În Europa, frica, până la un punct firească, de import terorist, a luat o
 amploare fără precedent chiar şi în ţări ca Germania, în care partidele
 politice parlamentare au realizat un consens anti-islamofob şi 
pro-imigraţionist.
Dar e o lume şi dincolo de semnalele clare de umanitate, amabilitate şi 
civilitate, lansate de liderii Germaniei, în frunte cu preşedintele 
Joachim Gauck şi cancelara Angela Merkel. Şefa guvernului de la Berlin a
 recoltat huduieli la scenă deschisă pentru că i-a vizitat pe refugiaţii
 asediaţi recent, brutal, de gloata xenofobă din localitatea saxonă 
Heidenau. Deşi ignorat, în largă măsură, de mass media, acest spaţiu 
extraparlamentar musteşte de ostilitate, resentimente, furie şi angoase 
refulate. 
N-ar trebui măturate sub covor spaimele, fricile şi temerile iscate unor
 largi segmente ale vechilor europeni de apariţia în masă a emigranţilor
 din lumea arabă şi islamică. Cresc văzând cu ochii idiosincraziile 
generate multora din păturile mai puţin educate de ciocnirea lor de un 
univers cultural străin, cu toate neplăcerile şi pericolele aferente, ca
 şi groaza de eventualitatea de a-şi pierde poziţiile sociale 
inferioare, cucerite cu eforturi mari.
E clar că o parte extinsă a Uniunii Europene, întinzându-se din Austria 
până în Normandia şi Scandinavia, icneşte din greu sub povara 
nou-veniţilor, care trebuie hrăniţi, adăpostiţi, şcoliţi şi îngrijiţi. 
Ei toţi ridică spinoase probleme bugetare, economice, tehnice, sociale 
şi psihologice. Trebuie depăşite obstacole din ce în ce mai redutabile 
la toate nivelurile administraţiei şi vieţii publice din ţările europene
 către care se îndreaptă refugiaţii. Toate aceste probleme sporesc 
sensibil tensiunile generate de actualul aflux.
Extrem de dificilă se prefigurează, ca atare, prezervarea păcii interne 
în unele zone luate cu asalt, pe de o parte, de o imigraţie musulmană 
dificil de integrat şi în epoci mai blânde, iar pe de alta, de 
intoleranţa extremiştilor angrenaţi în lupta cu intoleranţa ideologilor 
corectitudinii politice.
Prinşi la mijloc, moderaţii, tot mai răzleţi şi timoraţi, dar şi tot mai
 perplecşi, se refugiază în izolare şi tăcere. Deşi e limpede că nu tot 
ce se petrece e catastrofal, de vreme ce ţări îmbătrânite, cu demografii
 negative, ca Germania, au nevoie ca de aer de imigranţi tineri, dornici
 de muncă şi de prosperitate, spre a-şi păstra, pe termen lung, forţa de
 muncă, şi deci vitalitatea economică, vocile moderaţilor se sting. 
Mulţi dintre ei se tem să-şi vadă comunităţile prăbuşindu-se sub povara 
unei misiuni aparent sisifice de absorbire a maselor de străini. Pentru 
ai căror copii nu există nici destule şcoli, nici destui dascăli. Pentru
 ai căror bolnavi e greu să se găsească suficiente paturi de spital.
Pe de altă parte Europa n-ar fi Europa dacă nu şi-ar lua în serios 
datoria umanitară şi spiritul legislaţiei acordând prigoniţilor un drept
 de azil. Care numai pentru ultranaţionalişti şi comunişti nu înseamnă 
absolut nimic. În România se lărgesc cetele dacomanilor şi 
securiştilor-autohtonişti ce rezonează puternic la alarmismul populist 
anunţând cu nemiloasă stridenţă prăbuşirea intempestivă a Europei 
creştine sub greutatea valurilor de imigranţi.
Or, se ştie că de acordarea de azil ori drept de şedere au profitat şi 
generaţii întregi de români, mânaţi peste Dunăre şi graniţe de neomenia,
 inepţia şi corupţia regimului comunist, de ceauşism, de barbaria 
mineriadelor şi de sărăcia parcă fără leac a deceniilor de fesenism 
postcomunist.
Dar toate acestea nu înseamnă că Europa occidentală ar fi obligată, ori 
bine sfătuită să primească străini în mod nelimitat. Căci dreptul la 
azil poate fi omorât şi prin abuz. Sau, după cum scria recent 
editorialistul german Stefan Aust, prin supraextinderea acestui drept, 
dacă, precum în aceste zile, paragrafele legii azilului, una sacrosanctă
 pentru o ţară ce-şi ia în serios despărţirea de trecutul nazist, nu mai
 fac faţă unui aflux de proporţii gigantice.
Dincolo de necesitatea coordonării paneuropene întru aplanarea crizei, 
Bătrânul Continent n-ar trebui să se complacă în a se confrunta cu ea 
fără ajutor extern. În fapt, deşi afectează acut Europa, e vorba de o 
problemă globală. Ca atare, Uniunea Europeană are dreptul şi datoria să 
ceară intervenţia de urgenţă a acelor guverne şi forţe care, prin erori,
 omisiuni, acţiuni şi inacţiuni au provocat criza indirect, favorizând 
extinderea flagelului terorismului islamist.
În cauză e, desigur, America, a cărei gestiune defectuoasă a 
conflictelor regionale a favorizat puternic exacerbarea extremismului şi
 accelerarea procesului metastazării teroriste într-o regiune 
vulnerabilizată puternic, între altele, de retragerea prematură a 
trupelor SUA din Irak şi Afganistan. În cauză sunt şi regatele şi 
emiratele din Golf, al căror export de islamism de sorginte wahabită, 
deci saudită, se află la orginea actualei crize, una care depopulează 
galopant regiuni vaste şi ţări întregi.
În fine, în cauză sunt şi sutele de milioane de musulmani moderaţi din 
întreaga lume. Care, după cum, pe drept cuvânt, reliefa, în aceste 
zilele, regina Rania a Iordaniei, „nu fac destul să lupte contra 
jihadismului pretinsului stat islamic”. Astfel că jihadiştii „au 
modificat”, potrivit reginei, „percepţia Orientului Mijlociu, continuând
 să-şi răspândească doctrina diabolică”, în timp ce „moderaţii nu se 
străduiesc suficient să învingă în lupta ideologică aflată în centrul 
acestei bătălii”.
O Uniune Europeană cu un leadership competent ar trebui să ţină seama de
 toate acestea. În fapt, ar fi trebuit să prevadă neajunsurile actuale 
şi să le prevină.