La 24 aprilie 2008 a încetat din viaţă, în mod neaşteptat şi în condiţii încă neelucidate, unul dintre marii scriitori români contemporani, Cezar Ivănescu. Suspiciunile privind moartea poetului sunt legate, pe de o parte, de o serie de culpe medicale, cu totul stranii (pentru că nu este vorba de o singură greşeală, ci de un şir întreg de erori, parcă bine coordonate), iar, pe de altă parte, de înscenarea pusă la cale împotriva lui la sfârşitul lunii ianuarie 2008.
Zvonul infamant transmis de agenţia de ştiri NewsIn, referitor la existenţa unui verdict de poliţie politică pronunţat de CNSAS în cazul lui Cezar Ivănescu şi aceeaşi afirmaţie defăimătoare repetată pe un post de televiziune, două zile mai târziu, de dl Mircea Dinescu, membru CNSAS, au fost rapid preluate şi difuzate, fără discernământ şi fără o minimă cercetare, de aproape toate canalele de ştiri, ducând la declanşarea unui scandal mediatic de proporţii.
Dacă declaraţia dlui M. Dinescu îşi găseşte o explicaţie (psihologică) în sentimentele de inamiciţie pe care acesta i le purta de zeci de ani lui Cezar Ivănescu (animozităţile dintre ei constituind deja un fapt de istorie literară), rămân în schimb cu totul de neînţeles urgenţa şi lipsa de profesionalism cu care a reacţionat cea mai mare parte a presei.
În lipsa oricărui document oficial care să probeze temeiul acestei acuzaţii şi având în vedere că mediatizarea ei necontrolată a avut consecinţe dintre cele mai grave, nu putem decât să o considerăm calomnioasă şi să solicităm instituţiilor abilitate să facă lumină în acest caz.
O anchetă realizată de Jurnalul Naţional din 12.02.2008 (“Cezar Ivănescu, o nebuloasă pentru CNSAS”), este de natură să sugereze amploarea acţiunii de intoxicare şi dezinformare a opiniei publice pusă în operă pentru denigrarea lui Cezar Ivănescu. Răspunsurile membrilor Colegiului CNSAS – care, în calitatea lor de decidenţi, ar fi trebuit să fie cel mai în măsură să cunoască adevărul – sunt stupefiante: din cei 11 membri, 4 nu ştiu dacă s-a dat vreun verdict, alţi 4 afirmă că nu s-a dat niciun verdict, unul refuză orice comentariu, încă unul declară că nici nu ştie, nici nu vrea să comenteze. 10 din cei 11 membri ai Colegiului CNSAS nu-şi amintesc exact când a avut loc şedinţa în care s-a discutat cazul poetului Cezar Ivănescu. Din cei 11 membri CNSAS unul singur (Mircea Dinescu, aflat la Paris în acea perioadă!) afirmă existenţa verdictului de colaborare cu fosta Securitate şi cunoaşte exact data şedinţei.
Urgenţa unei clarificări autorizate a cazului Cezar Ivănescu, validată prin prezentarea şi publicarea documentelor doveditoare, este cu atât mai mare cu cât culpa celor implicaţi în colportarea falsei ştiri a avut urmări de o gravitate extremă: pe fondul traumei provocate de compromiterea sa publică, al tensiunii în care a trăit în ultimele luni în încercarea disperată de a-şi demonstra nevinovăţia, starea de sănătate a poetului s-a înrăutăţit dramatic, pentru ca, în cele din urmă, el să se stingă răpus de o acută suferinţă cardiacă.
Hotărârea de a solicita CNSAS să verifice dosarele membrilor din conducerea USR, luată în 2006 de Consiliul USR, fusese aprobată cu entuziasm şi votată de Cezar Ivănescu însuşi. În urma acestei decizii, toată corespondenţa, adresele, înştiinţările şi orice alt act emis de CNSAS referitor la oricare dintre persoanele supuse verificării soseau în mod oficial pe adresa USR (de altfel, până la data de 4.02.2008, veniseră doar 9 decizii din 67 solicitări, aşadar CNSAS a verificat doar 9 persoane din conducerea USR, pe parcursul unui întreg an). De aceea, conducerea USR, căreia nu-i parvenise niciun astfel de document, era obligată moral şi statutar să declare public acest lucru. Conform Statutului USR (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), atât Conducerea USR, cât şi Directorul de Imagine al USR erau obligaţi să adopte o atitudine tranşantă în mod direct şi imediat, fie printr-o conferinţă de presă, fie printr-un comunicat de presă în care să indice cu fermitate adevărul şi anume faptul că USR nu a primit o hârtie oficială în cazul Cezar Ivănescu.
