Ce e un om , ori un an ,sau un mileniu?
Toate trecătoare luate implacabil de valul timpului
și cu valul laolată se vor risipi
înghțite câte unul în câte unul în uitarea neagră a orizontului din zare care va fi în briză mării fără tine .
D.Sin.
Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium
A spune că păpușarul care manevrează totul este Putin (sau brațul înarmat Prigojin) e o narațiune convenabilă Kremlinului.
De regulă, scrie profesorul Brian Klaas de la UCL, într-o analiză publicată în The Atlantic,
briciul lui Occam e cel care ne dă explicația bună: dincolo de
titlurile senzaționale și occidentalo-centriste, care caută mâna Rusiei
în lovitura militară din Niger, cauza ar putea fi mult mai simplă: un
general amenințat cu concedierea îl concediază el pe președintele
Mohamed Bazoum, îl ia ostatic și proclamă un nou regim.
Cronologia
faptelor însă, atrage atenția Brian Klaas, nu dovedește că în spatele
rebeliunii din Niger s-ar afla nici Kremlinul, nici Wagner, dar astea nu
înseamnă că nu vor încerca să scoată profit din toată afacerea.
De
altfel, percepția occidentală că Rusia/Wagner ar fi pus la cale
minuțios și strategic întregul plan al loviturii militare nu face decât
să le dea capital lui Putin și Prigojin. Acesta din urmă s-a și urcat pe
valul puterii și și-a adjudecat victoria, mirosind PR-ul și banii.
Niciun
comentator credibil nu a afirmat în mod legitim că Kremlinul sau Wagner
ar fi organizat lovitura militară din Niger, scrie și Deutsche Welle,
care îl citează pe secretarul de Stat al SUA, Antony Blinken:
„Credem că ceea ce s-a întâmplat și ceea ce continuă să se întâmple în Niger nu a fost instigat de Rusia sau de Wagner”.
„Într-adevăr,
nu există multe dovezi că Rusia ar fi fost în spatele loviturii de
stat”, a declarat pentru DW Elena Pokalova, din Washington, expert în
afacerile legate de Wagner.
Deși nu există nicio dovadă concretă
că mercenarii Wagner sunt deja în țară, Pokalova a mai spus că ea crede
că Nigerul este „suficient de important” pentru președintele rus
Vladimir Putin, încât Kremlinul ar putea sprijini trimiterea de
luptători acolo.
„Nu cred că Prigojin va avea probleme în a aduna în jur de 1.000 până la 2.000 de oameni pentru asta”, a spus ea.
„Acesta este exact genul de victorie de care Putin are nevoie în acest moment, din cauză că nu își atinge obiectivele în Ucraina”.
La
fel ca mulți alți analiști, Pokalova, citată de DW, avertizează că,
dacă Nigerul îl va contracta pe Wagner, națiunea acestei țări bogate în
uraniu ar putea avea încă și mai multă instabilitate internă, încălcări
ale drepturilor omului, autoritarism și suprimarea protestelor
democratice.
Aceasta este, de altfel, și opinia unuia dintre cei
care urmăresc cu pricepere Rusia, Mark Galeotti, directorul Mayak
Intelligence și autorul mai multor volume consacrate Rusiei, dintre care
cel despre Vorîi v zakone (hoții în lege) rămâne de referință:
„Arată
mai degrabă oportunist decât un plan strategic. Loviturile militare
sunt lucruri riscante, nimeni nu le poate programa pentru altcineva”,
spune Galeotti, într-o declarație pentru POLITICO.
Faptele sunt
mai simple : Bazoum a vrut să-l înlocuiască pe generalul Abdourahamane
Tchiani, șeful Gărzii Prezidențiale, unitate de elită. Doar că acesta a
fost mai rapid, și-a detronat șeful și s-a autoproclamat apoi
conducătorul noii junte militare.
Totuși,
asta nu înseamnă că aparatul de propagandă nu se pune în mișcare și că
Wagner nu intră pe fir, pentru a-și oferi serviciile unui regim
autocrat.
Iar contextul, chiar dacă ne arată că răzbunările și
supraviețuirile interne, și nu Putin, au cauzat haosul din Niger, e unul
destul de prost pentru Occident, care pierde tot mai mult teren în
Africa: în 2020 a căzut Guvernul din Mali, în 2021 s-a întâmplat în
Sudan, Ciad și Guineea, apoi în Burkina Faso. Nigerul rămăsese un punct
de stabilitate în regiune, Franța având trupe staționate, un flanc
crucial contra jihadismului african. Acestor lucruri li se adaugă,
desigur, faptul că Nigerul exportă uraniu, ceea ce face ca
semnificațiile să devină geopolitice.
„Una
dintre luptele secundare interesante din Africa în acest moment nu este
atât între America și China, ci între Franța și Rusia. Deci putem vedea
zona de influență franceză care se prăbușește chiar în Africa de Vest
și Rusia, în ciuda problemelor sale de acasă, folosind forțele Wagner,
pe care dictatorii sunt destul de dornici să le aibă de partea lor.
Francezii nu vor face lucruri precum Wagner, ar exista o reacție în
Franța și așa mai departe.
În plus, există tot felul de tranzacții
corupte pe care Rusia le va face, în mod individual, cu lideri, pentru a
împărți bogăția minerală, de exemplu. Și, evident, știm că Prigojin are
un imens imperiu de afaceri în Africa.
El a devenit foarte bogat
și, probabil, i-a făcut destul de bogați pe mulți africani care sunt
pregătiți să lucreze cu el”, atrage atenția jurnalistul și analistul de politică externă Gideon Rachman (Financial Times), autorul volumului Epoca liderului cu mână de fier (Editura Polirom), într-un interviu acordat Spotmedia la începutul săptămânii.
Dezinformarea infuzată de Moscova
Rusia
desfășoară campanii sofisticate de dezinformare digitală în Africa,
inclusiv în Niger. Narativele principale sunt contra Franței și Statelor
Unite, acuzate de colonialism și pledând pentru o revoluție mai largă
în Sahel, această centură de pământ semiarid care străbate Africa, chiar
la sud de deșertul Sahara, scrie Deutsche Welle.
Potrivit Centrului
African pentru Studii Strategice, o instituție a Departamentului
Apărării al SUA, canalele Telegram pro-Rusia au sugerat Nigerul ca
viitoarea țintă, după lovitura de stat din Burkina Faso din 2022.
„În plus, rețelele de dezinformare conectate la Wagner Group au încercat de două ori să declanșeze zvonuri despre o lovitură de stat în Niger,
inclusiv prin ceea ce pare să fi fost o schemă online atent
orchestrată, care a coincis cu o călătorie în străinătate a
președintelui Bazoum în februarie 2023”, se spune într-un raport de la
sfârșitul lunii iulie din acest an.
Dar, chiar dacă serviciile de
informații occidentale încă examinează dacă Rusia a lansat campanii
direcționate în perioada premergătoare loviturii de stat, „nicio dovadă
nu a fost găsită până acum”, a scris ziarul spaniol El Pais, citând un ofițer de informații dintr-o țară europeană.
„Se
presupune de mult timp că relansarea relațiilor Rusiei cu Africa are
legătură cu loviturile de stat la care asistăm”, a declarat Ovigwe
Eguegu, analist la compania de consultanță Development Reimagined, citat
de DW.
„Chiar dacă există dovezi despre campaniile de
dezinformare ale Rusiei sau despre cum mass-media rusă alimentează
sentimentul anticolonial, realitatea este că aceste sentimente
anticoloniale există deja acolo”.
