http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html
Jurnalist
INTERVIU Psihologul Aurora Liiceanu: „Nabokov era talentat, dar nu puternic“
Aurora Liiceanu FOTO: Marian Iliescu
În noua carte, „Tânăra cu părul alb. Misterul Nabokov“, Aurora Liiceanu încearcă să înţeleagă ce anume i-a făcut pe scriitorul Vladimir Nabokov şi pe soţia sa, Vera, să rămână împreună 52 de ani, afirmândcă scriitorul nu ar fi devenit celebru fără devotamentul soţiei sale.
Despre cărţile lui Vladimir Nabokov (1899-1977), unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului XX, s-a scris mult. Însă nu numai opera, ci şi viaţa lui personală i-a preocupat pe cercetători: provenind dintr-o familie aristocrată, a părăsit Rusia natală de teama bolşevicilor şi a locuit în Germania, Franţa şi Statele Unite înainte să se stabilească definitiv în Elveţia. Datorită personalităţii charismatice, a avut foarte mulţi admiratori şi multe iubite. Cu toate acestea, a rămas alături de Vera, care i-a fost soţie timp de 52 de ani. Vera a stat mereu în umbra soţului ei, şi-a distrus scrisorile destinate acestuia şi a păstrat o tăcere totală în privinţa relaţiei lor. Ca femeie, ea pare că nu există în acest cuplu. Încercând să înţeleagă ce anume i-a făcut să rămână împreună atâta timp, Aurora Liiceanu analizează în volumul "Tânara cu părul alb. Misterul Nabokov", publicat de Editura Polirom, pe lângă operele lui Vladimir Nabokov, articole şi cărţi despre cei doi, dar şi mărturiile fiului lor, Dmitri. Vladimir s-a îndrăgostit de mai multe femei. Despre unele a scris, pe altele le-a amintit în treacăt ca fiind simple aventuri neimportante. Vera i le-a tolerat pe toate şi l-a susţinut întotdeauna necondiţionat. De ce? Un răspuns, spune Aurora Liiceanu, ar putea fi personalităţile lor atât de diferite: el, traversând cu uşurinţă graniţa dintre imaginaţie şi real, ea, puternic ancorată în realitate, complet dedicată proiectului său de viaţă – acela de a-şi ajuta soţul să devină celebru –, convinsă că niciodată nimic nu-i va despărţi.
„Weekend Adevărul“: Cum aţi ajuns la misterul Verei? De ce aţi văzut-o ca pe o tânără cu părul alb?
Aurora Liiceanu: La misterul Verei, am ajuns fiind interesată de un domeniu foarte cercetat de psihologi, cel al relaţiilor interpersonale şi sociale. Aceste relaţii se intersectează în diferite feluri pentru că, omul, individul uman, este un animal social şi trăind în societate este influenţat de mediul său. Am vrut să văd cum se manifestă fiecare individ într-un cuplu, ce se întâmplă cu personalitatea lui, cum se influenţează cei implicaţi într-un cuplu şi ce determină viaţa relaţiei, stabilitatea ei sau, dimpotrivă, efemeritatea ei. Astăzi, relaţiile sunt foarte dinamice, fluide, instabile, rareori mai există relaţii longevive şi aproape pare nefiresc ca ele să existe într-o lume complexă, cu valorile foarte schimbătoare, cu mode şi influenţe globale. Aşa că am căutat o relaţie longevivă, astăzi aproape inexistentă în generaţiile tinere, am căutat în literatură cazuri care să mă facă să înţeleg de ce unele relaţii rezistă în timp şi de ce altele nu. Am găsit această relaţie, între Vladimir Nabokov şi Vera Nabokov, care intrigă prin longevitatea ei, o căsătorie care durează 52 de ani este ceva rar, este un sindrom relaţional rar. Ce face ca astăzi el să nu mai existe? Convenţiile sociale, modelele de căsătorie tradiţională?, m-am întrebat. Am văzut-o pe Vera ca pe o tânără cu părul alb pentru că, într-adevăr, ea avea părul foarte alb, inexplicabil de alb pentru vârsta ei, păr care-i dădea alura unei coroane ca de zăpadă, argintie şi care contrasta mult cu vârsta ei, cu aspectul ei general.
De ce aţi numit un sindrom Vera?
Am numit sindromul Vera acest mod al unei femei de a trăi într-o relaţie în care devotamentul ei pentru cel cu care a decis să-şi trăiască viaţa este parcă în afara individualismului de astăzi, pare că este o cauză pe care femeile nu şi-o asumă.
E suficient pentru o femeie inteligentă să rămână în spatele unui bărbat talentat şi puternic? Să-şi dedice toată viaţa acestuia şi să nu mai aibă propria sa viaţă?
