Frontului Salvãrii Nationale,
a asistat la convorbire, pe care a descris-o apoi pe larg în cartea sa Revolutia furatã precum si în numãrul din 27 iulie 1991 al sãptãmânalului„Lumea Liberã“ din New York, p. 9.
8 Pacepa, Mostenirea Kremlinului, pp. 309-310.
9 Radu Portocalã, op. cit, p. 35.
10 Noiembrie 1945, Nr. 791/bs. Ambasadorului URSS în România, tov. S.I. Kavtaradze: Vã trimitem împuternicirea Prezidiului Sovietului Suprem al URSS pentru înmânarea decoratiei si ordinului „Steaua rosie“ - nr. 1651765 cu diploma însotitoare - nr. 283631 privind decorarea lucrãtorului de la radiodifuziunea specialã, Walter Roman, prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 27 iunie 1945. La înmânarea decoraþiei este necesar sã se întocmeascã un protocol si sã se transmitã prin NKID la Sectia pentru decoratii a Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. Loctiitorul Sectiei tãrilor balcanice, A. Lavniscev.
11 Document receptionat pe linia K. Colectia
Zenith, Arhiva fostului CC al PCUS.
12 Senator Serban Sãndulescu, Decembrie
1989. Lovitura de stat a confiscat revolutia
românã; Agenti ai GRU si KGB au avut un rol
determinat (Bucuresti, Omega Press, 1996).
13 Sãndulescu, op. cit. p. 35.
14 Ibidem, Anexa 9, „STENOGRAMA ºedintei
de audiere din ziua de 2 iunie 1994, pp. 246-282.
15 Ibidem, p. 255.
16 Tana Ardeleanu, Rãzvan Savaliuc, col. Ion
Baiu, Procesul Ceausescu: Stenograma integralã
si necenzuratã a procesului de la
Târgoviste (Bucuresti, Omega Press, 1996)
17 Ibidem, pp. 28-33.
18 Procesul Ceausescu, p. 150.
19 Bogdan Nicolai si Lica Manolache, „Blestemul
lui Ceausescu”, România liberã, 11
decembrie 2005, p. 1.
20 Procesul Ceausescu, pp. 62-64.
ministrul de Justitie al SUA, George Mitchell, au petrecut însã ani grei în închisoare.De ce practicile Securitãtii continuã sã fie si azi la modã în România, care este membru NATO si al Comunitãtii Europene?
Profesorul Tom Gallagher, unul din cei mai informati experti în problemele
românesti, care predã un curs de evolutie a statelor post-comuniste la
Universitatea Bradford din Anglia, a conchis cã „în ultimii 25 de ani România s-a
transformat dintr-un stat egalitarist într-un stat super inegalitarist condus de
fosti comunisti,” care „au adâncit prãpastia dintre un guvern parazitar si o
societate demoralizatã.” Acesta este si subiectul cãrtii sale Romania since
Communism: The Denial of Democracy (Hurst, 2004), care conchide cã „o
Românie sub controlul acestor comunisti corupti amenintã sã devinã o fortã
destructivã ce poate genera instabilitate regionalã.”
În traducere liberã: dupã 20 de ani de la cãderea comunismului stim cum o
democratie poate fi schimbatã în tiranie, dar continuãm sã învatãm cum sã
inversãm acel dezastru.
68-69.qxd 11/19/2009 18:13 Page 85
