Ce e un om , ori un an ,sau un mileniu? Toate trecătoare luate implacabil de valul timpului și cu valul laolată se vor risipi înghțite câte unul în câte unul în uitarea neagră a orizontului din zare care va fi în briză mării fără tine . D.Sin.
miercuri, 8 noiembrie 2023
Ce ni s-a luat din timpul cu tații noștri: Nu am putut iscodi, iar asta e o formă de schingiure a sufletului - Interviu : Magda Grădinaru pe data :03.07.2020, ora 11:40 - Sursă: spotmedia.ro
http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html
Ce ni s-a luat din timpul cu tații noștri: Nu am putut iscodi, iar asta e o formă de schingiure a sufletului - Interviu
INTELECTUALI FAȚĂ CU ISTORIA
realizat cu sprijinul
Dacă nu ar fi fost comunismul, iar fiii și tații lor ar fi fost liberi, atunci plimbările lui Radu Paraschivescu cu tatăl său prin Bucureștii care treceau, schingiuți, din interbelic în țarcul totalitar, ar fi devenit o călătorie împreună în Italia, pe care tatăl o iubea atât de mult, încât făcuse un piedestal și pentru fotbalul ei. Deși libertatea a venit prea târziu, tatăl a reușit să își țină fiul departe de căcatul comunist.
Radu Paraschivescu a vrut să scrie o carte veselă despre tatăl care nu îi mai este alături și nu îl mai sună să-l întrebe, tandru și sever în același timp, cum sunt părinții: Răducane, ce mai ai pe șantier?.
Și cartea, intitulată chiar așa, Recviem vesel pentru tata (Editura Humanitas), nu e sumbră, cum e moartea, pentru că e despre prezențele umăr la umăr din viețile noastre, acelea pe care le certăm, de care mai râdem, dar pe care le iubim fără rest.
Așa a început interviul cu scriitorul Radu Paraschivescu, pentru Spotmedia.ro și, în vreme ce intervievatul își povestea tatăl, intervievatorul își avea în minte propriul tată.
Acesta e unul dintre darurile cărții: ne îngăduie să ne amintim tații, așa cum au fost sau cum știm noi că ne-au fost părinți.
O carte despre tată, știind că tata nu o va citi. Să facem acest exercițiu, Radu Paraschivescu. Dacă ar fi citit-o, cum ar fi sunat convorbirea telefonică de după? Ce nu i-ar fi convenit, unde ar fi râs, ce ar mai fi fost pe șantier și nu e în carte?
Ar fi citit-o foarte atent și cred că și-ar fi făcut însemnări. El avea obiceiul ăsta, de a trece fie pe marginea paginii, dacă avea loc, fie pe carnete separate sugestii, întrebări. Reproșuri, mai puțin, pentru că reproșurile lui erau de obicei față de autori cu care nu mai putea să intre în contact. La mine, fiind din familie, întrebările și eventualele sugestii erau formulate la fiecare carte.
Ce i-ar fi plăcut? I-ar fi plăcut că-l prezint ca pe un om coleric și tandru în același timp, cu umor și cu onoare, cu toate nuanțele și cote-urile unui om care a fost excepțional, fără să aibă o scenă pe care să-și manifeste talentul și culorile.
Ce nu i-ar fi plăcut? Cred că l-ar fi incomodat un pic faptul că eu l-am dezvăluit în postura de stângaci ca pedagog al relației cu sexul opus. Aici cred că un pic s-ar fi simțit șifonat, mai ales că el a avut un blazon în tinerețe, a fost un șarmant, un cuceritor, i se spunea că semăna cu Humphrey Bogart, când era tânăr. Mie asta mi s-a părut o insultă, nu un compliment, mie nu mi-a plăcut deloc Humphrey Bogart, dar uitându-mă ulterior la niște fotografii, am început să cred că, într-adevăr, asemănarea era acolo.
Cred că asta l-ar fi clătina un pic și poate că mi-ar fi spus: Răducane, e cam mult fotbal, totuși, cam mult. Și din 78, și cu vărul tău, hai să nu facem din cărți o arenă pentru sportul de masă!
Altfel, cred că ar fi fost de acord, pentru că asta e o carte netrucată.