Vera era, într-adevăr, o femeie inteligentă, iar Nabokov cred că era talentat, dar nu puternic.Vera şi-a dedicat viaţa lui nu ca şi când a renunţat la viaţa ei proprie, ci pentru că viaţa ei proprie era proiectul de a-l face pe el celebru şi cred că fără Vera, el nu ar fi fost celebru.
Spuneţi că Vera a avut o copilărie perfectă. De ce acceptă o femeie care are totul un astfel de compromis de a se dedica vieţii unui bărbat?
Când Vera a decis să-şi dedice viaţa talentului lui Nabokov, pe care ea îl credea demn de a fi cunoscut şi recunoscut. Ea nu mai avea totul, era ca şi el, o emigrantă, nu mai era o femeie bogată şi nici el nu mai era bogat. Era un început de viaţă în condiţii nu foarte fericite. Astfel, ea nu a renunţat la o viaţă plină de avantaje şi promisiuni pentru a se dedica dorinţei neţărmurite de a-l face pe Nabokov celebru. Compromisul ei nu era social, ci mai degrabă intim, era un proiect al ei într-un fel, un fel de a da sens propriei ei vieţi.
Derapajele erotice
De ce credeţi că Vera a trecut peste infidelităţile lui Nabokov?
Nu ştiu cum a trăit ea infidelităţile lui Nabokov, pentru că ea, ca femeie, nu s-a dezvăluit, distrugându-şi scrisorile adresate lui în care sigur făcuse referinţe la derapajele erotice ale lui Nabokov.
” Oricum, ea le-a dat un sens infidelităţilor lui şi anume, bogata lui imaginaţie, dorinţele lui intime necontrolate total de el, masculinitatea lui care sigur se dorea trăită. ”
Cum l-a influenţat pe Nabokov Sankt Petersburgul, oraşul în care s-a născut?
Nabokov a rămas impregnat mult şi pe toată viaţa de copilăria şi tinereţea lui la Sankt Petresburg, a şi declarat că întoarcerea către trecut, evocarea lui a fost o tendinţă aproape patologică. Fără îndoială că viaţa din acea perioadă i-a dat acel aer de nobleţe aristocratică. Nu era niciun efort, aşa cum vedem astăzi că cei proaspăt bogaţi imită vieţile bogaţilor cu blazon. Îşi însuşise prin educaţie, prin viaţa în familia lui bogată un comportament de o eleganţă impresionantă, răspândea bun gust şi maniere care se învaţă de mic copil. Dar mintea lui era foarte deschisă şi depăşea aceste influenţe care l-ar fi putut face rigid şi snob.
Cum a modificat emigraţia relaţia lui cu Rusia? De ce a ales să nu se mai întoarcă acasă şi să moară în Elveţia?
Relaţia lui Nabokov cu Rusia a fost mereu, ca trăire, prezentă în viaţa lui. Chiar dacă i se punea mereu întrebarea cum se simte şi cine este el, răspunsurile lui erau mai degrabă amabile. Vorbea cu Vera şi cu fiul lor în limba rusă şi apropierea şi afecţiunea lui pentru Vera erau determinate şi de această experienţă comună. Erau, până la urmă, ruşi, chiar dacă trăiau în afara Rusiei. El niciodată nu s-a plâns de pierderea avuţiei mari pe care o avea când a părăsit Rusia, ci de pierderea minunatei păduri ruseşti, a naturii pe care n-o regăsea la fel în locurile în care a trăit. Exilul lui a fost foarte interior trăit, o parte din el, inclusiv limba, nu mai trăia ca înainte.
„Mângâiaţi detaliile“
De ce rămâne esenţial Nabokov pentru istoria literaturii?
Nabokov este un domeniu al literaraturii universale. Nu mi-am dat seama de acest lucru, când am început să mă documentez pentru carte. Este un imperiu, tot ce a scris el este mereu şi mereu cercetat. Există specialişti în Nabokov, există literatură academică solidă şi mereu în creştere despre el, există critică literară în care sunt atraşi, ca o fascinaţie, literaţi, există literatură comparată, există jurnale de specialitate, doctorate, studii profunde etc., în fine, unii se consideră nabokoviani. Eu cred că ceea ce este cel mai fascinant în ceea ce a scris este faptul că pune în evidenţă relalţia atât de complicată între memorie şi identitate, simplu spus, fără memorie nu aveam identitate. Apoi, folosirea senzorialităţii în memorie şi în percepţia realităţii prezente care rămâne şi ne hrăneşte memoria. Romanele lui sunt pline de concret, de descrieri, ne provoacă prin vizual, tactil, prin miros. Se ştie că era sinestezic, că moştenea această sensibilitate pe care a transpus-o în tot ce a scris. Cum le spunea studenţilor lui, „mângâiaţi detaliile“. Concretul ne construieşte imagini, el dă forţă şi conţinut amintirilor. Aşa ne putem apropia de interesul lui pentru vise, pentru acea realitate pe care o trăim şi care este irealitate.
