http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Economie
CRISTIAN SIMA: MONEDA EURO se apropie de SFÂRȘIT! GERMANIA a fost marele BENEFICIAR AL UNIFICĂRII EUROPEI. ANALIZĂ POST-BREXIT.
Autor:
Cristian Sima
| joi, 30 iunie 2016
16-03/cristian-sima-465x390
Cristian Sima, unul din puținii brokeri profesioniști care a
pariat pe ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, prevede
sfârșitul monedei Euro. Analiza sa post-Brexit, include de această dată
momentul unificării, rolul Franței și al Germaniei în conturarea noii
ordini economice și greșelile de început.
Hans Tietmayer, preşedintele de atunci al BUBA (Deutsche Bundesbank), părea cel mai îndreptăţit să aspire la funcţia de preşedinte al BCE. BUBA era în 1999 singura bancă centrală cu adevărat independentă din Europa. BUBA fusese creată de aliaţi în teritoriul vest-german după modelul FED, imediat după Al Doilea Război Mondial. Trebuie remarcat că înfiinţarea BUBA precede cu un an formarea primului guvern vest-german. Design-ul BUBA a ţinut cont de toate experienţele negative avute de băncile centrale în perioada interbelică (mai ales în timpul Marii Depresiuni) şi în timpul războiului, ceea ce a făcut-o un model de bancă centrală, mai ales în perioada Tietmayer, adică 1993-1999. Odată cu nunta EURO, puterile ei aveau să devină simbolice. H. Tietmayer mai avea un atu în cursa pentru preşedinţia BCE: era singurul preşedinte de bancă centrală care mai năşise cu succes la o nuntă, şi anume la riscanta uniune dintre marca est şi cea vest-germană.
Afacerea Credit Lyonnais a avut doi actori principali, italianul Paretti şi francezul Bernard Tapie, şi pe J.C. Trichet în calitate de coordonator. Falimentul băncii pare desprins dintr-o poveste bancară dâmboviţeană: banca de stat (gestionată indirect de guvern, adică de şeful trezoreriei) face un împrumut imens lui Paretti (aproape 1.5 mld) pentru a cumpăra Metro-Goldwyn-Mayer. Paretti îşi pune fiica de 20 de ani în board, cumpără cadouri la amante cu banii băncii şi apoi dă faliment, cu tot cu MGM. În acelaşi timp, Tapie cumpără Adidas (tot cu banii băncii) şi dă şi el faliment. Deşi au existat 8 capete de acuzare împotriva lui Trichet, acesta a fost curăţat de justiţia franceză în mai puţin de 6 luni, tocmai la timp pentru a fi numit guvernator al Băncii Centrale Europene la sfârşitul lui 2003. La 10 ani distanţă, s-au descoperit (undeva în Luxemburg) contabilităţi paralele prin care se putea dovedi că banca franceză era implicată într-un imens joc de spălare de bani prin intermediul lui Clearstream (și astăzi cea mai mare societate de clearing, societate care contabilizează şi judecă toate tranzacţiile după ce ele s-au produs şi care are rol de custode pentru bani şi hârtii de valoare). Culmea e că şi acuzaţiile contra lui Trichet şi cele contra lui Clearstream „s-au dovedit nefondate”, rămânând doar o butadă aruncată de presa vremii, că un bancher central care se numeşte Trichet nu putea să fie implicat decât într-un „Cleanstream” (joc de cuvinte, „un trişor implicat într-un curent de spălare”). Cele două mandate ale francezului Trichet au fost deosebit de grele, controversatul bancher fiind nevoit să treacă prin cea mai mare criză de lichidităţi a sistemului bancar mondial, criza subprime dintre 2008 și 2010.
Aşa cum s-a preconizat inițial, cei 12 miri ai monedei Euro s-au înmulţit, dar încă de la începuturi câteva ţări nu au dorit să intre în „partuza” financiară europeană. Danemarca a ţinut un referendum unde poporul a spus „Nu” aderării la moneda unică, ceea ce a determinat Suedia şi Marea Britanie să nu mai ţină referendumuri şi să o refuze din start. Entuziasmul adoptării monedei unice s-a atenuat puternic în urma crizelor apărute între timp, ajungându-se ca unele ţări să adere şi să regrete apoi (vezi Slovenia şi Slovacia), altele s-o respingă fără drept de apel (Cehia şi Polonia), iar altele să-şi dorească să adere, dar să nu poată respecta condiţiile ţinutei vestimentare obligatorii pentru această nuntă în grup.