Chiar și așa, Nigerul a votat
până acum rezoluțiile ONU care condamnau agresiunea Rusiei din Ucraina,
iar o eventuală trecere de partea Moscovei ar pune probleme.
Mercenarii Wagner, servicii pentru dictatori și măcelari pentru civili
Șeful
mercenarilor ruși trimiși într-o operațiune de denazificare a Ucrainei
și-a luat supranumele de Wagner, un omagiu fățiș adus nazismului pe care
îl admiră. O contradicție internă despre care Marat Gabidullin,
mercenar care a dezertat din Wagner și a scris despre asta, spune că e
specifică rușilor, care suferă de un complex de inferioritate și de unul
de superioritate deopotrivă.
Locotenent-colonelul Dmitri Utkin a
fost membru al GRU până în 2013, serviciul militar de informații. A
plecat din GRU pentru a coagula în jurul lui un grup de veterani de
război (de la Afganistan la războaiele din Cecenia și Georgia), special
antrenați pentru operațiuni în regiunea Donbas, unde Rusia duce un
război de uzură de după anexarea Crimeii.
Mare admirator al celui
de-al treilea Reich, Utkin și-a botezat grupul de mercenari Wagner. Nu e
singura trimitere la nazism, după cum spune Gabidullin, mulți dintre
luptătorii Wagner sunt adepții așa-numitei rodnoverii, un cult care vrea
întoarcerea la credința pre-creștină și la valorile țariste, asta
însemnând și puritate rasială.
***Marat Gabiddulin - Memoriile unui mercenar din grupul Wagner, Editura Corint
Despre
fostul GRU, Marat Gabidullin vorbește direct și, mai mult decât atât,
îl plasează în Siria, în operațiunile care au transformat țara într-un
teatru de război ucigaș și în cea mai mare rană vie de refugiați de până
la cea a Ucrainei de azi.
Cutremurele geopolitice îl ajută pe Putin
Încă
de la începutul războiului de agresiune dus de Rusia în Ucraina,
profesorul Ofer Fridman, într-un interviu acordat SpotMedia.ro, avertiza
că mizele lui Putin depășesc cadrul Ucrainei și că narațiunea refacerii
Rusiei imperiale este simplistă, în contextul actual.
Ofer
Fridman predă studii de război, la King’s College din Londra. Are
studii de istorie militară și securitate în Ierusalim și de
contra-terorism, la Centrul Interdisciplinar Herzliya. Semnează studii
complexe despre strategii militare, cultura militară rusă, războiul
hibrid. Este autorul volumului Russian "Hybrid Warfare": Resurgence and Politicization.
"Trebuie
să înțelegem că Putin deja și-a atins, parțial, scopul. Iar scopul lui
nu era despre Ucraina, nu e vorba aici de restabilirea Rusiei Mari sau
ceva de genul. Acestea sunt povești vechi, instrumente depășite.
Scopul
a fost de a schimba ordinea mondială, iar aceasta deja s-a schimbat. Nu
ne vom mai întoarce niciodată la viața de dinainte. Putin a creat un
cutremur geopolitic, iar noi acum suntem prea preocupați de ce se
întâmplă astăzi în Ucraina ca să mai înțelegem scara și magnitudinea
acestui cutremur geopolitic declanșat odată cu războiul.
Sunt
consecințe și precedente care au fost deja create peste tot, în
Germania, înăuntrul Uniunii Europene, chiar și în Elveția. Nu mai este
vorba doar de victimele civile din Ucraina, care, e adevărat, sunt o
tragedie.
Ucraina și Rusia produceau împreună 40-50% din necesarul de cereale și de ulei pentru
a hrăni Africa. Cine mai hrănește acum Africa? În acest moment e iarnă,
ne bazăm pe recoltele din anul trecut, pe depozite, dar vine deja
sezonul de însămânțare, ori dacă în Ucraina nu se mai cultivă nimic,
nici nu va mai fi vreo recoltă.
Nu e vorba doar despre petrol și
gaze. De pildă, îngrășămintele: 25% din necesarul Europei venea din
Rusia și tocmai am oprit complet exporturile rusești. Cum mai cultivăm
plantele în Europa?
Ce vom face cu prețurile la aluminiu, aur, titanium sau alte materii prime care depindeau de exporturile rusești?
Uniunea
Europeană are suficiente rezerve în economiile țărilor membre pentru a
încerca să atenueze undele de șoc, dar acesta nu este deloc cazul
Africii sau Orientului Mijlociu, sau al țărilor din Asia sau din America
Latină.
Acolo unde hrana începe să lipsească vor apărea
focare de instabilitate politică și vor fi mai multe conflicte și
războaie, care vor amenința și mai mult rețelele de aprovizionare
globală și așa mai departe. Nu e vorba doar despre transporturi, ci de
crearea de materii prime. Așa cum în Africa, deși există zăcăminte
bogate, din cauza instabilității politice, nu se poate realiza
distribuția lor.
Există așadar un cutremur geopolitic. În
timp ce noi suntem acum preocupați de bombele care cad în Ucraina, ceea
ce este normal, acolo este o catastrofă umanitară care trebuie oprită
cât de repede posibil, acest cutremur geopolitic se răspândește în lume.
Nu a fost niciodată vorba doar despre Ucraina.
Nici propunerile
pe care Putin le-a făcut către NATO, înainte de escaladare, nu erau doar
despre Ucraina. Ucraina nu va putea niciodată să se alăture NATO fără
permisiunea Rusiei. Are dispute teritoriale pe propriul teritoriu, iar
Rusia este cea care le controlează și, fără că Rusia să accepte, Ucraina
nu va fi în NATO".
Un politist angajat la Directia Judeteana Anticoruptie Olt,
Gheorghe Giorgian Cioriia, a dat publicitatii un mesaj disperat pe
pagina sa de Facebook, acuzand ca este supus unor abuzuri din partea
conducerii DGA dupa ce a intrat in conflict cu un judecator de la ICCJ,
Nicolescu Alin Sorin (foto).
Un
tanar politist DGA dezvaluie: „Mi-e frica sa mai lucrez in spete cu
oameni influenti”. El acuza ca a fost amenintat de judecatorul ICCJ
Nicolescu: „Ti-a trecut un glont pe la ureche, sper ca intelegi ceva din
ecuatia asta”
Un politist angajat la Directia Judeteana Anticoruptie Olt,
Gheorghe Giorgian Cioriia, a dat publicitatii un mesaj disperat pe
pagina sa de Facebook, acuzand ca este supus unor abuzuri din partea
conducerii DGA dupa ce a intrat in conflict cu un judecator de la ICCJ,
Nicolescu Alin Sorin (foto).
Politistul relateaza ca, dupa ce a fost jignit de judecatorul ICCJ in
timpul examenului de licenta la Universitatea Nicolae Titulescu din
Bucuresti, Nicolescu l-a sesizat si pe seful DGA, Liviu Vasilescu.
Politistul a fost chemat apoi la Bucuresti de Vasilescu si amenintat.
„Atat domnul Director General cat si doamna Director General Adjunct au
inceput sa imi zica ca atitudinea mea a fost una gresita si ca am facut
de ras Directia Generala Anticoruptie prin atitudinea pe care am avut-o
(aparent, sa nu fii lasat calcat in picioare, sa fii demn si sa nu
accepti abuzurile inseamna sa patezi imaginea si sa faci de ras
institutia), acestia spunandu-mi totodata ca domnul judecator Nicolescu
Alin Sorin, si-a sunat unii prieteni din cadrul Directiei Nationale
Anticoruptie, prieteni care l-au sunat pe domnul Director General Liviu
Vasilescu ca sa il intrebe de mine si sa ii povesteasca speta
intamplata”, a povestit politistul.
