colaje de Sile this Millennium
Red SextonConstantza
| ||||
|
„Mortul” a ieşit la poartă cu un zâmbet mare, în semn de „Bine aţi venit!”. E sprinten şi râde din toată inima, lăsând din spatele unei mustăcioare lovite de cărunţeală să se vadă nişte dinţi mari, albi. A căzut cu rudele la o învoială, de când la mai fiecare casă există un telefon mobil: cine se duce primul, să dea un telefon să spună cum e pe-acolo. Aşa ceva se poate doar în judeţul Olt, mai exact, în comuna Vădastra, unde oamenii cu dare de mână îşi fac pomenile încă din timpul vieţii, când nu e prilej de lacrimi şi amar. Cu voie bună petrec la pomană ca la o nuntă, că doar „mortul nu e decedat, e viu şi trebuie să te bucuri. E o pomană veselă”.
Colectivizarea a născut obiceiul
Despre „pomana de viu”, căci aşa se cheamă obiceiul, nu mai ştie nimeni de unde a pornit, oamenii pot doar să-i scrie istoria cum cred de cuviinţă. Nea Mărin a lu’ Voinicu spune că e din „moşi strămoşi”, în timp ce nea Mitrel Liceanu are altă teorie.
„Cinstiţi să fim, de la colectivizare, acum 55 de ani. Oamenii de frică, vezi Doamne, că a venit colectivizarea, ne-a luat pământul, ne-a luat boii, grâu’, n-o să mai avem de colaci, copiii au plecat. Şi am zis «dacă nu fac acu’, de viu, n-o să mai aibă cine». De aici a plecat, din frica asta”, povesteşte nea Mitrel, cel mai vestit cojocar din Olt şi poate şi din ţară.
Cu cântec şi fudulie
El şi-a făcut pomana anul trecut, după pofta inimii, cu lăutari care au cântat trei zile la rând. „Spunem că suntem săraci, dar de-al dracu’ ne-am făcut acuma, din fudulie. Înainte tăiai un pui, chemai trei patru vecini şi gata, acuma sunt mai moderne. Vin copiii de la Bucureşti să-mi facă mie pomană la Vă dastra? E mai greu. Eu am vrut la po mana mea să chiui şi să joc ca la nuntă, să se simtă oamenii bine. Acum zic că am scăpat, că dacă mă duc pe lumea ailaltă o să le găsesc pe toate care le-am făcut acolo”, povesteşte cu un zâmbet şmecheresc abia mijit pe marginea buzelor nea Mitrel, aşteptând să se desfunde damigeana cu vin.
Vădăstrenii dau de pomană şi ceasuri, că şi pe lumea cealaltă vor vrea să numere orele. Tot în Olt se obişnuieşte să se pună pe peretele dinspre drum al casei o plăcuţă cu toţi cei care s-au prăpădit. Plăcuţa aceea se cheamă „dor” şi nimeni nu mai pune mâna pe ea până nu cade singură. Atunci hotărăşte pământul că ai plecat de tot.
Vădăstrenii îşi sapă singuri groapa
Nea Mărin împlineşte, pe 23 aprilie, 73 de ani. Tot anul ăsta face doi ani de când şi-a făcut pomana. Nevasta a plecat în lumea cealaltă din ’97 şi el n-a mai aşteptat mult până când a hotărât să se pregătească pentru călătoria asta firească, pe care o primeşte cu inima tare şi cu glume cât încape. Anul ăsta şi-a lăsat o mustăcioară, că de acuma e „om serios” şi se pregăteşte mai temeinic pentru ziua aia când l-o chema de sus, să se vadă cu „soţia”.
Nea Mărin nu simte moartea şi nici n-o visează noaptea, e mai fericit că vede lumina zilei dimineaţa decât un ţânc de 2 ani, dar ştie că de acum e timpul. „Eram în armată şi venea un pachet de-acasă, îl desfăceai şi invitai şi mata câţiva soldaţi, nu puteai pe toţi şi ăilalţi stăteau şi luau sama. Ei, aşa este pe lumea ailaltă, stai şi iei sama”, crede nea Mărin.