E o carte scrisă despre un om, așa cum a fost el. Firește că nu am putut să scormonesc într-atât în sacul cu amintiri, încât să scot 800 de pagini, deși aș fi putut să o fac, aș fi avut cu ce să mobilez o carte fluviu despre tatăl meu, dar am preferat să triez atent și să prind câteva trepte ale vieții noastre împreună.
Vă spunea Răducane. De ce nu un diminutiv?
Nu mi-a explicat niciodată, a mizat pe faptul că mie îmi place să fiu augmentat. A început de mic să îmi spună Răducane și cred că e preferabil când ești mic să nu fii și diminutivat. Ar fi fost o dublă micșorare.
Așa, era foarte la îndemână să îmi spună Ducu sau Răducu, Radu se pretează multor diminutivări.
Răducane este, cred, o formă de a-mi consolida musculatura mintală în primul rând, de a mă face să cred că am forță, deși sunt un plăpând, și că numele ăsta, care este ditai numele, mă va ajuta să răzbat, îmi va da un soi de încredere.
Sigur, asta e o broderie ce fac eu acum. E posibil ca lui să îi fi plăcut cum sună.
E posibil să mă fi asociat, nu știu de ce, cu fostul portar al Rapidului, cu care el ținea, cu Răducanu Necula, așa-zisul Tamango. A propos, nu știu câtă lume știe că Tamango e titlul unui roman al lui Mérimée. Dacă te duci în galeria Rapid și pui întrebarea asta, și în general în alte galerii, s-ar putea să nu sune bine răspunsul.
E posibil să fi fost și o asociere de tip stadion, mai ales că noi am fost împreună la un meci pe care îl povestesc în carte și în care, în poarta Rapidului, apăra Răducanu.
Cred că, pur și simplu, a fost o potrivire fonetică și o intenție de a-mi da un fel de forță, de a-mi inculca un soi de elan și putere care să mă ducă departe-n viață.
Dar Răducu vă spunea cineva? Mama, bunicii?
Mama avea o formulă barocă aproape, pe care nu am înțeles-o, nu o înțeleg nici azi, îmi spunea Răduculeană. E o chestie transgender un pic și nu am înțeles unde bate.
E un alint, dar e un alint rococo, cu prelungiri, cu presudopode.
Răducu suna prea scurt, pentru cât voia ea să mă alinte și atunci Răduculeană era un alint spiralat, care pare-se că îi plăcea.
Răducu mi-au spus mătușa și unchiul la care am stat în copilărie, până când am mers la școală și la care mi-am petrecut prima parte din vacanțele lugojene, până pe la 14 ani.
Eu m-am dus sistematic și exclusiv în Banat să îți petrec vacanțele. Mi se părea fabulos să stau acolo, la marginea Lugojului și să bat mingea pe gârlă, să mă plimb cu bicicleta și să mă duc în grădina unde găseam absolut de toate, inclusiv mac.
Înțelegeați superioritatea Banatului față de Vechiul Regat?
Da, începusem să fiu de-ai locului și să mă întorc la București cu un fel de acreală, dar acreala era dată, în primul rând, de faptul că reîncepea școala și nu mă grăbeam să revin la școală, deși eram un elev foarte bun.
Nu aveam încă noțiuni de superioritate administrativă, de stil de viață, nimic de genul ăsta, ci pur și simplu acolo mi se părea că este tărâmul libertății, pe când la București mă așteptau o pereche de părinți foarte tandri, și afectuoși, și plini de bune intenții, dar care avansau câteva constrângeri – asta e, asta era piesa - și apoi școala, cu constrângerile ei.
Era o școală pe care o țin minte foarte bine, cu uniformă, cu matricolă, cu bentiță, cu tot felul de farafastâcuri care erau preliminariile studiului propriu-zis, studiu care, încă de prin primii ani, era ideologizat. Ideologizarea s-a păstrat și în facultate, eu am făcut o facultate de limbi străine și am fost pus să învăț socialism științific, istoria filosofiei predată prin grilă marxistă și tot felul de lucruri de genul ăsta.