„Totodata, cei doi mi-au zis sa ma duc la Inalta Curte de Casatie si
Justitie si sa imi cer scuze personal domnului judecator fiindu-mi
argumentat si faptul ca daca domnul judecator depunea plangere( acesta
neavand vreun motiv sa depuna plangere pentru ca ceea ce am facut eu a
fost complet legal, eu fiind in acel moment un simplu student care doar
si-a sustinut punctul de vedere si a cerut sa ii fie respectate
drepturile) eu urma sa fiu mustrat, iar in momentul in care eu le-am zis
ca nu vreau sa ma duc sa imi cer scuze, acestia au insistat, lucru care
nu mi-a lasat alta varianta decat sa ma conformez, sens in care mi-a
fost inmanat numarul domnului judecator pe un biletel, pentru a ii da un
mesaj cand ajung la Inalta Curte de Casatie si Justitie”, a completat
politistul
Politistul
a spus ca s-a dus la ICCJ sa isi ceara scuze, insa a asteptat degeaba.
Ulterior ar fi primit urmatorul mesaj de la judecator: „Sper sa intelegi
ceva din ecuatia asta pt ca ti a trecut un glont pe la ureche…”.
„Aceasta
intamplare ma face sa imi fie frica sa mai lucrez in spete in care vor
fi cercetati oameni influenti deoarece v-am prezentat exemplul perfect
de ce se intampla in momentul in care doar ai pareri contradictorii cu
cineva cu o functie inalta, ce sa mai zic de momentul in care faci
cercetari cu privire la o persoana de genul”, a sublianiat apoi
politistul.
Declaratia integrala a politistului:
Ma numesc Cioriia Gheorghe Giorgian, sunt absolvent al Academiei de
Politie Alexandru Ioan Cuza din Bucuresti promotia 2022, iar in prezent
sunt subinspector de politie in cadrul Directiei Generale Anticoruptie,
Serviciul Judetean Anticoruptie Olt.
Dupa finalizarea studiilor,
m-am inscris la facultatea de drept european si international din cadrul
Universitatii Nicolae Titulescu din Bucuresti pentru completarea
studiilor. In data de 04.07.2023 a trebuit sa sustin examenul de licenta
la facultatea anterior mentionata, sens in care am fost chemati sa ne
prezentam la ora 08:00 pentru a ne fi verificate cartile de identitate
si a ne baga in salile in care vom sustine efectiv examenul de licenta.
Unul
dintre supraveghetori, al carui nume il voi aminti putin mai tarziu, a
inceput sa strige numele studentilor in jurul orei 8:20, iar in momentul
in care mi-a fost strigat numele, nereusind sa ajung foarte rapid la
dumnealui, pentru a-i putea prezenta cartea de identitate, acesta fiind
nevoit sa strige numele meu de 2 ori, a procedat intr-o maniera
malitioasa, folosind urmatoarele cuvinte „hai ba ce faci, stau dupa
tine”, zicandu-mi sa scot mai repede cartea de identitate ca sa i-o
prezint, insa in momentul in care am scos portofelul pentru a putea
prezenta cartea de identitate, acesta s-a deschis la compartimentul unde
am legitimatia de serviciu, fiind exact langa compartimentul in care am
buletinul, dumnealui putand observa faptul ca sunt politist, lucru
important in ceea ce va voi povesti mai tarziu.
Dupa cele
intamplate eu i-am raspuns ca noi, studentii, stam dupa dumnealui, avand
in vedere ca intrarea in sali ar fi trebuit sa se faca incepand cu ora
08:00. Ulterior, in timpul examenului de licenta, colegii din sala
solicitau sa mearga la toaleta, iar asistentul/profesorul universitar
sus amintit a avut o reactie malitioasa din nou, adresandu-ne, noua,
tuturor o intrebare ironica, intrebandu-ne daca procedam in acelasi fel
in cazul in care eram la sustinerea examenului la INM, moment in care eu
l-am intrebat pe dumnealui daca cele doua institutii se pot compara,
respectiv Universitatea Nicolae Titulescu si Institutul National al
Magistraturii, moment in care acesta s-a enervat foarte tare,
spunandu-mi ca sunt obraznic, si solicitandu-mi sa ii inmanez cartea de
identitate ca sa ii faca o poza.
Imediat dupa ce a primit cartea
de identitate de la mine, acesta a scos telefonul, tinand cartea de
identitate intr-o pozitie care sa ii permita sa o fotografieze, moment
in care eu i-am spus faptul ca nu este legal sa faci poze dupa cartea de
identitate a altei persoane, acestea fiind date cu caracter personal,
totodata zicandu-i ca daca vrea sa aiba datele mele, sa ia o foaie si sa
le noteze(desi datele cu caracter personal pot fi notate doar intr-o
agenda inregistrata). In acel moment mi-a inmanat cartea de identitate
si m-a mutat intr-o alta banca, undeva in spatele clasei. In momentul in
care m-am asezat in banca, acesta s-a asigurat de faptul ca nu il aude
nimeni, si m-a intrebat ironic „Ba esti prost?” dupa care mi-a luat
cartea de identitate si a dus-o la catedra pentru a imi nota datele de
pe aceasta(cel mai probabil intr-o agenda personala sau pe o foaie,
nicidecum intr-o agenda inregistrata), sau poate chiar a pozat-o, nu am
certitudine ce a facut cu cartea mea de identitate.
Dupa
aproximativ 3 minute, acesta s-a intors la mine, mi-a dat inapoi cartea
de identitate si m-a intrebat in repetate randuri unde lucrez ca sa
vorbeasca el cu sefii mei( lucru destul de important in cele pe care le
voi relata). Moment in care i-am spus faptul ca lucrez in cadrul
Directiei Generale Anticoruptie si ca poate vorbi cu domnul Liviu
Vasilescu care este Director General, dar totodata l-am intrebat si pe
dumnealui cine este, moment in care acesta mi-a spus ca este Nicolescu
Alin Sorin, judecator la Inalta Curte de Casatie si Justitie si m-a
asigurat de faptul ca va vorbi cu domnul Vasilescu ca sa ii povesteasca
cele intamplate.
De retinut este faptul ca acesta si-a declinat
calitatea de judecator pentru a ma ameninta si intimida spunandu-mi ca
atitudinea mea nu este una demna de un politist, moment in care i-am zis
ca atitudinea lui nu este una demna de un judecator, eu fiind un simplu
student care dorea doar sa-si sustina examenul de licenta.
Aceasta
intamplare fiind o speta aproape identica cu aceea a procurorului
Daniel Horodniceanu, doar ca aici, amenintarile facute de domnul
judecator de la Inalta Curte de Casatie si Justitie nu au fost desarte,
pentru ca, in aceeasi data in care am sustinut examenul de licenta,
adica 04.07.2023, la ora 22:14 primesc mesaj pe WhatsApp de la seful
Serviciului Judetean Anticoruptie Olt (seful meu nemijlocit) , mesaj
care spunea ca trebuie sa ma prezint la directie in ziua imediat
urmatoare, adica 05.07.2023 la ora 10:00 pentru a ma vedea cu domnul
Director General Liviu Vasilescu, fara a imi fi comunicat vreun motiv.
De
asemenea, in momentul in care am intrebat daca ma pot deplasa cu
autoturismul de serviciu, mi s-a comunicat ca a fost data dispozitie sa
nu mi se permita sa folosesc autoturismul de serviciu.
