În Europa, frica, până la un punct firească, de import terorist, a luat o
amploare fără precedent chiar şi în ţări ca Germania, în care partidele
politice parlamentare au realizat un consens anti-islamofob şi
pro-imigraţionist.
Dar e o lume şi dincolo de semnalele clare de umanitate, amabilitate şi
civilitate, lansate de liderii Germaniei, în frunte cu preşedintele
Joachim Gauck şi cancelara Angela Merkel. Şefa guvernului de la Berlin a
recoltat huduieli la scenă deschisă pentru că i-a vizitat pe refugiaţii
asediaţi recent, brutal, de gloata xenofobă din localitatea saxonă
Heidenau. Deşi ignorat, în largă măsură, de mass media, acest spaţiu
extraparlamentar musteşte de ostilitate, resentimente, furie şi angoase
refulate.
N-ar trebui măturate sub covor spaimele, fricile şi temerile iscate unor
largi segmente ale vechilor europeni de apariţia în masă a emigranţilor
din lumea arabă şi islamică. Cresc văzând cu ochii idiosincraziile
generate multora din păturile mai puţin educate de ciocnirea lor de un
univers cultural străin, cu toate neplăcerile şi pericolele aferente, ca
şi groaza de eventualitatea de a-şi pierde poziţiile sociale
inferioare, cucerite cu eforturi mari.
E clar că o parte extinsă a Uniunii Europene, întinzându-se din Austria
până în Normandia şi Scandinavia, icneşte din greu sub povara
nou-veniţilor, care trebuie hrăniţi, adăpostiţi, şcoliţi şi îngrijiţi.
Ei toţi ridică spinoase probleme bugetare, economice, tehnice, sociale
şi psihologice. Trebuie depăşite obstacole din ce în ce mai redutabile
la toate nivelurile administraţiei şi vieţii publice din ţările europene
către care se îndreaptă refugiaţii. Toate aceste probleme sporesc
sensibil tensiunile generate de actualul aflux.
Extrem de dificilă se prefigurează, ca atare, prezervarea păcii interne
în unele zone luate cu asalt, pe de o parte, de o imigraţie musulmană
dificil de integrat şi în epoci mai blânde, iar pe de alta, de
intoleranţa extremiştilor angrenaţi în lupta cu intoleranţa ideologilor
corectitudinii politice.
Prinşi la mijloc, moderaţii, tot mai răzleţi şi timoraţi, dar şi tot mai
perplecşi, se refugiază în izolare şi tăcere. Deşi e limpede că nu tot
ce se petrece e catastrofal, de vreme ce ţări îmbătrânite, cu demografii
negative, ca Germania, au nevoie ca de aer de imigranţi tineri, dornici
de muncă şi de prosperitate, spre a-şi păstra, pe termen lung, forţa de
muncă, şi deci vitalitatea economică, vocile moderaţilor se sting.
Mulţi dintre ei se tem să-şi vadă comunităţile prăbuşindu-se sub povara
unei misiuni aparent sisifice de absorbire a maselor de străini. Pentru
ai căror copii nu există nici destule şcoli, nici destui dascăli. Pentru
ai căror bolnavi e greu să se găsească suficiente paturi de spital.
Pe de altă parte Europa n-ar fi Europa dacă nu şi-ar lua în serios
datoria umanitară şi spiritul legislaţiei acordând prigoniţilor un drept
de azil. Care numai pentru ultranaţionalişti şi comunişti nu înseamnă
absolut nimic. În România se lărgesc cetele dacomanilor şi
securiştilor-autohtonişti ce rezonează puternic la alarmismul populist
anunţând cu nemiloasă stridenţă prăbuşirea intempestivă a Europei
creştine sub greutatea valurilor de imigranţi.
Or, se ştie că de acordarea de azil ori drept de şedere au profitat şi
generaţii întregi de români, mânaţi peste Dunăre şi graniţe de neomenia,
inepţia şi corupţia regimului comunist, de ceauşism, de barbaria
mineriadelor şi de sărăcia parcă fără leac a deceniilor de fesenism
postcomunist.
Dar toate acestea nu înseamnă că Europa occidentală ar fi obligată, ori
bine sfătuită să primească străini în mod nelimitat. Căci dreptul la
azil poate fi omorât şi prin abuz. Sau, după cum scria recent
editorialistul german Stefan Aust, prin supraextinderea acestui drept,
dacă, precum în aceste zile, paragrafele legii azilului, una sacrosanctă
pentru o ţară ce-şi ia în serios despărţirea de trecutul nazist, nu mai
fac faţă unui aflux de proporţii gigantice.
Dincolo de necesitatea coordonării paneuropene întru aplanarea crizei,
Bătrânul Continent n-ar trebui să se complacă în a se confrunta cu ea
fără ajutor extern. În fapt, deşi afectează acut Europa, e vorba de o
problemă globală. Ca atare, Uniunea Europeană are dreptul şi datoria să
ceară intervenţia de urgenţă a acelor guverne şi forţe care, prin erori,
omisiuni, acţiuni şi inacţiuni au provocat criza indirect, favorizând
extinderea flagelului terorismului islamist.
În cauză e, desigur, America, a cărei gestiune defectuoasă a
conflictelor regionale a favorizat puternic exacerbarea extremismului şi
accelerarea procesului metastazării teroriste într-o regiune
vulnerabilizată puternic, între altele, de retragerea prematură a
trupelor SUA din Irak şi Afganistan. În cauză sunt şi regatele şi
emiratele din Golf, al căror export de islamism de sorginte wahabită,
deci saudită, se află la orginea actualei crize, una care depopulează
galopant regiuni vaste şi ţări întregi.
În fine, în cauză sunt şi sutele de milioane de musulmani moderaţi din
întreaga lume. Care, după cum, pe drept cuvânt, reliefa, în aceste
zilele, regina Rania a Iordaniei, „nu fac destul să lupte contra
jihadismului pretinsului stat islamic”. Astfel că jihadiştii „au
modificat”, potrivit reginei, „percepţia Orientului Mijlociu, continuând
să-şi răspândească doctrina diabolică”, în timp ce „moderaţii nu se
străduiesc suficient să învingă în lupta ideologică aflată în centrul
acestei bătălii”.
O Uniune Europeană cu un leadership competent ar trebui să ţină seama de
toate acestea. În fapt, ar fi trebuit să prevadă neajunsurile actuale
şi să le prevină.