Nu aveam o departajare de tipul celei pe care o fac unii astăzi. Nu priveam Bucureștii cu dispreț, am avut și perioada asta și mi-o regret acum. Am avut o perioadă când credeam că tot ce trece de Carpați este perfect și absolut fără cusur și tot ce e în partea asta a Regatului e avariat, puturos, rânced și toate epitetele dezagreabile.
Acum, sigur că mi-am refăcut judecățile, m-am dezbărat de idei proaste și de fixisme și am altă imagine.
Însă țin la Banat în continuare și îmi pare rău că nu pot să mă duc mai mult de două, trei ori pe an.
E o carte care se joacă și în registrul personajelor secundare. Unul dintre acestea este cuplul format din tatăl și mama dumneavoastră. Mama apare aproape printre rânduri, dar avem imaginea lor, a cuplului, în felul în care tatăl i se adresează: fetiță.
A fost un cuplu de armonie aproape suspectă. Multă vreme am crezut că e o piesă, de fapt, și că atunci când nu sunt eu acasă, când sunt la Lugoj sau la cursuri, se ceartă furcă și își lichidează umorile negre, până la întoarcerea mea acasă.
După aceea, mi-am dat seama că ei așa sunt, așa se poartă. Rare au fost situațiile când au existat discuții în contradictoriu, cât de cât.
Mama era un om de o blândețe neverosimilă, iar tata, care era un coleric, reușea să se domesticească prin farmec în fața mamei, pe care nu a scos-o din fetiță până când a închis ochii. El a murit la 94 de ani și câteva luni, mama avea atunci 82 de ani și tot fetiță îi spunea.
Mama a și preluat mult din conturul tatei. Mama a preluat și din conturul meu. Ea era genul de om dispus la mimetisme de soiul ăsta, nu pentru că nu ar fi avut o personalitate a ei, ci pentru că voia ca totul să fie catifelat, să nu existe asperități, note prea ridicate.
De multe ori, ne îmbrățișa părerile declarativ, deși nu credea în ele, de multe ori ținea cu echipele cu care țineam noi, doar ca să spună asta, de fapt, ea nu ținea cu niciuna, pentru că nu o interesa fenomenul.
Era o pereche în care clar elementul de forță era tata și elementul de echilibru era mama. Sigur că, așa privit de la distanță, e ca un avion care zboară într-o aripă și care se înclină periculos și care la un moment ar putea să ia contact cu solul, altfel decât și-a propus.
Existau însă echilibrări de cuplu și de sentimente, care au făcut ca această căsătorie să fie totuși longevivă. Ambii au murit de bătrânețe.
Partea interesantă e că tata, așa longeviv în căsătorie cum a fost, a apucat să mai fie căsătorit o dată, înainte, cu o profesoară de franceză de care a divorțat amiabil, pentru simplul fapt că ea nu putea să facă un copil, iar tata își dorea un copil. Sigur, tata își dorea o fetiță, nu un băiat.
Motiv pentru care ați avut totuși un diminutiv în copilărie..
Da, mi-a spus Rădița și a fost așa, un fel de sfidare a destinului, un fel de bobârnac în nasul sorții.
El și-a dorit o fetiță. Nu știu de ce, ca să nu fie amenințat copilul de primejdia unui război, de primejdia frontului, habar nu am. Sau poate fiindcă i s-o fi părut că o fată i-ar fi fructificat mai bine sensibilitatea de părinte. E posibil și asta.
Cert e că m-a purtat cu părul lung, până la un an jumătate, doi. Eram și blonziu. Și mi-a spus Rădița. Mama a încercat să îi spună că anatomic, cel puțin, sunt lucruri care nu se potrivesc. Dar Rădița mi-a spus, cu încăpățânare, până când a primit o apostrofare din partea socrului.
Bunicul meu era un om de o bunătate mitologică, dar fără strop de umor și i-a spus: Să știi, Nelule, că pe băiat îl cheamă Radu și nu Rădița, așa că ti poftesc să fii serios. Era moldovean.
Așa că tata a fost serios din momentul ăla și a trecut în registrul lui Radu, pentru ca după aceea să mă facă Răducanu.
E o carte și despre viața de familie. Una normală, în cotidianul ei, deși era trăită în comunism. V-ați întrebat vreodată ce v-a luat comunismul din viața de familie?