In data de
05.04.2023, ora 06:00, am procedat la deplasarea spre Directia Generala
Anticoruptie din municipiul Bucuresti, cu autoturismul personal, pentru a
ma prezenta la biroul domnului Director General. In jur de ora 09:25 am
intrat in sediul Directiei Generale Anticoruptie, unde in momentul in
care jandarmul m-a salutat, m-am prezentat, am spus cine sunt si de ce
am venit, sens in care acesta a apelat-o pe doamna secretar a domnului
Director General Liviu Vasilescu, care i-a comunicat jandarmului sa imi
zica sa merg catre biroul domnului Vasilescu. Lucru care s-a si
intamplat, am ajuns la biroul domnului Director General la ora 09:30,
asteptandu-l pe acesta pana undeva in jur de ora 10:00. La ora
mentionata anterior, si-au facut aparitia domnul Director General,
chestor sef de politie, Liviu Vasilescu si doamna Director General
Adjunct, comisar-sef de politie, Manuela Popescu, acestia invitandu-ma
in biroul domnului Director General pentru a putea discuta.
Acestia
m-au intrebat daca stiu de ce sunt aici, raspunsul din partea mea fiind
unul negativ. Apoi acestia mi-au spus ca ma aflu acolo din cauza
discutiei purtate cu domnul judecator Nicolescu Alin Sorin, iar domnul
Vasilescu chiar spunandu-mi ca daca nu imi place la Directia Generala
Anticoruptie, sa plec la politie, fiind oarecum o amenintare voalata din
partea lui.
Atat domnul Director General cat si doamna Director
General Adjunct au inceput sa imi zica ca atitudinea mea a fost una
gresita si ca am facut de ras Directia Generala Anticoruptie prin
atitudinea pe care am avut-o (aparent, sa nu fii lasat calcat in
picioare, sa fii demn si sa nu accepti abuzurile inseamna sa patezi
imaginea si sa faci de ras institutia), acestia spunandu-mi totodata ca
domnul judecator Nicolescu Alin Sorin, si-a sunat unii prieteni din
cadrul Directiei Nationale Anticoruptie, prieteni care l-au sunat pe
domnul Director General Liviu Vasilescu ca sa il intrebe de mine si sa
ii povesteasca speta intamplata.
Totodata mi-au fost adresate
anumite intrebari legate de viata personala care nu aveau nicio legatura
cu cele intamplate, am fost intrebat cu ce se ocupa parintii mei,
probabil pentru a vedea daca sunt si eu „cineva” si daca am anumite
„relatii” la oameni influenti, de genul celor pe care le are domnul
judecator Nicolescu Alin, de raspunsul meu depinzand probabil modul in
care ei ma vor trata in continuare.
De mentionat este faptul ca in
momentul in care am incercat sa imi spun punctul de vedere, nu am fost
lasat, pentru ca atat Directorul General cat si doamna Director General
Adjunct ma intrerupeau, spunandu-mi in repetate randuri ca eu am gresit,
ca sunt mai mic, fiindu-mi adus ca argument si faptul ca poate pe
viitor, voi comite vreo infractiune si voi fi judecat chiar de domnul
judecator Nicolescu Alin Sorin si ca nu este bine sa il supar.
Mi-a
fost reprosat si faptul ca nu apreciez faptul ca lucrez in cadrul
Directiei Generale Anticoruptie, fiindu-mi zis ca daca eram la rutiera,
nici macar pe hol nu stateam (lucru si comparatie care nu-si aveau
sensul acolo). De mentionat este faptul ca pe tot parcursul conversatiei
purtate intre mine si domnul Director General si doamna Director
General Adjunct, domnul Liviu Vasilescu comunica cu cineva prin
intermediul mesajelor pe telefon, probabil folosind aplicatia WhastApp,
banuiala mea este ca persoana cu care acesta comunica fiind chiar domnul
judecator Nicolescu Alin Sorin, iar la un moment dat, in timp ce
comunicam cu doamna Manuela Popescu, domnul Liviu Vasilescu m-a
fotografiat, lucru pe care l-am putut constata pentru ca am observat ca
avea telefonul indreptat spre mine si nu il avea pe modul silentios,
fiind surprins de acel sunet specific din momentul in care faci o poza
cu telefonul, poza pe care probabil a facut-o ca sa i-o trimita domnului
judecator Nicolescu Alin Sorin care aparent gestioneaza politica de
cadre din cadrul Directiei Generale Anticoruptie si care are destinele
ofiterilor de politie din cadrul acestei structuri in mainile lui, lucru
care a putut fi demonstrat prin faptul ca am fost chemat de urgenta, in
ziua imediat urmatoare asa zisului conflict dintre mine si el, la
domnul Director General.
Mentionez faptul ca pe tot parcursul
discutiilor purtate dintre mine si domnul Director General si doamna
Director General Adjunct, cei doi au incercat in repetate randuri sa
foloseasca tactici de manipulare si sa ma convinga ca eu am gresit si
sa-mi zica „sa o las asa” (lucru pe care incercau sa il faca, deoarece
undeva in timpul conversatiei eu am zis ca ma gandesc sa ii fac plangere
domnului judecator la Inspectia Judiciara).
Un alt lucru destul
de important este ca pe tot parcursul conversatiei, domnul Director
General, Liviu Vasilescu, imi zicea „Lucica” (probabil facand confuzie
de la Giorgian la Lucian), lucru care releva cam cat de mult inseamna,
pentru institutia pe care el o conduce, un tanar ofiter de politie.
Totodata, cei doi mi-au zis sa ma duc la Inalta Curte de Casatie si
Justitie si sa imi cer scuze personal domnului judecator fiindu-mi
argumentat si faptul ca daca domnul judecator depunea plangere( acesta
neavand vreun motiv sa depuna plangere pentru ca ceea ce am facut eu a
fost complet legal, eu fiind in acel moment un simplu student care doar
si-a sustinut punctul de vedere si a cerut sa ii fie respectate
drepturile) eu urma sa fiu mustrat, iar in momentul in care eu le-am zis
ca nu vreau sa ma duc sa imi cer scuze, acestia au insistat, lucru care
nu mi-a lasat alta varianta decat sa ma conformez, sens in care mi-a
fost inmanat numarul domnului judecator pe un biletel, pentru a ii da un
mesaj cand ajung la Inalta Curte de Casatie si Justitie.
Acestia
mi-au zis sa ma duc la doamna psiholog si dupa aceea sa ma deplasez
catre domnul judecator pentru a imi cere scuze (lucru pe care eram gata
sa il fac pentru ca imi era frica de influenta pe care acesta o are
asupra institutiei din care fac parte, institutie care ar fi trebuit sa
nu fie influentata de presiunile politice si de presiunile
magistratilor, lucru care m-a socat si m-a lasat cu un dezgust total).
Dupa
discutiile purtate cu doamna psiholog, de altfel, singura care a fost
dispusa sa asculte si punctul meu de vedere (de retinut ca si aceasta a
fost probabil o forma de intimidare a mea, pentru a imi arata ca aceasta
este o metoda pe care domnul Director General si doamna Director
General Adjunct o pot folosi pentru a imi face rau), m-am deplasat catre
Inalta Curte de Casatie si Justitie, sens in care i-am dat mesaj
domnului judecator in momentul in care am plecat de la Directia Generala
Anticoruptie, spunandu-i ca ajung in 30 minute, si inca un mesaj in
momentul in care am ajuns. Am asteptat in fata Inaltei Curti de Casatie
si Justitie aproximativ o ora, fara sa primesc vreun mesaj de la domnul
judecator (aceasta fiind dispozitia data de domnul Director General
Liviu Vasilescu, sa astept acolo oricat ar fi necesar), iar la un moment
dat primesc un apel telefonic de la doamna Director General Adjunct,
Manuela Popescu care imi comunica ca domnul judecator Nicolescu Alin
Sorin este la sediul Directiei Generale Anticoruptie si ca pot pleca
spre casa, lucru pe care l-am si facut.