Toţi sătenii din Vădastra trăiesc cu Moartea de mână până la sfârşitul cel adevărat. Învaţă să o ia în râs, să o calce în picioare în hore vesele, să o facă să crape de ciudă că nu-i poate prinde nepregătiţi.
De aceea, de pe la 40 de ani, îşi sapă singuri groapa. „Aia e prima, dar e necesară, prinzi o iarnă grea, un viscol, cu pământul îngheţat şi nu se poate săpa. Mai bine o fac eu cu mâna mea”, spune nea Mitrel, completat de viceprimar. „În cimitir sunt vreo 200 de gropi goale”, face inventarul vicele.
„M-am băgat în ea, să văd cum îmi stă”
„Eu, când am săpat-o, m-am băgat în ea, m-am întins frumuşel să văd şi eu cum stă omul acolo, cinstit”, povesteşte nea Mărin cu vitejie şi cu ochii lăcrimoşi, ca după o glumă bună ce nu te lasă să n-o uzi cu un râs zdravăn. Un singur lu cru nu l-a lăsat nora Oncica să facă: să-şi cumpere „tronul”, adi că sicriul. În rest, a făcut un experiment cu mai mulţi ani înainte. „M-am întins în pat, mi-am chemat rudele şi le-am pus să mă jelească”. Curajul îl traduce cu mintea lui aşa: „De ce să-mi fie frică? Muri ăla, muri ăla, muri ăla. Numai pe la mine nu mai veni Moartea”.
Nora lui nea Mărin, tanti Oncica, o femeie veselă şi care-şi stă vileşte râsul în gropiţele din obraji, e bucuroasă că l-a văzut la pomană sănătos şi, în plus, şi-a luat şi de-o grijă. „Dacă făceam dup-aia, nu mai făceam cu inima deschisă, că ştiam că era decedat şi îmi dădeau lacrimile, da’ acuma nici o lacrimă, nu nimic, toată lumea bucuroasă, nici n-am zis că e pomană. Am zis că e nuntă.” Numai nea Mărin ştie că cine-o mai veni să-l „peţească” de-acuma o să-l recunoască după mustaţă.
nea Mitrel mortul viu
Colaci, haine, pături, mâncare şi lăutari
Pregătirile pentru pomană încep din primăvară, când se dă un acatist la biserică, pe care preotul îl pomeneşte 40 de sâmbete. Toamna se pregătesc toate bucatele, începând cu colacii care sunt la fel ca aceia care se dau la în mormântare – „năprojnie, liturghia şi colacii de om”, îţi chemi rudele şi vecinii, aştepţi preotul să-ţi „citească” bucatele şi apoi te pui pe băut, mâncat şi petrecut. Se cumpără trei rânduri de haine, „de la chiloţi, până la căciulă”, care se dau de pomană ne poţilor.
Nea Mărin le-a cumpărat şi dormeze, perne şi pături nepoţilor. A cumpărat farfurii, pahare, linguri, pentru că nu există om să vină la pomană şi să plece cu mâna goală. „Dacă e mai de departe, îi dai o farfurie întinsă, cu friptură, că nu poate căra ciorba”, explică Oncica. Nici cei care vin la po mană nu vin cu mâinile în buzunar. Aduc o sticlă de vin, o orătanie, ouă şi dau de pomană pentru morţii lor.
Meniu ca la nuntă
„Mizel, ciorbiţă de boboc, friptură cu piure şi apoi cozonac, ca la nuntă”, ăsta e meniul pe care-l respectă întocmai. „După puterea economică - crede viceprimarul -, dar şi la cel mai sărac ţigan dacă mergi nu ţi-e silă să mănânci, lumea s-a modernizat de mult, au văzut la unul, la altul. La ţară, nici criza nu se simte. E obişnuit omul cu greul”, spune viceprimarul, care ştie că, atunci când s-o hotărî şi el să-şi facă pomana, toată lumea o să stea cu ochii pe el: „ohooo, a făcut pomană viceleee!”.