Am fi putut să plecăm. Să plecăm ca turiști, să vedem locuri. Și tata și probabil și eu și în mod sigur și mama eram niște curioși, niște iscoditori.
Cred că lucrul care ne-ar fi plăcut și pe care comunismul ni l-a răpit a fost posibilitatea de a decide noi. Noi nu mai aveam decizia propriilor fapte decât în măsura în care ne-o îngăduia sistemul. Adică mâncam ce ne dădea sistemul, nu ce voiam noi, citeam când ne dădea voie sistemul și nu ne lua curentul și cât anume decidea cenzura că e lizibil dintr-o carte, ce nu, se forfeca.
Nu ne puteam plimba. Nu puteam iscodi. Plăcerea iscodirii este principalul lucru pe care ni l-a răpit comunismul și iscodirea este o componentă a libertății. Prin urmare, ne-a răpit o bună parte din libertate. Nu doar nouă.
Noi nu am fi vrut să dezvoltăm afaceri, niciunul dintre noi nu avea morbul afacerii, nu am fi vrut să jucăm la casino-uri.
Am fi vrut să vedem Franța, eventual împreună. Am fi vrut să vedem Italia, tot împreună. Am fi vrut să citim Numele trandafirului necenzurat, am fi vrut să vedem filme netăiate, neforfecate. Am fi vrut să ne bucurăm, să facem exercițiul libertății în plenitudinea lui, fără niciun fel de amputări, de acomodări, de ajustări ideologice.
Asta a fost sârma ghimpată care ne-a ținut, nu doar pe noi trei, și ne-a ținut pe mulți în țarc și nu ne-a dat voie să ieșim din țarc.
Nu ne-a dat voie să vedem cum e răul de afară, că ni se spunea că afară e foarte rău, că sunt contradicții, că sistemul capitalist e putred, exista un întreg vocabular. Ei, voiam și noi să evadăm un pic din binele ăsta paradisiac pe care ni-l dădea comunismul zi de zi și să vedem cum arată iadul capitalist, ca să facem o comparație în cunoștință de cauză. Nu am putut să facem lucrul ăsta.
Eu am avut șansa ca după 1990 să prind o perioadă bună, să încep să câștig și să-mi pot permite să plec din țară în locuri pe care mi le-am dorit să le văd. Ai mei nu au reușit să facă asta.
Tata a fost în străinătate doar pe front, în munții Tatra, iar mama a făcut o excursie cu instituția, cu 15.000 de aprobări, o excursie cu trenul, în care a trecut prin Budapesta, Praga și Varșovia, atât.
Evident că ești frustrat când îți dai seama că oamenii ăștia care aveau un burete foarte bun, care putea absorbi multă informație și multă plăcere au fost opriți de la a face lucrul ăsta și au fost puși să funcționeze în regimul acela cenușiu, în care trebuie să fii atent ce vorbești și unde vorbești, trebuia să fii atent ce bancuri spui și cui le spui, trebuia să fii conform și conformist și trebuia să funcționezi în regimul rației. Rație de libertate, rație de electricitate, rație alimentară.
Asta e o formă de schingiuire și a sufletului, și a vieții.
Mă gândesc că tatălui i-a fost mai greu, pentru că prinsese interbelicul. I se luase ceva și știa bine ce.
Acuza vitriolant comunismul pentru ce-i făcuse și era un om care compara foarte bine lucrurile și avea o apreciere exactă a ceea ce se întâmpla.
De altfel, cred că făcea cu bună-știință plimbări cu mine prin București, ca să-mi arate că aici, unde e cinematograful X, pe vremuri era cinematograful Y. Aici, magazinul nu-știu-care, aici băcănia Dragomir Niculescu.
Și era o navetă între prezentul nostru, prin care circulam cu un tramvai ca vai de el, și trecutul interbelicului, cu nume cosmopolite, cu bune maniere, cu cariile sistemului de atunci, cu minusurile și infractorii, și bandiții, și canaliile politice de atunci, pentru că nici anii 1930 nu au fost feriți de așa ceva.
Îmi arăta care e diferența între harta Bucureștilor din anii 30 – 40 și aceeași hartă a anilor 70 – 80, când tocmai se pregătea sluțirea Capitalei prin demolarea Uranusului, când tocmai se pregătea ridicarea Casei Poporului, când tocmai se pregăteau niște programe de sistematizare rurală, care puneau în pericol o bună parte din comunitățile rurale.