La un moment dat, la ora
15:08, respectiv 15:09 primesc doua mesaje pe WhatsApp din partea
domnului judecator Nicolescu Alin Sorin, mesaje care spun urmatoarele
lucruri „Sper sa intelegi ceva din ecuatia asta pt ca ti a trecut un
glont pe la ureche…” respectiv „..si atentie la steroizi ca o aa ti
prajeasca creierul”.
Un lucru care trebuie avut in considerare
este faptul ca aceasta nu este o atitudine demna de un judecator, mai
ales de un judecator la Inalta Curte de Casatie si Justitie. Acest om
are in mana soarta anumitor persoane, acest om care este incadrat pe o
functie unde nu ar trebui sa fie oameni de genul dumnealui, unde ar
trebui sa fie oameni corecti si impartiali, oameni care nu fac abuz de
functia pe care o au la ordinea zilei, oameni care nu se joaca cu
destinele altor persoane pentru amuzament, oameni care nu folosesc un
limbaj de genul pe care domnul judecator Nicolescu Alin Sorin il
foloseste, si desigur, oameni care nu fac amenintari atat verbale, dar
si prin intermediul mesajelor
Totodata, aceasta intamplare ma face
sa imi fie frica sa mai lucrez in spete in care vor fi cercetati oameni
influenti deoarece v-am prezentat exemplul perfect de ce se intampla in
momentul in care doar ai pareri contradictorii cu cineva cu o functie
inalta, ce sa mai zic de momentul in care faci cercetari cu privire la o
persoana de genul.
Mentionez faptul ca ma tem pentru cariera mea
deoarece domnul judecator Nicolescu Alin Sorin pare sa fie atat de
influent incat sa poata controla conducerea Directiei Generale
Anticoruptie ca pe niste simple marionete. Totodata, avand in vedere
faptul ca influenta dumnealui pare sa fie atat de mare, exista
posibilitatea ca acesta sa aiba influenta si la nivelul DGPI, acesta
putand sa faca presiuni ca sa imi fie retras accesul la informatii
clasificate.
.
Cine este Alin Sorin Nicolescu
Alin
Sorin Nicolescu este unul dintre cei trei judecatori care au dispus
recent achitarea fostilor ofiteri de securitate Marin Parvulescu si
Vasile Hodis – acuzati ca l-au torturat pe disidentul Gheorghe Ursu,
care a murit la Jilava, in 17 noiembrie 1985.
Alin Sorin Nicolescu
a facut parte si din completul care l-a achitat pe fostul ministru
Gabriel Oprea in dosarul deturnarilor de fonduri operative de la DIPI
(Departamentul de informatii si protectie interna, serviciul secret al
MAI).
Nicolescu judecator la Inalta Curte de Casatie si Justitie –
Sectia penala si asistent universitar la materia Drept penal, la
Facultatea de Drept din cadrul Universitatii „Nicolae Titulescu” din
Bucuresti, se arata pe site-ul Editurii Hamangiu. A fost judecator la
Curtea de Apel Bucuresti pana in luna mai 2019. Are o experienta de
peste 20 de ani ca judecator. A participat la numeroase seminarii
organizate de Institutul National al Magistraturii, Consiliul Superior
al Magistraturii, Tribunalul Gorj si Curtea de Apel Craiova. Membru
desemnat in comisia de elaborare a subiectelor de examen pentru
admiterea in magistratura in aprilie 2018, in comisiile examenelor de
capacitate si promovare in functii de executie a judecatorilor, precum
si in comisiile de elaborare a subiectelor pentru admitere la Scoala
Nationala de Grefieri sau a grefierilor din sursa externa
Norman Manea, de la
exilul în Transnistria la America lui McTrump: Corupția și demagogia
sunt vii în România, la fel cum vii au rămas calitățile românești - Interviu video
Din
primul exil, cel transnistrean, Norman Manea s-a întors știind că acasă
îi este limba română, o căsuță de melc în care locuiește și astăzi, în
America, de unde privește spre țară cu cea mai lucidă privire: România a
păstrat și păcatele corupției și demagogiei, dar și altruismul aproape
biblic al Mariei, țăranca din Bucovina care a vrut să fie deportată cu
evreii și care a mers sute de kilometri până în lagăr, pentru a-i vedea
și a le aduce haine și mâncare.
Scriitorul Norman Manea a
descoperit într-un tren de marfă, în care sute de oameni își strigau în
feluri diferite suferința, că e evreu și, prin asta, vinovat de păcate
absurde. A fost primul exil, la cinci ani.
Cel
de-al doilea exil l-a trăit în comunism, un exil interior, de o
dislocare la fel de profundă, în care a scris literatură mare, fără ca
imaginația să îi fie un rând infestată de oroarea totalitară.
Nu a
vrut să plece, nu putea să își părăsească limba. A fost nevoit în cele
din urmă să împacheteze limba ca într-o casă de melc și să plece în cel
de-al treilea exil, cel american. Iar când turnurile gemene cădeau la
New York, primul gând i-a fost ”Ne-au găsit și aici”. Trauma deportării
ca evreu din copilărie s-a reactivat imediat și nici nu e de mirare,
într-o epocă în care antisemitismul rămâne un flagel.
Dialogul cu Norman Manea, din cadrul Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, este unul special și are ca temă exilul și granița. O graniță poate fi și naționalismul, atunci când se întoarce în el însuși.
https://www.facebook.com/watch/?v=381578643214372
V-am
citit din Ion Creangă, din povestea Ivan Turbincă, pentru că eu știu că
Ion Creangă are o semnificație aparte pentru dumneavoastră. Aș vrea să
povestiți puțin.
Ion Creangă a fost, și când eram în
România, și când am plecat, cutreierând lumea, același foarte apropiat
sfetnic și vrăjitor. Eu l-am descoperit în momentul când m-am întors din
lagăr, era o carte de povești de Ion Creangă pe care am primit-o cadou
de la părinți la vârsta de 9 ani. Eram în Fălticeni, este o zi de
iarmaroc, așa s-a întâmplat ziua mea de naștere, iar ei mi-au dat cadou
această carte a lui Ion Creangă.
Am
descoperit dintr-odată, fascinat, o altă lume și o altă lume
lingvistică, pentru că am descoperit o limbă extraordinară, care nu era
limba străzii, eu abia începeam să înțeleg și să cunosc limba străzii,
după cei cinci ani de exil, de deportare.
Am fost fascinat de Ion Creangă atunci și ulterior în timpul liceului și pe meleagurile pe unde m-am risipit.
Aveți, iată, 34 de ani. Putem socoti așa vârsta exilului? Cum se măsoară anii în exil?
Depinde
la ce vă referiți. Este exilul din depărtare, care a început în 1941,
când nu aveam decât cinci ani și eram deja foarte vinovat de etnia mea,
fără să știu. Apoi e exilul de la 50 de ani, când am părăsit Bucureștiul
și am plecat la Berlin, unde aveam o bursă. Apoi e exilul actual, unde
suntem cu toții prinși în pandemia recentă, care este, după părerea mea,
un alt tip de exil, generalizat la scara întregii planete.