Construcţia structurii financiare europene se baza pe modelul dolarului american şi ar fi trebuit ca Uniunea Europeană să devină, în timp, un stat federal, cu o monedă unică. Doar că, la nunta începută în 31 decembrie 1998, nu toţi mirii au beneficiat de bucatele alese servite pe platouri de argint de mai-marii diriguitori, francezi şi germani în mare parte. Dacă la început fiecare euro era purtător de dobândă unică, cu timpul lucrurile s-au schimbat radical. Astăzi, pentru un euro german primeşti dobânda negativă, iar la capătul opus pentru un euro grec primeşti 8%. În Texas, dolarul nu are dobânda diferită de dolarul din California...
La nuntă, cele mai bune bucate le-a primit mirele german. Dacă analizăm cei 17 ani de monedă europeană, vom constata că imposibilitatea ţărilor cu o productivitate mai slabă de a-şi devaloriza moneda a dus la invadarea pieţei europene de produse germane. Pe de altă parte, economiile mai fragile (vezi Spania, Italia şi mai ales Grecia) a trebuit să se împrumute pentru a completa deficitele bugetare imense şi, astfel, au creat dobânzi diferite pe aceeaşi monedă unică. Dacă observăm că şi politica fiscală în Europa nu a fost unitară, vom ajunge repede la concluzia că la nuntă mirii au venit din categorii sociale diverse, aveau averi diferite şi, mai ales, tunsori diferite. Italianul cu părul vâlvoi şi nebărbierit nu putea avea acelaşi succes la mireasă ca germanul aranjat mereu ca un demn ofiţer al Wermacht-ului.
Moneda unică a fost cel mai mare atac la suveranitatea naţională, mirele rupt în fund şi mirele cu smoking de la Armani nu au dus mireasa euro la aceleaşi petreceri şi simpozioane, divorţul se va definitiva foarte curând (proces început odată cu criza din 2008, care i-a afectat pe toţi), iar contractul prenupţial nu a mai fost respectat de nimeni. În 2009, jandarmul german a decis să nu mai respecte deficitul de 3%. Azi, când a reînceput să-şi dorească pedanteria legală, e greu ca cineva să-l mai bage în seamă. Rămân însă la ideea că cea mai importantă cauză a divorţului au fost naşii de la Banca Centrală Europeană, naşi care în loc să ofere darul de nuntă s-au înfruptat din averile mirilor, preferându-i pe unii şi pedepsindu-i pe ceilalţi. Motivele divorţului, în episodul următor.
PARTEA A DOUA
NUNTA
Pregătirile de nuntă au durat şapte ani, până la 1 ianuarie 1999. Iniţial, nunta cu noua monedă europeană avea 12 miri, dar, cum mirele grec avea fracul dat la curăţat la Goldman Sachs, doar 11 s-au prezentat la ceremonie. Pactul prenupţial părea simplu: o datorie publică mai mică de 60% din PIB şi un deficit bugetar sub 3%. Banca Centrală Europeană, căreia îi revenea rolul de naş, fusese creată cu doar şase luni înainte, la 1 iunie 1998, pe structura EMI (European Monetary Institute). Era o creaţie recentă, din sezonul primăvară–vară 1998, de inspirație EMI. Compromisul făcut la alegerea preşedintelui/ designerului-şef BCE şi croiala iniţială a băncii sunt de o importanţă capitală în desfăşurarea viitoarelor evenimente.Hans Tietmayer, preşedintele de atunci al BUBA (Deutsche Bundesbank), părea cel mai îndreptăţit să aspire la funcţia de preşedinte al BCE. BUBA era în 1999 singura bancă centrală cu adevărat independentă din Europa. BUBA fusese creată de aliaţi în teritoriul vest-german după modelul FED, imediat după Al Doilea Război Mondial. Trebuie remarcat că înfiinţarea BUBA precede cu un an formarea primului guvern vest-german. Design-ul BUBA a ţinut cont de toate experienţele negative avute de băncile centrale în perioada interbelică (mai ales în timpul Marii Depresiuni) şi în timpul războiului, ceea ce a făcut-o un model de bancă centrală, mai ales în perioada Tietmayer, adică 1993-1999. Odată cu nunta EURO, puterile ei aveau să devină simbolice. H. Tietmayer mai avea un atu în cursa pentru preşedinţia BCE: era singurul preşedinte de bancă centrală care mai năşise cu succes la o nuntă, şi anume la riscanta uniune dintre marca est şi cea vest-germană.