El a fost furios și avea de multe ori crize de nervi împotriva lui Ceaușescu și se înroșea la față, se congestiona. Îmi dădeam seama că bate spre grena obrazul lui și îmi dădeam seama cât de tare l-au ros această neputință și acest căpăstru pe care comunismul le-a pus pe viața noastră.
Ați menționat presiunea pentru conformism. I-ați făcut ceva necazuri cu școala, dar nu v-a învățat să vă conformați. Îmi imaginez că era greu pentru părinți să își învețe copiii să fenteze sistemul, să navigheze prin propagandă și să se descurce în același timp într-o lume care nu lăsa loc de un mai bine.
Nu i-am pus mari probleme tatei în școală; mama nu a dat în viața ei pe la școală, deși respecta școala, dar nu a fost ea chemată să rezolve o situație.
Făceam năstrușnicii, adică încasam toate notele proaste pe care le puteam încasa, am rămas și corigent la sport, eu făcând pe vremea aceea fotbal de performanță, am pus o broască pe catedră, în fața unui profesor de biologie care avea un ochi de sticlă și era poreclit Oache. Mici pozne de candoare gimnazială.
Pe urmă, însă, în momentul când am trecut în liceu, tata mi-a cerut la un moment dat un manual de istorie și m-a întrebat: Dar la voi, între Războiul de independență și PCR nu mai e nimic?
El mă întreba știind foarte bine de ce manualul arătă așa. Eu eram total dezinformat și foarte departe de istorie. Aveam o memorie bună, dar, deși puteam reproduce date istorice la orice oră, nu îmi plăcea istoria. El mi-a spus: Mai e monarhia, mai e Carol I, mai sunt niște lucruri până la PCR. Ele erau survolate aproape de manual sau erau trecute în câteva pagini și ideea călăuzitoare era că monarhia a fost ceva rău.
Nu ți se spunea lucrul ăsta negru pe alb, dar erai lăsat să înțelegi, prin vocabularul folosit, prin frazarea episodului că monarhia a fost singura pată pe obrazul nostru altfel catifelat și dat cu toate alifiile care să-i păstreze albeața.
După aceea a fost complicat, pentru că eu am încercat să rămân departe de ideologie și în facultate, am fost poftit la un moment dat, cu bună-intenție cred, să intru în partid și o dată am spus brutal Nu și întrebat de ce, am spus că nu a apărut legea care să mă oblige.
Altă dată am răspuns diplomatic, pentru că personajul era periculos, și am spus, cum spuneau mulți: Nu mă simt la nivelul exigențelor partidului. Cu o asemenea afirmație, nu riscam nimic.
Un foarte bun prieten al tatei, fost deținut politic, l-a întrebat pe tata la un moment dat, și eu eram în camera de alături și auzeam, de ce nu mă sfătuiește să intru în partid. Și țin minte, nu i-am văzut expresia, dar o pot bănui, că i-a spus: Ghiță, eu nu am făcut un copil ca să-l bag în căcat. Acestea au fost cuvintele lui și mi-au rămas în minte.
Așa am fost crescut și am rezistat ideologiei, în felul meu. Am fost unul dintre cei trei, patru nemembri de partid de facultate din anii 1980 și apoi din școala unde am funcționat, la Făget, în județul Timiș.
Țin minte că am participat de două sau trei ori la spectacole ale Cenaclului Flacăra. Tentația era enormă, era acolo Mircea Florian, cânta și Andrei Oișteanu cu el, a propos.
Nu mi-l imaginez pe Andrei Oișteanu cântând, deși am văzut câteva fotografii.
Era spectaculos, era o muzică elevată, bună, care îți spunea multe lucruri.
Cenaclul Flacăra juca rolul de spațiu alternativ atunci, că era controlat, că era permis sau nu de la centru, asta este altă poveste.
Îți luai și câteva refrene patriotice, te ridicai în picioare la “Trăiască Ceaușescu, trăiască tricolorul”, cu Nicu Alifantis, dar știai că sunt și Phoenix, Dan Aldea, Adrian Ivanițchi, Dan Chebac, Evandro Rosetti, Doru Stănculescu.