”Pentru Nabokov ea era realitate, era ceva viu, prezent, de aceea spune că „i s-a răsturnat găleata trecutului în cap“.
Cum s-a împărţit Nabokov între pasiunea pentru scris, cea pentru fluturi şi cea pentru şah?
Nabokov a avut, într-adevăr, trei pasiuni: scrisul, fluturii şi şahul. Nu ştiu cât de mult îi plăceau fluturii şi şahul Verei. Probabil că iubindu-l pe Vladimir atât de mult, îi prelua şi pasiunile, pentru că ea mergea cu el să vâneze fluturi şi juca şah cu el. Undeva, el a scris că într-o pădure din Elveţia a văzut un fluture foarte rar şi că i-a spus fiului lui Dmitri să o cheme cât mai repede pe Vera ca să-l vadă. Deci voia o bucurie împărtăşită, probabil, Vera avea şi ea bucuria asta şi el nu voia ca ea s-o piardă. Nabokov spunea că atunci când se plimba în minte îi venea ce o să scrie, deci unele din aceste pasiuni puteau coexista în mintea lui. O pasiune îl însoţea chiar atunci când se lăsa antrenat de una dintre celelalte două.
De ce credeţi ca Nabokov a vrut să distrugă romanul „Lolita“?
Lolita“ a fost însoţit de reticenţa din partea unor editori, când Vladimir Nabokov le-a cerut s-o publice. Poate că a vrut să distrugă romanul din cauza acestui lucru, poate că avea nesiguranţă privind publicarea lui. În orice caz, orice speculaţie psihanalitică privind interesul lui pentru scrierea acestui roman şi personalitatea lui i-a displăcut mult şi cred că şi din cauza faptului că nu voia ca acest roman să fie privit ca fiind opera unui pedofil.
„Vladimir ştia prea bine că, fără Vera, nu putea deveni un mare scriitor“
În limba română, Editura Polirom a inaugurat în 2008 seria de autor Vladimir Nabokov. Veronica D. Niculescu s-a dedicat unor noi traduceri ale romanelor sale. Cum vedeţi noile traduceri şi puneri în lumină ale lui Nabokov?
Ideea editurii Polirom de a publica din opera lui Nabokov sub forma unei serii de autor a fost foarte bună. Sunt convinsă că traducerea romanelor sale nu este o sarcină uşoară şi o felicit pe această cale pe traducătoarea lui. Poate că ar fi necesar să apară şi studii la noi despre opera lui Nabokov, să apară şi la noi nabokoviani, care ar motiva cititorii obişnuiţi să se aplece asupra minunatelor sale scrieri. Nu ştiu cum s-au vândut cărţile lui, dar, de pildă, „Maşenka“, roman scris încă în tinereţe, când era proaspăt exilat la Berlin, este o minunăţie, sunt atât de bine descrise stările, trăirile unui adolescent îndrăgostit. Cred că orice adolescent se recunoaşte în Nabokov sau orice adult îşi aminteşte de trăirile primei iubiri. Am mai întâlnit un asemenea sentiment când am citit despre prima dragoste a lui Orhan Pamuk, iubirea lui pentru „Trandafirul negru“, dorinţa de nepotolit a nevoii de a se întâlni cu iubita, de a o atinge, de a o privi. E vorba de acea nevoie imperioasă de a fi în prezenţa celui iubit.
Cum comentaţi relaţia lui Nabokov cu fratele lui, Serghei, care a rămas un anonim şi a murit într-un lagăr?
Despre fratele său, Seghei, Nabokov nu scrie aproape deloc, părând că această relaţie a avut note de mare discreţie. M-am gândit că Nabokov, căruia îi plăceau femeile, nu putea înţelege de ce fratelui său şi celor doi unchi ai lui le plăceau bărbaţii, şi nu femeile. Serghei era un om foarte interesant, plin de calităţi şi poate dacă destinul lui ar fi fost altul ajungea şi el o persoană cunoscută, recunoscută social pentru aceste calităţi. Curajul său de a înfrunta nazismul l-a costat viaţa. Oricum, Nabokov cred că atunci când devenise adult se întreba de ce fratele său avea acea înclinaţie, cred că pentru Nabokov acest lucru era de neînţeles.
Cum s-a situat Dmitri, filul său şi al Verei, între gustul riscului şi devotamentul filial? Cât e de greu pentru un fiu să managerieze succesul unui tată?