Pomana în viu te ajunge la peste 2.500 de lei, fără lăutari. Pomana lui nea Mitrel a ţinut trei zile. „A doua zi am făcut târna. M-au boit cu negreală pe ochi, miau pus ardei la gât, o pălăriuţă în cap. M-au urcat în căruţă, s-a înhămat finul, altul a dat cu biciul în el, glume. Se face doar la cine ţine la glumă. I-am pus să joace năşeasca, se îmbracă fiecare şi ies la poartă. La muzică i-am făcut semn şi au pus cadourile jos şi am făcut horă”, îşi aminteşte mândru nea Mitrel.
Slujbă de înmormântare cu mort viu
Preotul face o slujbă obişnuită, ca la înmormântare, numai că în loc de a se spune „răposatul”, i se spune doar numele celui care se face „mort” pentru o zi. Ce i se dă preotului „e treaba lui”, cu un preţ mai mic decât ca la o înmormântare adevărată şi stabilit după posibilităţile fiecăruia.
Ca să dea o imagine mai apro piată de ceea ce a fost la pomenile celor doi săteni, viceprimarul se vede îndatorat să facă o precizare. „Eu sunt din ’67 în sat, eu nu-mi permit să-l laud în faţă. Ca în orice comună, nu sunt multe familii de frunte. Dânsul face parte din familiile de frunte în comuna Vădastra. Cum pleacă lumea de la poartă începe să vorbească: «Bre, a făcut o po manăăă» şi începe să spună tot drumul. Se spune realitatea practic. Omul spune ce-a văzut cu ochii lui acolo. Pot să spun că a lui domnu’ Liceanu şi a lu’ nea Mărin au fost cele mai frumoase pomeni posibile şi imposibile din comuna Vădastra”.
ÎNTÂMPINAREA. Nea Mărin îşi primeşte oaspeţii la „înmormântare”
DAR DIN DAR. „Mortul” trebuie să dea de pomană trei rânduri de haine
CULTURAL VORBIND„Este pomana cu mortul la masă”
Visi Ghencea (foto), preşedintele Centrului judeţean pentru con - ser varea şi promovarea culturii tra diţionale Olt, a adus pomana în viu a vădăstrenilor în atenţia ci ne matografiei, când a prezentat filmul întâmplării la Festivalul internaţional de Film de la Slătioara, din 2007. A luat premiul I. El consideră că obiceiul s-a născut într-o perioadă de criză.
EVZ: De unde provine acest obicei?
Visi Ghencea: Este legat de obiceiurile de înmormântare, dar, cu timpul, lucrurile s-au schimbat puţin. Condiţiile fiind mai grele, adică de neprevăzut pentru cei care sunt în vârstă, parcă n-ar mai avea curajul să-şi lase pomenile pe mâna descendenţilor, ştiind că poate copiii lor nu vor mai avea forţa şi banii necesari pentru pomană. Nu este doar pomana şi atât, sunt nişte cutume. Are şi nişte conotaţii pitoreşti pentru că e pomana cu mortul la masă, mortul primeşte invitaţii la pomană, omul se bucură. La final, o dau în paranghelie. Obiceiul din sudul judeţului intră în panoplia altor obiceiuri din sud pe care noi le-am studiat şi care încă există: iertarea de Florii, hora de pomană, păzitul fântânilor.
Care este vechimea acestui obicei?
Nu există documente care să dateze acest obicei. La fel cum nu se poate spune de când sunt nunţile. Pomenile de vii se făceau şi în trecut, iar eu am sentimentul că apar în momentele de criză. Se aduce vor ba şi despre pomeni făcute unor oameni care sunt dispăruţi în război şi există cre dinţa că oamenii respectivi au simţit mirosul şi gustul mâncării în ziua în care s-a făcut pomana.