În absenţa unei asemenea atitudini, pe 4 februarie a.c., poetul se vede constrâns să recurgă la o formă radicală de protest, declarând greva foamei la Sala cu Oglinzi a USR, cu intenţia de a-i determina pe cei în cunoştinţă de cauză să recunoască public adevărul.
Sub presiunea gestului său de protest, Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România redactează, în cele din urmă, un comunicat în care se afirmă că dialogul cu CNSAS este necesar din cauza „apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referitoare la dl. Cezar Ivănescu, membru al Consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS”, recunoscând astfel că nu este în posesia niciunui document incriminant. Această declaraţie târzie (şi forţată de împrejurări), publicată numai pe site-ul USR, a trecut însă neobservată, dată fiind lipsa oricărei alte forme de mediatizare, dar şi formularea ei confuză şi ezitantă.
Tot cu această ocazie, Cezar Ivănescu – în calitate de membru al USR şi al Consiliului de conducere al acesteia – a înaintat un memoriu Preşedintelui USR Nicolae Manolescu şi un altul – în calitate de Cetăţean român şi de membru al Ordinului Steaua României în grad de Comandor – Preşedintelui României Traian Băsescu (nr. 2994/4.02.2008, Administraţia Prezidenţială, Registratura Generală). A murit însă fără să fi primit vreun răspuns la întâmpinările sale, trimise şi înregistrate legal, conform legislaţiei în vigoare, fără a-şi vedea dosarul/dosarele de la CNSAS, fără ca măcar o instituţie a Statului Român, democrat, european, să-i dea de ştire că ar fi luat notă de petiţiile sale.
După moartea sa, campania de denigrare a continuat cu aceeaşi forţă. Chiar a doua zi după tragicul eveniment câţiva scriitori şi critici îşi exprimau regretele ipocrite, grăbindu-se să adauge că era o persoană „incomodă”. Nu se specifică însă din ce motiv şi, mai ales pentru cine era incomod Cezar Ivănescu. Unul din scriitorii care a făcut această mărturisire recunoaşte totuşi că nu a avut „niciun fel de relaţie cu poetul. Nu era un om deosebit de plăcut. Am avut informaţii indirecte în ceea ce îl priveşte.” Din nou acuzaţii „după ureche” încheiate cu o afirmaţie infamantă, potrivit căreia ultimele informaţii despre poet, care făceau referire la colaborarea acestuia cu fosta Securitate, „au lăsat tuturor un gust amar”. În acelaşi timp, o mare parte a presei scrise şi audio-vizuale a preluat, chiar în anunţul mortuar, formula privind “verdictul de colaborare cu Securitatea “, căutând parcă s-o fixeze bine in mintea publicului neştiutor. Ca de altfel o seamă de personaje din mediul cultural, culminând cu declaraţia pe Mediafax a dlui Adrian Iorgulescu, Ministrul Culturii şi Cultelor („Sigur, lucrul care a marcat într-un fel ultima perioadă a existenţei lui a fost decizia CNSAS cu privire la colaborarea sa cu Securitatea”), care, fără să se informeze, aşa cum l-ar fi obligat statutul său de înalt funcţionar al statului, a repetat şi a difuzat minciuna, oferindu-i astfel valoare oficială!
Şi în faţa acestor atacuri USR a păstrat o tăcere glacială, deşi, reamintim, dezminţise prin comunicat oficial zvonul respectiv şi deşi unii dintre cei care au continuat să-l propage sunt membri ai breslei scriitoriceşti.
Singurul document oficial redactat cu această tragică ocazie a fost un scurt necrolog publicat pe site-ul USR, care conţine însă o insinuare otrăvită (“dincolo de sinuozităţile biografiei, amintirea sa” etc.), sugerând indirect existenţa unor derapaje în viaţa poetului. La ce fel de „sinuozităţi biografice” s-ar putea gândi cititorii neavizaţi – în contextul actual, când acuzaţia de poliţie politică n-a fost dezminţită de nicio sursă autorizată – dacă nu chiar la pactul cu diavolul de care este învinovăţit?
Poetul Cezar Ivănescu a murit umilit în propria ţară, ucis fizic, moral şi social de atacurile nedemne îndreptate asupra sa în foc încrucişat, care au urmărit să-l elimine din viaţa publică, precum, odinioară, pe Eminescu şi Labiş. Astfel, se încununează cu spini, în loc de binemeritaţii lauri, triada tragică a poeţilor de geniu veniţi din Moldova ca să moară la Bucureşti.