Îndeobște,
exilul e o experiență solitară. Nu se pot exila comunități, nu pleacă
în exil națiuni. Exodul e altceva și el înseamnă, etimologic, ieșire de
pe drum. E și exilul o astfel de ieșire?
Absolut, este o ieșire de pe drum și uneori, cum este acum, o ieșire din lume.
Fără
îndoială că este o experiență profund personală, dar este adesea
consecința unei experiențe colective, cum a fost în cazul meu. Eu am
fost exilat nu pentru că la cinci ani eram contrarevoluționar, ci pentru
că aveam o etnie nefavorabilă, dacă nu blestemată.
Exilul e văzut
în această ipoteză. El este, desigur, o experiență umană fundamentală. O
știm din Biblie, o știm din istorie și o vedem în contemporaneitate, la
o scară cosmică. Toți oamenii care, cu voie sau fără voie, se mută
dintr-un loc în altul, siliți sau prin alegere proprie, se aruncă
într-un univers nou, pentru unii favorabili, pentru cei mai mulți extrem
de dureros.
Vorbiți
despre exilul care implică o condiție a străinului și îl citați într-un
loc pe Berlot Brecht, care spune că exilul e cea mai bună școală a
dialecticii. În felul aceasta, e o provocare, te uiți într-o astfel de
oglindă.
Eu la cinci ani nu mi-am dorit exil și nici nu am
știut ce este, iar apoi, când am fost obligat la exilul propriu-zis,
nici atunci nu mi l-am dorit. Am fost obligat de istorie să părăsesc
România, dar, cum am scris de multe ori, am luat cu mine, ca un melc,
casa mea, care este limba română. Acolo îmi regăsesc integritatea și
biografia, de fapt, și continui pe acest drum, de mai bine de 30 de ani,
cu împotmolirile inevitabile.
Scriu
numai în limba română. (...) limba română este matca mea, este originea
mea, este patria mea, este ceea ce am purtat cu mine în toți acești
ani.
Scrieți tot în limba română?
Scriu
numai în limba română. Noi doi am corespondat numai în limba română,
puteam să îți fac surpriza să îți scriu și în alte limbi, dar limba
română este matca mea, dacă vrei, este originea mea, este patria mea,
este ceea ce am purtat cu mine în toți acești ani.
Cum v-au spus părinții atunci, la deportare, despre ce e vorba? V-au spus o poveste, pentru a nu vă speria?
Nu
trebuia să îmi spună nimic, eram inculpat direct. La cinci ani, dintr-o
copilărie extrem de fericită în mica urbe bucovineană am fost smuls și
urcat într-un tren de marfă, cu sute de oameni nenorociți, fiecare își
exprima disperarea în alt fel, eu nu înțelegeam ce se întâmplă, până
când am înțeles că sunt evreu. Nu știam ce e. Treptat, am descoperit
noblețea suferinței, într-un lagăr în Ucraina. Aceasta a fost prima
experiență a exilului meu.
Eu,
când m-am întors din Transnistria, eram năuc și nou-născut. Făcusem doi
ani în școala sovietică, m-am întors poliglot. Am descris fascinația pe
care am avut-o la întoarcere față de mâncare, față de cărți și față de
peisaj și mă trezisem dintr-o dată într-o lume de basm, care nu era
altceva decât normalitatea.
Am povestit și parcă aș relua-o,
pentru că e vorba despre exilul meu și poporul român, și despre România
din care am fost exilat atunci și apoi ulterior, iarăși, despre figura
aș zice mitologică a Mariei, țăranca tânără care lucra la noi și îi
ajutase pe bunicii mei, librarii din Burdujeni, și ulterior pe mama mea
și familia noastră, și a devenit un membru de familie stăpân pe toate
mijloacele economice și psihologice ale familiei.
Când noi am fost
deportați, Maria a mers cu noi la gară, a vrut să fie în tren cu noi și
soldații români au împiedicat-o. Ea a păstrat cu furie această dorință,
încât a venit ulterior în Transnistria, să ne aducă haine și mâncare. A
fost arestată, era în pericol de a fi la Curtea Marțială, pentru că nu
aveai voie să îi ajuți pe evrei și mai ales pe cei care fuseseră
deportați ca străini, pentru că acuzația care ni se aducea, la fel de
absurdă ca toate celelalte acuzații care ni se aduc, era că nu suntem
români, suntem străini.
La noi în casă s-a vorbit românește de la început și până în ziua de astăzi, când noi doi vorbim.
Maria
a străbătut sute de kilometri să vină în Transnistria, unde a ajuns
epuizată și curajoasă și până la urmă maltratată de autoritățile
românești. Ne-a adus mâncare, ne-a adus haine, dintr-un fel de gest
aproape biblic de a-ți ajuta semenul.
E
aici o formă de memorie socială, dar care pare a fi obturată de
neasumare. Faptul că nu asumăm, la nivelul memoriei colective,
Transnistria și acest episod antisemit, care e al României, ne face să
nu capitalizăm nici această parte bună a istoriei din care e desprinsă
Maria.
Povestea Mariei, recuperarea biografiei ei și a marii
semnificații a acestei biografii nu se termină, de fapt, în 1945, când
noi ne întoarcem și când o descoperim pe Maria și aici este partea din
nou aproape senzațională, ca soție a prim-secretarului de partid din
orașul Suceava. Se numea Varașciuc, era prima doamnă a orașului.
Noi
venisem zgribuliți, nenorociți din depărtare, am regăsit-o și ea ne-a
găsit, iar soțul ei l-a presat pe tatăl meu și până la urmă a izbutit,
să îl facă să se înscrie în partidul comunist, spunându-i că tot ce s-a
întâmplat nu se va mai întâmpla niciodată. Am fost cu ei o bună bucată
de vreme și treptat am înțeles că a fi cu ei nu înseamnă mai nimic. Asta
era în 45, 46. Tatăl meu, care a fost dintodeauna total apolitic, a
devenit membru de partid și a avut de înghițit și de îndurat până la
plecarea din țară o sumedenie de nenorociri.
A ajuns la Periprava.
A
ajuns la Periprava care, probabil că știți, era un lagăr cu totul
special. Când a ieșit de acolo, l-am întâlnit, eram student în ultimul
an la București, m-a întrebat dacă nu plecăm. Și eu i-am răspuns că nu
pot să mă despart de România, de limba română.
De altfel, întreaga
familie, care era foarte numeroasă, cum erau familiile evreiești, a
plecat imediat după 1945 în Israel sau în alte părți. Noi am rămas
singuri până la urmă și asta din cauza mea.
Nu a fost singurul meu
păcat, am avut multe altele, dar asta s-a întâmplat spre dezastrul
familiei, astfel încât astăzi pot să spun că noi trei, care am fost
foarte uniți, părinții mei și cu mine, ne odihnim în eternitate în trei
locuri foarte diferite.
Mama mea este înmormântată la Suceava,
unde a murit, tatăl meu este în Ierusalim înmormântat, iar eu am deja
locul rezervat aici, la Bard College, în cimitirul multietnic și
multireligios, pentru că este un cimitir al oricărei credințe religioase
și al celor care nu au niciuna.
Eu am locul meu deja în cimitir,
unde voi fi alături de prietenul meu Philip Roth, care a cerut expres
președintelui Colegiului să rezerve un loc și pentru el lângă mine, ca
să nu se plictisească ulterior.