Care este izvorul religios al acestui obicei?
Obiceiurile sunt dinainte de creştinism. Biserica s-a adaptat obiceiurilor locului. Creş ti nismul a făcut un lucru bun că nu a venit să radă tot ce exista înainte, deşi intenţii au fost. În timp, Biserica s-a adaptat. În acest context, au supravieţuit şi obiceiuri în profundă con tradicţie. Ignatul, când se face pomana porcului, nu se res pectă ad literam faptul că Ignatul pică în Post şi că în ziua în care tai porcul nu poţi să te atingi de carnea de porc.
ROL. Preotul face slujba ca după o înmormântare adevărată
OBICEI. Veşnica pomenire se face cu răposatul alături
| ||||
|
Mediatizarea excesivă a funeraliilor se face pe fondul lipsei de cultură, iar reality-show-urile de la catafalc sunt dublate de prost-gust, susţin specialiştii.
Să filmezi cu telefonul omul cu mâinile pe piept, în timp ce i se cântă „Veşnica pomenire!”, n-are nimic de-a face cu ritualul profund al înmormântării. Să calci în picioare morminte ca să ai o vedere mai bună spre groapa în care intră ultimul defunct VIP de la Bellu e o chestiune lipsită de bun-simţ şi trebuie sancţionată ca atare. Să transmiţi în direct de la priveghi nu are scuză nici măcar în nevoia stringentă de a acoperi timpii de antenă, justificată de eternul clişeu „asta vrea publicul, asta îi dăm”. Acestea sunt concluziile specialiştilor consultaţi de EVZ în legătură cu înmormântările - spectacol de la români.
Toate astea s-au întâmplat, în ultimii ani, pe ultimele drumuri pe acest pământ ale românilor Laura Stoica, Florian Pittiş, Nicolae Dobrin, Ştefan Iordache, Marian Cozma, Ion Dolănescu.
De cele mai multe ori, ne înmormântăm cu spectacol defuncţii cu nume sonore. Televiziunile se întrec în ore de transmisie de la capul mortului, reporterii - în întrebări penibile, de genul: „Cum vă simţiţi?”, adresate rudelor decedatului. Oamenii merg cu miile la înmormântările personalităţilor şi fac circ. „Asistăm la un kitsch religios pe fundalul ignoranţei”, spune teologul Radu Preda, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca. „La înmormântările VIP, românii au tendinţa să se poarte ca şi cum ar avea de-a face cu sfintele moaşte. Simt nevoia să fure un pic din gloria personalităţii respective”, explică antropologul Şerban Anghelescu.
Lipsa de bun-simţ
„Din punct de vedere religios, asistăm la răzbunarea lipsei de cultură. Lipsa de cultură religioasă nu duce la lipsă de credinţă, ci la lipsă de bun-simţ. Tot acest spectacol, precum cel de duminică (de la Ion Dolănescu - n.r.), dar nu numai, n-are nimic de-a face cu gradul de religiozitate”, spune Radu Preda. „În mod cert, ritualul e afectat: e ca şi cum un medic ar opera în plin şantier sau un dirijor ar dirija lângă nişte muncitori care toarnă beton”, a adăugat lectorul.
„Orice ceremonie are şi un spectacol, presupune drumuri, opriri, o slujbă, dar ele capătă o oarecare exagerare în spaţiul urban. Dintotdeauna la oraş au existat înmormântări cu mare pompă şi foarte multă asistenţă”, punctează Şerban Anghelescu.