Erau foarte mulți și m-am dus de două-trei ori, iar tata nu s-a opus, tot aia ar fi fost, dar mi-a spus: Să ai grijă o chestie doar, să vezi că spectacolele cele mai importante se organizează de Paști și de Crăciun, adică acelea mai importante, cu audiența cea mai mare.
Aici era o parșivenie, ca lumea să se ducă la spectacol în loc să meargă la biserică. Și i-am spus: bine, dar dacă îți recită Mihai Stan “Mistrețul cu colții de argint” e totuși ceva deosebit, nu e un lucru păgubos.
Cam așa arătau lucrurile atunci, însă repet, tatăl meu a avut prudența elementară să-mi spună să nu bat toba la școală sau la facultate despre ce vorbeam noi acolo, în rest libertatea a fost deplină și am crescut între cărțile cu care a crescut și el, sau pe care le-a cumpărat între timp și pe care mă invita să le citesc.
În comunism începuse presiunea pe cultura reușitei. Și acum, dacă ne uităm la rezultatele de la bacalaureat, cele mai multe titluri privesc elevii de 10. Teza excepționalismului românesc originat din comunism. Ați simțit această presiune a reușitei? Să fiți copil de 10?
Nu, ca dovadă că nici n-am fost, eu am fost un tocilar notoriu din clasele 1-4, când eram un mormoloc, mă pierdeam, roșeam, dacă spunea cineva un cuvânt strident eram în stare să plâng. După aia am descoperit viața - în gimnaziu am avut o clasă de turbulenți și mi-am dat seama că nu poți să-ți faci o miză din a lua premiu. Și n-am mai luat.
Era să iau un premiu în clasa a XII-a, din greșeală, dar din fericire am avut 8.67 la purtare, și trebuia să ai 10 la purtare ca să iei premiu. Dacă nu aveai, erai o lichea și lichelele nu merită premiu, ci oprobriu.
Altminteri, singurul sfat pe care mi l-a dat tot tata în ceea ce privește școala era: Învață și tu de 6 la lucrurile care nu te interesează. Nu trage la 5, că 5 este foarte aproape de 4 și nu se știe niciodată. Încearcă să te ridici la un 6, adică la materiile la care nu mă pricepeam și care nu mă interesau, recunosc.
La matematică țin minte că în clasa a XII-a am șters tabla de nota 6. Lucea de îți făceai mustața în ea. Nu știam nimic, mi-a fost imposibil să-mi dau seama dacă făceam chimie organică sau anorganică, pentru că era criză de manuale, iar manualul îl vândusem cuiva care dădea la medicină. Însă la celelalte sclipeam: la istoria literaturii universale, care mi-a plăcut enorm, la engleză, chiar și la română, deși acolo mai făceam nefăcute : schimbam subiectul la teză, pur și simplu.
Mi-a căzut odată Fănuș Neagu – “Cantonul părăsit“ și am schimbat subiectul și am scris despre altceva. Profesoara mi-a dat 2 pentru că am schimbat subiectul, dar și 10 pentru tratare, așa că am luat 6.
Deci a înțeles, de vreme ce v-a dat acest credit. În acest an a căzut Agârbiceanu la bacalaureat și am văzut pe Facebook cum era stupoare: mai există Agârbiceanu?
Și când spui Fefeleaga pare ceva atemporal, nu poți să o cuplezi la realitățile mileniului III.
Nu am fost niciodată dresat pentru performanță în școală, dar a trebuit să o fac pentru intrarea la treapta a doua și la facultate, unde era pe bază de notă și nu puteai să valsezi printre subiecte. Nu era deloc același lucru dacă luai 5 sau 8. Am tras ca nebunul pentru examenul de treapta a doua, de la a X-a la a XI-a, unde pe lângă limba română a trebuit să învăț pe dinafara un manual de cunoștințe economice și am avut autonomie redusă: dacă s-ar fi decalat examenul cu trei zile, cred că nu mai știam nimic.