Dmitri a moştenit de la tatăl său pasiunea pentru fluturi, dar şi plăcerea celebrităţii. Fiind fiul bogat al unor părinţi celebri la o vârstă foarte tânără l-a făcut să fie foarte monden şi cu pasiunea riscului. Era un bărbat foarte frumos, semăna foarte mult cu tatăl său, dar cred că a fost foarte răsfăţat şi tot ce-şi dorea putea obţine. A lucrat foarte mult la traduceri şi la organizarea arhivei Nabokov, dar acest lucru s-a datorat şi faptului că după un accident cu maşina nu a mai avut acelaşi potenţial de expunere la risc. Dmitri, deşi era foarte monden, bogat şi umblat în lumea celor celebri, nu şi-a dorit propria lui celebritate. Totuşi, a fost foarte devotat părinţilor şi a ţinut la distanţă orice intruziune în viaţa lor de familie. A fost foarte discret şi a susţinut cu tărie că relaţia între Vladimir şi Vera, părinţii lui, a fost atât de specială, de minunată, încât nu putea crede că ea, această relaţie, putea avea o replică. Cel puţin acesta a fost motivul pentru care el nu s-a căsătorit şi nu a avut urmaşi.
”Viaţa lui Dmitri a fost dedicată talentului tatălui său şi memoriei lui. Vera l-a iubit mult şi a avut în el un sprijin constant mai ales după moartea lui Vladimir.”
Cum i-aţi văzut pe „vulnerabilul“ Vladimir şi „robusta“ Vera între iubire şi pact?
Când se referă la relaţiile interpersonale ca acelea de cuplu, oamenii consideră că longevitatea relaţiei este un indicator important al iubirii. În cazul lui Nabokov, cred că iubirea a fost determinată de compatibilitatea dintre ei. Mai simplu spus, se potriveau foarte bine şi această potrivire excludea orice idee de separare, de despărţire. Ei îşi ajungeau unul altuia în ceva esenţial şi anume pasiunea scrisului. Acest lucru a dictat şi stilul lor de viaţă, crearea acelei enclave în care ei se simţeau bine şi care nu era deloc permeabilă social. În ce priveşte relaţia lor bărbat-femeie, nu există aproape nimic ştiut, pentru că relaţia lor din această perspectivă era de o discreţie desăvârşită. Compatibilitatea lor se baza pe complementaritate.
”El era o persoană cu o imaginaţie excesiv de bogată, care traversa cu uşurinţă graniţa între imaginar şi real – să nu uităm că el a spus că exilul este o realitate ireală – , imaginarul devenind real. Vera nu avea această înclinaţie, dar a avut abilitatea de a o vedea,”
astfel încât vulnerabilitatea acestei înclinaţii a lui Vladimir se potrivea, prin contrast, cu robusteţea, pragmatismul şi realismul – realul real – al Verei.
Această diferenţă a fost ceea ce îi unea, pentru că fiecare avea nevoie de ceea ce nu avea: Vladimir, realismul, Vera, imaginarul. Acest lucru cred că a fost pactul intim devenit iubire între cei doi. Şi, astfel văzute lucrurile, cred că infidelităţile lui, ocheadele aruncate de el femeilor frumoase erau tolerate de Vera care nu vedea în acestea o ameninţare. Sau Vera ştia foarte bine cum să conducă barca stabilităţii. Oricum, Vladimir ştia prea bine că fără Vera nu putea deveni un mare scriitor. A şi spus-o.
Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare şi a predat psihologie la diferite universităţi din Bucureşti, dar şi la UQAM (Canada) sau EHESS (Franţa). În prezent, este cercetător senior la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române. De aceeaşi autoare, la Editura Polirom au mai apărut: Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi (2003, 2012), Prin perdea (2009, 2012), Rendez-vous cu lumea (2010, 2012), Patru femei, patru poveşti (2010, 2011), La taifas (2010, 2012, 2016, 2018), Viaţa nu-i croită după calapod (2011), Cuvinte încrucişate (2012, 2017), Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminităţii (2013, 2019), Legături de sînge. Povestea Ioanei (2013), Soacre şi nurori. La cine este cheia? (2014, 2018), Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor (2015), Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc (1948-1998) (2015), Dragostea cea veche îţi şopteşte la ureche. Primele iubiri (2015, 2016), Ea şi El. Biografia unei relaţii (2016), Madlena (2017) şi Putere şi sînge. O aventură indiană (2018).
citeste totul despre: aurora liiceanu editura polirom nabokov vladimir nabokov tanara cu parul alb misterul nabokov vera
Citeste mai mult: adev.ro/potsfj