„Mortul e la îndemâna oricui”
Dar să-i faci poze mortului şi să pui filmuleţe de la înmormântare pe internet nu mai au legătură cu ritualul, sunt „forme de bădărănie, prost camuflată religios”. „Sunt manifestări ale vârstei noastre actuale, socială, culturală, sufletească. Ar trebui să ne maturizăm. În Occident, nimeni nu face ca noi. Există o anumită decenţă, care nouă ne lipseşte”, adaugă teologul Preda. Ne stă în fire să facem circ dintr-o chestiune privată, crede şi sociologul Marius Pieleanu. Simţim nevoia să fim acolo, participarea la un astfel de eveniment e o formă de a ieşi din anonimat. „Unii merg din respect, alţii pentru a vedea diverse personalităţi într-o ipostază inedită”, crede Pieleanu. „Prezenţa publicului în număr mare la înmormântarea lui Dolănescu şi alţii ca el e explicată şi de ştiinţa străveche şi naivă că, astfel, participi şi tu la faima lui, furi din gloria lui. Şi dacă în timpul vieţii n-ai fost atât de aproape, acum ai ocazia. Mortul e la îndemâna oricui”, spune Anghelescu.
„Preoţii nu sunt prestatori de servicii”
„Mi-e greu să înţeleg de ce se dau înmormântări, cu orele, la televizor. Sigur, moartea unui personaj iubit e un eveniment, dar e destul de mult neprofesionalism în modul în care prezentăm evenimentele”, afirmă sociologul Mircea Kivu cu privire la mediatizarea excesivă a funeraliilor VIP.
Transformarea unui ritual religios într-un „reality-show” e o modă, iar tendinţa se manifestă şi la nunţi, şi la botezuri deopotrivă. Oamenii adoră să participe la reality-show-uri şi nu-i deranjează când personajul principal e întins în sicriu. Astfel, tainele vieţii, de maximă intimitate, se transformă în chestiuni publice. „Sunt noile ritualuri ale societăţii video”, spune psihiatrul Florin Tudose. „Exagerarea falsei «breaking news». În general, televiziunile trăiesc din evenimente senzaţionale. Dar ce se întâmplă la noi e totuşi prea mult”, e de părere Mircea Kivu.
De cealaltă parte, teologul Radu Preda crede că televiziunile nu sunt cele mai vinovate. „Există tendinţa spre macabru, dar televiziunile nu pot fi făcute responsabile; trăim într-o dictatură a imaginii. Din păcate, aceasta e dublată de prostgust. Biserica ar trebui să-şi ia mai în serios rolul formativ, preoţii nu sunt prestatori de servicii, ci oficiază slujbe. Familia, administraţia, biserica trebuie să-şi pună problema dacă vor să se lase înscenaţi”, conchide teologul Preda.
SPECTACOL FUNEBRU. Laura Stoica, martie 2006.
Nicolae Dobrin, octombrie 2007.
Ştefan Iordache, septembrie 2008.
Sunt trei din înmormântările la care românii s-au călcat în picioare pentru a fi cât mai aproape de defuncţii VIP
Sunt trei din înmormântările la care românii s-au călcat în picioare pentru a fi cât mai aproape de defuncţii VIP
TRADIŢII CONTEMPORANE
Mesajul „Mioriţei”, pe manele
Bocitul la înmormântări, una dintre cele mai vechi practici tradiţionale funerare, tinde să fie înlocuit cu altceva decât rostirea unor versuri funebre la capul celui decedat. Etnologul Zefir Berzovis consideră că tradiţia bocitului se pierde, făcând loc altor „cântări”. „Din păcate, tradiţia bocitului chiar tinde să se piardă în sudul ţării şi se mai menţine doar în zonele de nord ale României. Cântatul manelelor la înmormântări nu are însă nicio legătură cu bocitul”, e de părere etnologul Berzovis.
Cu toate acestea, jelirea, care ia forma unor cântece lăutăreşti, are semnificaţii profunde în conştiinţa poporului român. „Lui Ştefan Iordache i-a cântat la înmormântare Nelu Ploieşteanu. Acest obicei ţine de personalitatea celui care moare şi este o continuare, în semnificaţii, a baladei «Mioriţa». Devine aproape firesc să i se împlinească un fel de ultimă dorinţă celui care nu mai este printre noi, înainte de a porni pe ultimul drum. Ce i-a fost mai drag pe această lume se transformă, la înmormântare, într-un cântec, de exemplu. Bocitul, pe de altă parte, înseamnă călăuzirea sufletului mortului”, explică Zefir Berzovis.