Aveați un umor compatibil? Umorul dumneavoastră era și profund românesc, cumva, el era american.
Știu
și eu, dacă ne referim la originile noastre multimilenare, poate că
este ceva acolo. El avea un umor evreiesc american, iar eu aveam un umor
evreiesc de exil, de Bucovina evreiască, care constituia în sine o
particularitate deosebită. Bucovina a fost o regiune care, înainte de
unificarea provinciilor românești, avea un Parlament al ei, în care
evreii erau reprezentați proporțional și nu numai ei, ci și polonezii,
ucrainenii din zonă. Era într-o perioadă când asta nu se practica la
București, iar Bucovina era încă parte din Imperiul Austro-Ungar.
E o paranteză. Ce ar fi spus Philip Roth despre această poveste a pandemiei?
El
nu a mai apucat-o, dar când a început nebunia, eu am vorbit cu el. Am
vorbit când a fost ales noul nostru clown, dictator democrat, știți voi
cine. Trump, McTrump, cum îi spun eu.
El era convins, înainte de
alegeri, că Trump nu are nicio șansă. După aceea, când am vorbit cu el
și i-am spus, a spus că durează doar câteva luni, ăsta nu poate fi
președinte. A fost, este și s-ar putea, din păcate, să fie și în
continuare.
În acea perioadă, când Philip era deja destul de
bolnav și se pregătea, cu luciditatea lui dintotdeauna, pentru nemurire,
a scris o scrisoare către președintele Colegiului Bard, în care a cerut
să i se rezerve un loc lângă mine, în cimitir.
Ați
spus că nu e singurul păcat acesta, că nu ați emigrat la timp. Tatăl
dumneavostră a așteptat, a emigrat târziu, avea peste 80 de ani când a
plecat în Israel. Nu știu exact la ce v-ați gîndit dumneavoastră, mie
mi-a sugerat episodul acela în care mama înțelege că veți pleca din țară
definitiv și vă cere să îi promiteți că veniți la înmormântarea ei. Nu
i-ați putut promite asta.
Ea era foarte legată de mine, de
familie și de etnie. Tatăl meu era un tip mai lucid și mai detașat. Eu,
când am fost la Suceava să îmi iau rămas-bun de la ei, aveam bursa de la
Berlin și urma să plec. Ea, cu intuiția ei și cu spaimele ei
tradiționale, m-a întrebat dacă mă întorc. Și eu i-am spus: Hai să nu
discutăm asta, nu e momentul. Și ea a insistat: Nu, nu, te rog să îmi
spui dacă te întorci, fiindcă simt că se întâmplă ceva. Și eu i-am spus:
Hai să nu discutăm asta.
Te rog să îmi promiți, mi-a spus, că vei fi la înmormântarea mea.
De ce nu i-ați putut promite? În fond, ați fi amăgit-o, știați asta, dar poate de asta avea nevoie. Dar nu ați mințit-o.
Nu
am putut. Era o discuție foarte afectivă, sentimentală și sub marea
greutate a despărțirii care ne aștepta pe amândoi. Eu am zis, din nou,
să nu discutăm, să aibă încredere în mine. Ea era foarte inteligentă și
cu un mare simț al intuiției și mi-a spus: Ok, nu vrei să spui, înțeleg.
Am
plecat și peste câteva luni ea a murit, era deja foarte bolnavă. Nu am
avut cum să mă întorc la înmormântarea ei. Tatăl meu, care, de altfel,
era și el un om religios, ca să mă ferească de obligația iudaică de a
ține doliul măcar o săptămână, nu mi-a spus că ea a murit decât peste
câteva luni, când el deja pleca spre Israel.
Nu m-a întrebat în
legătură cu decizia asta a lui, știa că aș putea să ezit, să îl
sfătuiesc să nu se ducă sau să îi spun că e prea bătrân. A făcut totul
singur la 81 de ani, a împachetat, a făcut hârtiile și a plecat spre
Israel.
Eu eram deja în America când am aflat că el a ajuns în Israel, la familia lui de acolo.
Ați
visat-o pe mama, un vis foarte puternic. Mergeați pe stradă, ați
întâlnit-o, ea s-a împiedicat într-o gură de canal și ați încercat să o
prindeți, să o aduceți la suprafață.
Da, e adevărat. Sunt
vise în care revine. Acum sunt la vârsta la care toate amintirile astea
revin, sub formă de vis sau de coșmar, mai curând. Și ea, și tatăl ei
apar sub această formă. Eu am avut cu ea mai ales conflicte afective
legate de credință, de religie, legate și de plecarea din România, pe
care ea știa că nu o doresc și că o resping și că mă simt cu totul
atașat de limba și de cultura română.
Ați
vorbit despre cele două exiluri, deportarea în Transnistria și apoi
plecarea din țară, în 1986. Mai e o formă de exil, despre care scrieți,
cel interior. Seamănă exilul interior din România comunistă, din
societatea închisă, cu acesta din America, o societate deschisă?
Exilul
e exil. Într-o formă de interioritate sau într-una de exterioritate e
tot exil. Adică este o scoatere din obișnuit și o plonjare în
necunoscut, cu toate consecințele afective și psihologice și
intelectuale ale unui asemenea dezastru. Pentru că dezastru este exilul
și dezastru a fost, un dezastru pe care mulți au izbutit să îl
transforme într-o victorie. Eu nu pot spune că am reușit, dar nici nu
m-am prăbușit, cum am fost sigur că mă voi prăbuși, mai ales în lumea
nouă și violentă a prezentului.
Un
alt moment, foarte dramatic, a fost 9/11, când tot ce s-a întâmplat m-a
găsit la Colegiu, aveam ore. Mulți profesori renunțau la ore, eu am
continuat și dintr-o dată am zis, în sinea mea: M-au găsit și aici.
Când v-ați dat seama că nu vă veți prăbuși? Când ați ajuns în SUA, nici nu știați limba.
Și
nu știam multe. Eu am fost foarte ezitant, chiar și în privința
deciziei de a ajunge în America. America mă speria în multe și azi îmi
dau seama, justificat, era o lume cu totul, cu totul străină și
distanțată în istorie, față de ceea ce știam eu. Am ajuns în America
fără limbă și fără relații, fără cunoștințe, m-am simțit pierdut și
disperat. În același timp, eram fascinat de noua realitate în care
ajunsesem, a acestei lumi noi, abile și a durat câțiva ani până când am
devenit cât de cât acomodat cu noul meu domiciliu.
Îmi aduc aminte
de momentul când, la Universitatea din Washington unde fusesem invitat
de profesorul Nemoianu, trebuia să îmi fac legitimație și atunci
funcționarul american mi-a pus întrebările elementare. Virgil Nemoianu
s-a dat un pas în spate, să vadă dacă mă descurc. M-am descurcat, nu
ușor, și în felul acesta am obținut legitimația, ca student la Nemoianu.
Un
alt moment, foarte dramatic, a fost 9/11, când tot ce s-a întâmplat m-a
găsit la Colegiu, aveam ore. Mulți profesori renunțau la ore, eu am
continuat și dintr-o dată am zis, în sinea mea: M-au găsit și aici.
Mi
se confirma că prigoana la care am fost supus de mic, vrând-nevrând, a
reapărut sub forma acestui dezastru brutal și exploziv, o formă de
explozie fanatică a urii, fie ea și religioasă, deși nu e numai
religioasă.