Din tot ce a rămas în manuscris rezultă în mod zguduitor cât de mult a suferit Cezar Ivănescu din cauza acuzaţiilor „pe surse“ (niciodată probate!) la care a fost supus, în locul recunoaşterii cuvenite, atât a valorii sale ca autor, cât şi a valorii sale ca model uman, de existenţă exemplară.
Revelator în acest sens, precum şi pentru forţa cu care a luptat până la capăt pentru a-şi dovedi nevinovăţia, este următorul pasaj dintr-o ultima scrisoare, postumă, adresată Domniei-Sale Domnului Traian Băsescu, în calitate de Preşedinte al României şi de Şef al Ordinului Steaua României.
„Domnule Preşedinte, supun judecăţii şi arbitrajului Domniei-Voastre situaţia inacceptabilă în care mă aflu începând de marţi, 29.01.2008, ora 16 şi agravată continuu, până la paroxism, de o masă de ziarişti, de neoprit în tentativa lor de linşaj mediatic.
În 29.01.2008, agenţia de ştiri NewsIn a difuzat o ştire, „scurgere“ din Colegiul CNSAS, conform căreia subscrisul ar fi primit decizie de colaborare cu Securitatea. Ştirea a fost preluată de toate agenţiile de ştiri şi de întreaga presă românească, mi-a creat un prejudiciu care nu va mai putea fi diminuat sau anulat sub nici o formă şi cu nici o măsură reparatorie şi are o finalitate clară: linşajul mediatic.[…]
Cred în justiţia română şi ştiu mai bine decât orice securist că viaţa mea e nepătată iar opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu.
Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român.
Nu o spun eu, au spus-o alţii, cei care m-au preţuit, Marin Preda şi Nichita Stănescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, şi o legiune de alte nume prestigioase ale literaturii române.
Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea, aflată, se pare, încă sub ocupaţie. Poate ştiţi d-voastră mai bine sub ocupaţia cui.
Aştept urgent răspunsul dumneavoastră, pentru ca să mă decid dacă mai rămân în ţara mea sau trebuie, la 66 de ani, să cer azil politic într-o ţară europeană civilizată.
Cu speranţa că nu au pierit toţi oamenii de onoare din această ţară, speranţă întărită de semenii mei care s-au ridicat să mă apere, aştept domnul Preşedinte, atât cât sufletul meu îmi va dicta că e demn să aştept.
Cu cele mai bune sentimente,
Cezar Ivănescu.“
Cât de enormă şi de revoltătoare este învinuirea de colaborare în cazul lui Cezar Ivănescu reiese fără echivoc din datele biografiei sale, constituind tot atâtea argumente faptice pentru o viitoare judecată a istoriei literare, când acuzatorii înşişi vor fi judecaţi.
În timpul regimului comunist poetul a trăit şi şi-a scris cea mai mare parte a operei într-o stare apăsătoare de sărăcie, pe care şi-a asumat-o însă cu demnitate – angajat fiind doar cu jumătate de normă la revista „Luceafărul”; în această neagră perioadă nu s-a bucurat de niciun fel de funcţii sau privilegii – precum unii dintre inchizitorii săi de astăzi –, dimpotrivă, a fost constant marginalizat şi ţinut într-un con de umbră, atât de liderii comunişti, cât şi de mai mărunţii lor executanţi; a declarat în trei rânduri greva foamei (în perioada anilor ‘60, în 1983 şi în 1986), cu un curaj sinucigaş pentru vremurile acelea, mai ales că gesturile sale repetate de protest n-au fost niciodată susţinute de forţe din afara ţării (aşa cum s-a întâmplat cu unii dintre „dizidenţii” cu patalama de astăzi, cărora, cu toată teroarea comunistă, nu li s-a clintit un fir de păr de pe cap).
Cartea Albă a Securităţii, publicată sub coordonarea lui Mihai Pelin, conţine pasaje mai mult decât edificatoare privind comportamentul său curajos şi exemplar, precum şi sinteze ale formelor de represiune la care era supus în regimul comunist de către Securitate: „Prin conducerea redacţiei se vor lua măsuri de îndepărtare a acestuia din locurile unde au loc acţiuni publice organizate sau unde este prezentă conducerea de partid şi de stat. Asigurarea sa cu sprijinul organelor de investigaţii şi, la nevoie, cu cele de miliţie, pe perioada desfăşurării acţiunii. Darea sa în consemn la USLA. Şi Direcţia a V-a.“ (Cartea Albă a Securităţii, Ed. Presa Românească, Bucureşti, 1996).