A mai trebuit să învăț și încă bine pentru examenul de facultate. Atunci era un examen pretențios la filologie, erau câțiva oameni pe loc, veneau din familii de scriitori, de critici de artă, de filosofi. Concurența era puternică, exista și un examen oral care tria și știu că s-a căzut cu 8.91, ultima medie fiind 8.94. Era un examen pe care-l dădeai cu oameni severi, de mare competență.
Altfel , n-am avut niciun fel de cultură a succesului în școala propriu-zisă. Când era nevoie de notă pentru ierarhie sau pentru repartiție sau pentru un examen, da, mă mobilizam, altfel însă nu. La matematică, de pildă, am avut toate notele de la 2 la 10, nu am avut 1 pentru că nu suflam și nu copiam. Nu mă pricepeam.
Eram atât de preocupat să-mi trăiesc gimnaziul și viața turbulentă din clasele 5-8 și ulterior 9-12 încât nu mă amuza deloc ideea de a lua premiul 2 sau 3. Iar ai mei m-au înțeles perfect.
Ce carte citiți și ce film ați văzut recent?
Nici nu cred că pot să-mi aduc aminte, trebuie să-mi sondez memoria. Nu prea văd filme. A fost o vreme când am văzut numai filme pentru idioți, populate de marginali cu mari probleme. În principal comedii, din zona Jim Carrey, care nu e doar bufon – l-am văzut și în roluri serioase -, dar cred că sunt prea obosit să văd filme bune.
Cartea pe care o citesc acum e cu mare întârziere: am întrerupt și am reluat abia acum Copiii de pe Volga, de Guzel Iahina, o carte foarte dură, ceea ce mă așteptam, după Zuleiha deschide ochii. Am în lista de așteptare, aici pe birou, Fernando Aramburu – Patria, Cătălin Partenie – Vizuina de aur și Javier Marias – Berta Isla. La Iahina sunt acum, în prin miez al cărții, o carte foarte dură, tradusă sclipitor de Luana Schidu, pe care o știu, cu care sunt prieten și care așa traduce.
În ceea ce privește filmele, am văzut recent o trăsnaie care mi-a plăcut, “Knives out“, o comedie polițistă, cu o distribuție prestigioasă, cu Toni Collette, cu Jamie Lee Curtis, cu Christopher Plummer. Și cu Ana de Armas, una din marile noutăți ale ecranului.
Și care nu are nevoie, precum recent „Pe aripile vântului”, de disclaimer sau contextualizare?
Dacă mă gândesc bine nu prea am văzut acolo decât albi. Erau mulți albi, însă toți erau borfași, deci e bine.
Alte articole din cadrul seriei INTELECTUALI FAȚĂ CU ISTORIA
Pe cine se bat cu toții - Autor : Magda Grădinaru - 08.11.2023, ora 06:56 - Sursa : spotmedia.ro
http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html
Pe cine se bat cu toții
Cazul Elena Lasconi nu e singular și el ține mai degrabă de o proiectare eronată a electoratului după care aleargă toți, fără să depună efortul de a-l cunoaște cu instrumente sociologice reale, dar pe care îl consideră din capul locului retrograd.
Felul în care fosta speranță a USR pentru europarlamentare Elena Lasconi s-a aruncat cu capul în zid, crezând că acolo e marea fereastră spre electoratul conservator, despre care sondajele spun că există în România, arată neprofesionalismul cu care lucrează politicienii și echipele lor.
Elena Lasconi a căzut în capcana facilă a ceea ce se numește proiecție automanipulatoare și care lucrează cu un portret-robot al electoratului de tip conservator nu doar eronat, ci și profund stereotipic și ofensator.
Nu e singura: toate aripile așa-numite conservatoare din partidele românești, de fapt populiste și intolerante, vehiculează aceeași mediocritizare a unui votant care se regăsește într-un curent conservator clasic.
Altfel spus, ei reduc electoratul care are valori familiale, religioase, tradiționaliste la portretul robot al unui alegător retrograd, vetust și prin asta resentimentar, fiind pus în pericol de lumea modernă. Adică la ceea ce „se crede” a fi electoratul AUR, după care aleargă cu toții, fără să facă un minim efort de a-l contra-oferta altfel decât prin mesajele de tip cetate asediată și naționalism minimal.
Cursa a fost declanșată de un sondaj, pe care l-am mai analizat la apariție, în 2021, care arată că majoritatea românilor (aproape 60%) și-ar da votul unui partid cu valori religioase și tradiționale.