AICI PUTEȚI RECITI PRIMA PARTE.
LOGODNA.
Voinţa politică din 1998 și moda europeană a anului 1999 s-au opus radical atât lui Tietmayer, cât şi ideii germane de a copia modelul BUBA şi pentru BCE. Privind în urmă, realizăm că n-ar fi fost deloc rău să se fi procedat astfel. Germania era un stat federal cu o politică monetară şi fiscală unitară şi cu un buget federal. Noua uniune monetară europeană se dorea (sau mai bine zis abia azi se doreşte) a fi o uniune monetară federală. Germania reuşise două lucruri extraordinare: uniunea monetară şi fiscală între Est şi Vest, în ciuda discrepanţei aparent ireconciliabile dintre cultura financiară şi fiscală comunistă şi cea capitalistă, şi transferul fiscal din Vest către Est. Ambele reuşite au avut loc cu Tietmayer la conducere şi fără nici un puseu inflaţionist. În 1999, a reunifica Sudul cu Nordul era sigur mai uşor decât a reunifica estul Germaniei cu vestul acesteia. E drept însă că dimensiunea noii structuri era imensă în comparaţie cu Germania reunificată. Dacă Chirac ar fi renunţat la prietenul Trichet şi la un naţionalism ce nu-şi avea locul într-o structură financiară de importanţa BCE, poate că astăzi Europa şi moneda euro ar fi arătat altfel.
Pentru a opri hegemonia germană, cei 12 miri au hotărât ca „nașul” cel mare să fie într-o primă fază olandez, în persoana lui Wim Duisenberg, şi apoi francez, în persoana lui Jean-Claude Trichet. Președintele francez Chirac şi-a impus punctul de vedere, deşi Trichet, care avea un nume potrivit mai degrabă pentru un cazino decât pentru cea mai mare bancă centrală, a trebuit să fie spălat de păcate mai vechi, chiar înainte de numirea în funcţie, în 2003. Trichet a fost acuzat la începutul lui 2003 că în calitate de şef al trezoreriei franceze a combinat mai multe matrapazlâcuri în afacerea Credit Lyonnais, bancă de stat, cea mai mare bancă a Franţei în 1990, adusă la faliment începând cu 1993 şi cumpărată pe nimic de Credit Agricole.Afacerea Credit Lyonnais a avut doi actori principali, italianul Paretti şi francezul Bernard Tapie, şi pe J.C. Trichet în calitate de coordonator. Falimentul băncii pare desprins dintr-o poveste bancară dâmboviţeană: banca de stat (gestionată indirect de guvern, adică de şeful trezoreriei) face un împrumut imens lui Paretti (aproape 1.5 mld) pentru a cumpăra Metro-Goldwyn-Mayer. Paretti îşi pune fiica de 20 de ani în board, cumpără cadouri la amante cu banii băncii şi apoi dă faliment, cu tot cu MGM. În acelaşi timp, Tapie cumpără Adidas (tot cu banii băncii) şi dă şi el faliment. Deşi au existat 8 capete de acuzare împotriva lui Trichet, acesta a fost curăţat de justiţia franceză în mai puţin de 6 luni, tocmai la timp pentru a fi numit guvernator al Băncii Centrale Europene la sfârşitul lui 2003. La 10 ani distanţă, s-au descoperit (undeva în Luxemburg) contabilităţi paralele prin care se putea dovedi că banca franceză era implicată într-un imens joc de spălare de bani prin intermediul lui Clearstream (și astăzi cea mai mare societate de clearing, societate care contabilizează şi judecă toate tranzacţiile după ce ele s-au produs şi care are rol de custode pentru bani şi hârtii de valoare). Culmea e că şi acuzaţiile contra lui Trichet şi cele contra lui Clearstream „s-au dovedit nefondate”, rămânând doar o butadă aruncată de presa vremii, că un bancher central care se numeşte Trichet nu putea să fie implicat decât într-un „Cleanstream” (joc de cuvinte, „un trişor implicat într-un curent de spălare”). Cele două mandate ale francezului Trichet au fost deosebit de grele, controversatul bancher fiind nevoit să treacă prin cea mai mare criză de lichidităţi a sistemului bancar mondial, criza subprime dintre 2008 și 2010.