În noua societate democratică, Cezar Ivănescu devine primul grevist al foamei în momentul în care, la 5 ianuarie 1990, Mircea Dinescu, proaspăt recompensat pentru activitatea sa „revoluţionară” cu învestitura de Preşedinte al USR, îl dă afară abuziv din colectivul de redacţie al revistei „Luceafărul” („Am fost singurul ziarist dat afară din presă – declara în ianuarie 2008 Cezar Ivănescu rememorând acest episod. Nu s-a luat atunci atitudine faţă de Ion Gheorghe, care a scris atâtea laude lui Ceauşescu, şi nici faţă de Titus Popovici, care a făcut parte din Comitetul Central al PCR ); tot în 1990 este maltratat în timpul mineriadei din iunie, când indivizi travestiţi în „ortaci” îl trimit în stare gravă la Spitalul de Urgenţă.
În comunism, ca şi în postcomunism, Cezar Ivănescu a luptat întotdeauna de unul singur împotriva ideologiilor nocive, a minciunii proliferante, a contrafacerilor valorice şi a imposturii generalizate, împotrivindu-se unei maşinării infernale, care, în cele din urmă, l-a spulberat. Ce nu au reuşit comuniştii, care s-au mulţumit să-l împingă la marginea vieţii literare şi sociale, dar nu l-au lichidat fizic, au izbutit, într-un elan de furie primitivă, urmaşii lor, „democraţii” de astăzi.
Deşi în ce priveşte persoana lui Cezar Ivănescu nicio reparaţie nu mai este posibilă, dat fiind faptul irevocabil al morţii sale, memoria sa trebuie să rămână nepătată aşa cum a fost poetul însuşi de-a lungul întregii sale vieţi.
De aceea, considerăm prin prezenta că atât Uniunea Scriitorilor cât şi Preşedinţia României, cărora poetul le-a adresat cereri şi memorii în legătură cu defăimarea sa, sunt datoare cu un răspuns oficial, scris, cu dreptul de a fi făcut public, în presă şi în media, adresat opiniei publice româneşti, şi, nu în ultimul rând, familiei, prietenilor şi admiratorilor săi. Aşa este democratic, aşa este corect şi moral, într-o societate în care demnităţile publice sunt obţinute sub imperativul funcţionării legale a instituţiilor publice şi a dreptului la informare corectă şi nemijlocită a cetăţeanului, cu atât mai mult atunci când este vorba de personalităţi care, prin întreaga lor activitate, au contribuit la faima României şi la cunoaşterea de sine a poporului român.
Ţinând cont de faptul că trăim într-o ţară membră a Uniunii Europene în care drepturile cetăţenilor ar trebui să fie integral garantate, atât de o Constituţie modernă, cât şi de un principiu fundamental în democraţie – acela al prezumţiei de nevinovăţie –, se impune, de asemenea, o luare de poziţie oficială, fermă şi imediată a Biroului de presă al CNSAS. O atare declaraţie ar fi salvat de la moarte o personalitate de geniu, de talie mondială, şi ar fi devenit, în acelaşi timp, dovada incontestabilă a faptului că CNSAS-ul este o instituţie reală, activă, care funcţionează în deplină armonie cu legile unui stat de drept.
Solicităm Preşedintelui României Traian Băsescu, Conducerii Uniunii Scriitorilor şi Preşedintelui Nicolae Manolescu, precum şi Conducerii CNSAS, să dea răspunsuri clare şi precise, în legătură cu cele două cereri şi memorii trimise de Cezar Ivănescu, în timpul vieţii, la care nici post-mortem nu s-a primit vreun răspuns.
Acordăm instituţiilor în cauză, încă o dată, termenul prevăzut de lege pentru datoria de a răspunde la petiţiile cetăţenilor.
Alături de noi, opinia publică românească este interesată să afle acest răspuns.
Anexăm cele două petiţii înaintate de poet Preşedinţiei României şi Conducerii Uniunii Scriitorilor, Preşedintelui Nicolae Manolescu.
(8 votes, average: 4.50 out of 5)
Loading ...
Micael Nicolas's Blog Says:
[...] Micael Nicolas @ 01:35 Odessa in fiamme ( Odessa în flăcări ) – România-Italia 1942 -click aici ca să-l vezi Lasă un [...]
Posted on March 3rd, 2010 at 11:36 pm
marius Says:
foarte frumos, bravo celor ce l-au pus online!
Posted on March 11th, 2010 at 2:39 pm
Developeru Says:
frumos frumos
Posted on May 3rd, 2010 at 10:05 pm
Emily Says:
[...] Micael Nicolas @ 01:35 Odessa in fiamme ( Odessa în flăcări ) – România-Italia 1942 -click aici ca să-l vezi Lasă un [...]
Posted on June 2nd, 2010 at 9:44 am