E adevărat că 59,5% din populație ar vota un partid pe care autorii îl identifică drept „naționalist” și care promovează valorile religioase și familia tradițională, dar:
- doar 21% ar mai vota cu un asemenea partid dacă ar propune o apropiere de Rusia
- doar 35% ar mai vota cu un asemenea partid dacă ar propune ieșirea României din UE
- doar 25% ar mai vota cu un asemenea partid dacă ar propune restrângerea drepturilor minorităților naționale
Din acest tablou complicat și cu mai mult sau mai puțin fine contradicții, explicabile parțial și prin metodologia aleasă - lista predefinită de opțiuni -, dar mai ales prin ambiția portretului final, politicienii au ales fațada: „electorat naționalist” – deși naționalismul nu reiese mai apoi din conținut – cu valori tradiționale – deși, iarăși, păstrarea valorilor naționale românești (care ar fi acestea?, de pildă, e o lacună de conținut colosală, pentru că deschizând o umbrelă largă, permiți să se adăpostească aici de la ortodoxism la brâul maramureșean și doine, ie și țuica de gutui) și religioase, aici integrându-se și preferința pentru familia tradițională.
Iarăși, valorile religioase nu sunt numite și nici relația dintre acestea și Biserica Ortodoxă Română.
Este BOR percepută ca păstrătorul, apărătorul, garantul acestor valori religioase sau între credință și instituție relația nu este direct proporțională?
Poate electoratul de tip conservator, pentru că într-acolo duce portretul ideologic, să fie echivalat perfect nu doar cu majoritatea ortodoxă, ci cu ortodocșii habotnici, care încredințează valorile religioase Bisericii?
Iarăși autorii acestui sondaj nu desfac conceptele pe care le utilizează, dar ne dau ceea ce ei numesc „analiza socio-demografică” a acestui indicator.
Ar fi înclinați să voteze pentru un partid naționalist, care promovează valorile religioase și susține familia tradițională în special gulere albastre, locuitorii din regiunile Sud Muntenia, Sud Vest Oltenia și Sud Est și persoanele care declară că venitul lunar nu le ajunge nici pentru strictul necesar. Cei care declară că nu ar vota cu un astfel de partid sunt cu precădere: persoane cu educație superioară și gulere albe.
Autorii au preferat să utilizeze disjuncția gulere albastre (i.e. clasa muncitoare)/ albe (i.e. clasa administrativă, intelectuală, middle management-ul), probabil din dorința de a introduce o stratificare socială superioară celei date de nivelul de educație (care nu e menționat ca fiind minim/mediu la cei care constituie majoritar procentul de aproape 60% care ar vota partidul naționalist cu valori religioase și promotor al familie tradiționale) și de nivelul financiar.
Totuși, disjuncția aceasta e failibilă tocmai prin ambiția unei stratificări în termeni de clasă socială și pare a fi o proiecție apriorică a publicului, păguboasă sociologic. Adică atunci când vrei să folosești musai un concept, potrivindu-i apoi realitățile (sociologice aici).
Ce a vrut Lasconi să arate? Sau USR
Declarația Elenei Lasconi a fost în această grilă stereotipică: sunt și eu creștină, cred în familia definită de căsătoria dintre bărbat și femeie, ce e greșit în asta? Dacă e în registrul personal, absolut nimic și nimeni nu ar fi avut disponibilitatea de a relua teme ale Coaliției pentru Familiei. Doar că Lasconi a folosit propriile valori în scop de marketing politic, fără să înțeleagă până la capăt conceptele și așa a reușit să spună că valorile sunt mai presus politic de drepturile egale, care nu se pun contra creștinismului și nici nu au nimic contra crucii purtate la vedere, ostentativ.
Nu sunt deloc de ordin public considerentale personale, dar e de ordin public faptul că un politician vrea să se ocupe cu Dumnezeu, când politica e cât se poate de seculară, iar religia cât se poate de liberă. Sau că un politician nu ține cont de uriașa miză pentru democrație pusă în joc de referendumul pentru definirea familiei, de fapt o schemă pusă în scenă de Dragnea, pentru a putea construi un regim abuziv de putere