Aşa cum s-a preconizat inițial, cei 12 miri ai monedei Euro s-au înmulţit, dar încă de la începuturi câteva ţări nu au dorit să intre în „partuza” financiară europeană. Danemarca a ţinut un referendum unde poporul a spus „Nu” aderării la moneda unică, ceea ce a determinat Suedia şi Marea Britanie să nu mai ţină referendumuri şi să o refuze din start. Entuziasmul adoptării monedei unice s-a atenuat puternic în urma crizelor apărute între timp, ajungându-se ca unele ţări să adere şi să regrete apoi (vezi Slovenia şi Slovacia), altele s-o respingă fără drept de apel (Cehia şi Polonia), iar altele să-şi dorească să adere, dar să nu poată respecta condiţiile ţinutei vestimentare obligatorii pentru această nuntă în grup.
Construcţia structurii financiare europene se baza pe modelul dolarului american şi ar fi trebuit ca Uniunea Europeană să devină, în timp, un stat federal, cu o monedă unică. Doar că, la nunta începută în 31 decembrie 1998, nu toţi mirii au beneficiat de bucatele alese servite pe platouri de argint de mai-marii diriguitori, francezi şi germani în mare parte. Dacă la început fiecare euro era purtător de dobândă unică, cu timpul lucrurile s-au schimbat radical. Astăzi, pentru un euro german primeşti dobânda negativă, iar la capătul opus pentru un euro grec primeşti 8%. În Texas, dolarul nu are dobânda diferită de dolarul din California...
La nuntă, cele mai bune bucate le-a primit mirele german. Dacă analizăm cei 17 ani de monedă europeană, vom constata că imposibilitatea ţărilor cu o productivitate mai slabă de a-şi devaloriza moneda a dus la invadarea pieţei europene de produse germane. Pe de altă parte, economiile mai fragile (vezi Spania, Italia şi mai ales Grecia) a trebuit să se împrumute pentru a completa deficitele bugetare imense şi, astfel, au creat dobânzi diferite pe aceeaşi monedă unică. Dacă observăm că şi politica fiscală în Europa nu a fost unitară, vom ajunge repede la concluzia că la nuntă mirii au venit din categorii sociale diverse, aveau averi diferite şi, mai ales, tunsori diferite. Italianul cu părul vâlvoi şi nebărbierit nu putea avea acelaşi succes la mireasă ca germanul aranjat mereu ca un demn ofiţer al Wermacht-ului.
Moneda unică a fost cel mai mare atac la suveranitatea naţională, mirele rupt în fund şi mirele cu smoking de la Armani nu au dus mireasa euro la aceleaşi petreceri şi simpozioane, divorţul se va definitiva foarte curând (proces început odată cu criza din 2008, care i-a afectat pe toţi), iar contractul prenupţial nu a mai fost respectat de nimeni. În 2009, jandarmul german a decis să nu mai respecte deficitul de 3%. Azi, când a reînceput să-şi dorească pedanteria legală, e greu ca cineva să-l mai bage în seamă. Rămân însă la ideea că cea mai importantă cauză a divorţului au fost naşii de la Banca Centrală Europeană, naşi care în loc să ofere darul de nuntă s-au înfruptat din averile mirilor, preferându-i pe unii şi pedepsindu-i pe ceilalţi. Motivele divorţului, în episodul următor.
Tag-uri:
brokerul fugar, brexit, deficit, sfarsit euro, euro, banca central europeana, cristian sima, chirac, BUBA, BCE, Wim Duisenberg, Jean-Claude Trichet, Bernard Tapie, Metro-Goldwyn-Mayer, Danemarca, Germania, Franta, dolar american
