John Calhoun a creat un univers utopic pentru micile rozătoare. De aici și denumirea de „Utopia Șobolanilor”. Sau, cum știu cei mai mulți, Universul 25.
Potrivit lui Calhoun, care și-a făcut cea mai mare parte a muncii sale în anii 1950-1970, raiul pe pământ al șoarecilor ar include alimente nelimitate, spațiu pe niveluri multiple și apartamente izolate pentru rozătoare.
Ce a fost Universul 25 sau „Utopia Șobolanilor”
„Universul 25” era un rezervor de formă pătrată cu latura de 2 m și înălțimea de 1.5 m, în care se păstra o temperatură constantă de 20 grade, ideală pentru șoareci. Animalele introduse aici aveau apă și hrană din abundență. Practic acesta era un paradis al rozătoarelor întrucât nu existau dușmani naturali, totul era septic(se făcea curățenie săptămânal, iar medicii veterinari se asigurau că grupul are o sănătate fizică deplină), bolile erau „eradicate”, iar existența din belșug a hranei elimina lupta pentru supraviețuire. Sistemul de hrănire și de alimentare cu apă era gândit astfel încât aproape zece mii de șoareci s-ar fi putut hrăni concomitent fără să simtă vreun disconfort.
Toate acestea au făcut parte din experimentele lui John Calhoun pentru a studia efectele densității populației asupra comportamentului. Dar ceea ce arăta a paradis pentru șoareci s-a transformat rapid în supraaglomerare fără control, colaps al populației și modele de comportament aparent sinistre. Iar rezultatul este unul înfiorător.
Cum a decurs faza A a proiectului Universul 25
Proiectul a început cu patru perechi perfect sănătoase de rozătoare. Obișnuirea cu spațiul, explorarea acestuia și nașterea primilor pui a fost denumită de Calhoun „Faza A”. Imediat după aceasta a început expansiunea, sau „Faza B” caracterizată printr-o creștere exponențială a populației în condiții apropiate de cele ideale(matematice), notează justițiarul.ro. Astfel, la fiecare 55 de zile populația rezervorului se dubla.
Această etapă însă a durat până în ziua 315 a experimentului când s-a constatat o scădere accentuată a ritmului de creștere a populației care se dubla abia la 145 de zile. Populația rezervorului în acel moment era de aproximativ șase sute de rozătoare.
Faza C a proiectul a adus începutul sfârșitului
În „Faza C” a experimentului în populația de șoareci se făcuseră ierarhii. Datorită condițiilor bune de trai, șoarecii trăiau mai mult, pierzându-și puterile fizice mult mai târziu decât în condiții naturale.
Pe acest fond a apărut o nouă categorie socială, cea a „oropsiților”, compusă din exemplare tinere, victime ale agresiunilor șoarecilor în putere care ocupau centrul rezervorului.
Așadar, aveam aristocrația formată din membrii maturi și perfect sănătoși și, de cealaltă parte, oropsiții – șoareci tineri, dar insuficient dezvoltați, remarcându-se prin blana mușcată și prin ocuparea unor poziții marginale în societate.
„Oropsiții” au dezvoltat un psihic din ce în ce mai precar. Culmea, într-un univers în care spațiul devenea o problemă, aceștia erau din ce în ce mai puțin agresivi, refuzându-și rolul social de apărători ai femelelor gestante și ai puilor.
Astfel apare un stres suplimentar pe femele care compensează printr-o creștere a agresivității pentru a-și apăra progeniturile. Însă, în mod ciudat, agresivitatea nu mai este îndreptată doar spre exterior ci, culmea, spre interior, adică spre propriii pui.
Vârful acestui comportament aberant a fost atins în momentul în care multe femele au început să-și nimicească puii, retrăgându-se în cuiburile superioare și refuzând împerecherea.
Așa începe „Faza D” – ultima – care e și cea a distrugerii
Din grupul „oropsiților” au apărut treptat noi personaje denumite „frumoșii” sau „dichisiții”. Se distingeau de ceilalți întrucât aveau blana impecabilă.
Grupul era compus, în principal, din masculi având un comportament absolut necaracteristic. Membrii săi refuzau să lupte pentru teritoriu sau pentru femele, nu se împerecheau și duceau o viață absolut pasivă.
Durata medie a vieții unui șoarece din ultima fază era de 776 de zile, cu 200 de zile peste limita reproductivă. De asemenea, pe măsură ce se edifica grupul „frumoșilor” creșteau comportamentele homosexuale, agresivitățile inutile și alte comportamente inexplicabile.
Spre exemplu, a apărut și s-a dezvoltat canibalismul, fenomen de-a dreptul aberant pentru o societate în care hrana nu era o problemă. Femelele refuzau să-și mai educe puii. Aceștia, de cele mai multe ori, deveneau victime ale propriilor mame lovite de „instinctul” canibal. În ziua cu numărul 1780 a murit ultimul locuitor al acestui paradis.
Momentul în care specia nu s-a mai putut salva
În momentul în care era limpede încotro se îndrepta populația de șoareci, Calhoun a încercat un nou experiment. A extras din rezervor mai multe perechi de șoareci pe care le-a transferat în alte rezervoare, în condiții la fel de ideale, în care nu mai exista „stresul spațiului”. A fost surprins să constate că, spre deosebire de primii șoareci care începuseră să se înmulțească în condiții ideale, aceștia n-au renunțat la comportamentul pasiv, găsindu-și sfârșitul fără să se împerecheze.
Concluziile experimentului
Concluziile experimentului lui Calhoun sunt de-a dreptul îngrijorătoare. Fiecare specie caută să-și găsească și să-și dezvolte condițiile ideale de trai. Spre deosebire de animale, omul chiar este capabil să-și dezvolte universuri similare celui al lui Calhoun. Chiar și lumea în care trăim, lipsită de primejdii, dar din ce în ce mai stresată de lipsa spațiului, poate fi considerată un „Univers Calhoun”.
De ce e important comportamentul șoarecilor?
Experimentele lui Calhoun, care au început în anii ‘60 cu șoareci din aer liber și au trecut la șoareci de la Institutul Național de Sănătate Mentală, au fost interpretate la acea vreme ca dovadă a ceea ce s-ar putea întâmpla într-o lume suprapopulată.
Comportamentele neobișnuite pe care le-a observat au fost numite “prăpastii comportamentale”.
După ce Calhoun a scris despre descoperirile sale într-un număr din 1962 al Scientific American, acest termen a prins în cultura populară. Lucrarea s-a potrivit cu sentimentul de teamă al epocii că zonele urbane aglomerate anunțau riscul decăderii morale.
Acum, interpretările operei lui Calhoun s-au schimbat. Esther Inglis-Arkell explică faptul că habitatele pe care le-a creat nu erau cu adevărat supraaglomerate, dar că izolarea a permis șoarecilor agresivi să împartă teritoriul și să îi izoleze pe “cei frumoși”.
Ea scrie: „În loc de o problemă a suprapopulării, s-ar putea susține că Universul 25 avea o problemă de distribuție justă”.
În cele din urmă, „șobolanii pot suferi de pe urma supraaglomerării, ființele umane pot face față”, spune Edmund Ramsden, istoric.”Cercetările lui Calhoun au fost văzute nu numai ca fiind discutabile, ci și chiar periculoase”.