Reprezentanţii Bisericii consideră că nu trebuie să ia atitudine asupra noilor obiceiuri împământenite la înmormântări. „Bocitul nu ţine de religie. În ceea ce priveşte cântatul manelelor sau altceva, nu putem lua o atitudine pentru că nu e ceva generalizat. În general, solemnitatea momentului nu e perturbată de nimic”, a spus Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române. (Andreea Archip)
MARATONUL ÎNMORMÂNTĂRILOR, PRIN OCHII ANALIŞTILOR MEDIA
„Românii au o curiozitate antologică în materie de morţi”
„Campionii” înmormântării live a lui Ion Dolănescu au fost posturile Realitatea TV şi OTV. Dacă în cazul postului lui Dan Diaconescu apetenţa pentru priveghi şi îngropăciune este de înţeles, mulţi au considerat că postul Realitatea TV a acordat spaţiu în exces acestui eveniment.
Cristian Coman, redactor-şef al Redacţiei Ştiri Realitatea TV, explică pentru EVZ resorturile acestui maraton televizual: „Acoperirea mediatică a evenimentului a constituit, de fapt, pentru Realitatea TV un eveniment mai ales pentru reacţia populară pe care a generat- o. Reacţia oamenilor a fost principalul motor al deciziilor în acoperirea evenimentului”. Reprezentantul Realitatea TV a mai precizat că, din punctul de vedere al postului, moartea lui Ion Dolănescu poate fi comparată cu alte două evenimente majore: moartea Patriarhului Teoctist şi moartea Papei Ioan Paul al II-lea, de altfel cele trei eventimente de gen pe care Realitatea le-a acoperit pe larg până acum.
„Interesul pentru moarte nu e numai al telespectatorilor români. S-ar putea ca la noi abordările să fie mai melodramatice şi explicite, într-un mod care nu neapărat convine publicului de calitate. Dar, altfel, presa reacţionează justificat la dispariţia dintre noi a unor mari nume”, explică analistul media Iulian Comanescu.
„Fără îndoială, înmormântarea unui artist este un eveniment. Şi ca în orice ştire-eveniment, abordările sunt cele care fac diferenţa. După derapajele din cazul «Marian Cozma», posturile TV au fost mult mai rezonabile cu Ion Dolănescu. Cantitativ, acoperirea a fost copleşitoare, dar rezonabilă”, consideră şi analistul media Petrişor Obae.
El nu îl uită însă nici pe pionierul transmisiunilor cu impact emoţional exagerat: „Dan Diaconescu a respirat uşurat. După ce s-a văzut învins la înmormântarea lui Marian Cozma, acum a avut ocazia de a difuza in extenso filmul înmormântării. E terenul lui. Dar e OTV”, spune el.
Tiraj maxim la înmormântări
Nu în ultimul rând, în anii ‚90, „Evenimentul zilei” şi alte ziare au atins tiraje- record tot cu prilejul unor morţi extrem de mediatizate: fotbalistul Michael Klein, cântăreţul Ioan Luchian Mihalea sau Anda Călugăreanu; fără a mai vorbi despre înmormântarea Seniorului Corneliu Coposu.
„Îmi amintesc de înmormântarea lui Ştefan Bănică, de prin 1994. Desigur că pe vremea aceea aproape că nu existau televiziuni. Dar acoperirea mediatică a fost extensivă. Marii artişti au avut parte de astfel de comemorări", îşi aminteşte şi Iulian Comanescu.
Şi Petrişor Obae consideră că „românii au o curiozitate antologică în materie de morţi şi înmormântări. Este responsabilitatea posturilor TV să aducă informaţiile relevante şi să nu intre brutal în spaţiul privat al familiei suferinde”. (Doinel Tronaru)