Am trecut prin 9/11 împreună cu studenții din clasa
mea, discutând evenimentul, iar ulterior, când am revenit la New York,
lângă soția mea, eram complet zăpăcit de reiterarea, că asta a fost
pentru mine, reiterarea dezastrului din copilărie, a dezastrului care a
fost în adolescență în România și care, iată, a continuat în pofida
bunelor mele speranțe și în țara bunăstării și a fericirii.
V-ați simțit în pericol. S-a reactivat trauma deportării. V-ați gândit că trebuie să vă faceți din nou bagajul?
Am
simțit că nu voi mai avea timp să fac niciun bagaj. 9/11 a fost o mare
zguduire pentru toată lumea și pentru cei care aveau amintiri, cum era
cazul meu și era și cazul prietenilor mei din România. A fost un moment
puternic pentru mine, mai puternic decât pentru americanii zăpăciți de
acest cataclism brusc.
Eu eram obișnuit cu cataclismele, m-am
simțit și american. Și mi-am zis: Acum am devenit american. Pentru că
era parte din tragedia țării și a poporului american, locuiam aici,
aveam un pașaport american și cetățenia, eram într-un fel inclus într-o
comunitate care, deși străină, devenise cumva, fie și temporar, a mea.
Tragedia v-a dat acest sentiment al apartenenței. Aparțineați unei tragedii colective.
Da,
mă simțeam solidar cu toată țara și spuneam că ei nu au mai trecut prin
așa ceva, eu trec a treia oră, acum sunt aici și sunt al lor și sunt eu
însumi un cetățean al lumii.
A
fost apoi o perioadă grea, erați la Berlin când am vorbit, țin minte,
despre flagelul terorismului. Pare că s-a mai liniștit în ultima vreme.
Nu
aș crede, e o manifestare omenească și trebuie înțeleasă în acești
termeni și nu ca o pedeapsă divină, deși pentru unii foarte credincioși
poate fi văzută și în acest fel. Eu am văzut-o ca pe încă una dintre
manifestările profund omenești ale agresivității, ale urii, ale
barbarismului care este potențial și în oameni, nu numai în animale.
Vorbeam
despre memorie. Cum stă România la capitolul memoriei sociale? Am
recuperat golurile? Am avut în comunism un manual de istorie din care
erau scoase perioade întregi. Apoi, în postcomunism am avut episoade
întregi iarăși scoase, cum a fost acest episod transnistrean. Care e
calea de a recupera memoria?
Calea de a recupera memoria, la
junii corupți sau nu ai țării, este învățătura. Depinde ce înveți, ce
ți se spune, despre ce ești interogat cu privire la istoria ta și a
comunității în care trăiești.
Eu, în România, în anii de după
război, niciodată nu am vorbit despre Transnistria. Niciodată nu am
negat etnicitatea mea vinovată, să zicem, dar nici nu am promovat-o ca
un avantaj sau un artificiu retoric, cum au făcut foarte mulți. Eu am
tăcut.
Mi-aduc aminte de prietena mea Gabriela Adameșteanu care,
evocând Holocaustul, a menționat că România, din punctul ăsta de vedere a
scăpat, e nevinovată. Iar eu i-am spus: Nu știu dacă e nevinovată, dar eu am trăit patru ani într-un lagăr.
Ea nu știa, a rămas uluită și ulterior am mai discutat cu ea despre
această realitate neagră. A înțeles că există o realitate antisemită
veche, care s-a perpetuat și care nu s-a stins nici sub zorii luminoși
ai comunismului.
Spun din nou: statistic, evreimea românească,
foarte atașată de țară, de obiceiuri, de tradiții, de istorie, aproape
că nu mai există în România de azi. Asta nu e o întâmplare și spune mult
mai mult decât episodul teribil al Holocaustului.
Corupția,
adaptabilitatea, minciuna, demagogia au rămas vii în România, așa cum
au rămas vii calitățile românești: fraternizarea, o anumită apropiere
plină de înțelegere față de semeni.
Ar trebui intelectualul să aibă un rol mai mare în acest proces de recuperare a memoriei?
Intelectualii
nu trăiesc nici ei în stratosferă. Sunt oameni, au defectele și
calitățile comunității din care provin. Ceea ce s-a întâmplat cu
intelectualitatea românească atunci și acum este o reluare continuă a
acelorași calități și defecte ale poporului: corupția, adaptabilitatea,
minciuna, demagogia au rămas vii în România, așa cum au rămas vii
calitățile românești: fraternizarea, o anumită apropiere plină de
înțelegere față de semeni.
Eu am trecut prin asta, am avut colegi
extraordinari și cu unii dintre ei am rămas în contact, dar, în același
timp, nu se pot nega, nu se pot uita episoade de compromis, de corupție,
de complicitate la care intelectualii, ca și restul populației, au luat
parte. Pentru că intelectualii nu trăiesc în Eden, trăiesc pe pământ și
pământul în acest caz e românesc. Tot ce există în populație, în
oameni există și în intelectuali, la care calitatea intelectuală și
cerebrală uneori reușește și alteori nu reușește să tempereze instincte
brutale și teribile.
Recent, am avut neplăcerea ca printr-o
corespondență cu un intelectual român din străinătate, trăiește la
Bruxelles, să descopăr, într-un articol care era solidar cu un text
scris de mine, despre Eliade, comentariile cititorilor, care au exprimat
exact ceea ce spun: foarte mulți și mult prea mulți au revenit la
sloganul antisemit al istoriei. Am fost stupefiat că după atâția ani și
după atâtea schimbări în România și în lume există încă aceste
reminescențe și aceste reveniri ale unei simțiri etnice, să zicem.
Deși
au trecut atâția ani de la acel articol despre Eliade, Felix culpa. Am
aflat, din 1991 încoace, suficiente și despre Mișcarea Legionară și
despre Mircea Eliade și relația lui cu legionarismul. În 1991 să spunem
că ați provocat rumoare pentru că, abia ieșiți din comunism, ne raportam
la interbelicul de dinainte ca la o vârstă de aur.
Eliade
însuși este un personaj mai complex. El însă, spre deosebire de Cioran,
pentru care eu am o admirație specială, nu a fost destul de consecvent.
Vreau
să spun că am făcut această descoperire foarte recent, când pur și
simplu din întâmplare am văzut textul meu reprodus de acest intelectual
român foarte integru, cu comentarii care erau aidoma cu cele care au
fost în 1991 și în 1992 și în 1998. Există o reminescență și o
continuitate și aș zice o permanență a unor pulsații antisemite, care
firește că nu sunt doar antisemite, sunt pulsații ostile străinului,
ostile celui care nu ne convine.
Nu
e și vina politicienilor, care speculează aceste frici atavice și
administrează cumva prin discursurile lor ura? Nu numai în România. S-a
întâmplat în Marea Britanie, în campanile pentru Brexit, și în SUA. Iar
în România sintagma aceasta, trădător de țară, încă mai apare în
discursurile electorale.
Așa este, iar discursul electoral
este, așa cum îi spune și numele, o manipulare politică a momentului. Și
toți cei care sunt în competiția respectivă caută posibilitățile și
artificiile pentru a câștiga competiția în care ei știu că acest
resentiment milenar îi va ajuta.
Tema
acestei ediții a Festivalului Internațional de Literatură de la
Timișoara e dată de granițe. E naționalismul o formă de graniță, de
închidere?
Este, firește, dar uneori, cum a fost și în
istoria României, naționalismul poate să aibă și un rol pozitiv și a
avut, pentru Unirea țării, pentru dezrobirea de turci.
În momentul
în care naționalismul se întoarce înăuntru, împotriva minorităților,
împotriva celor cu care românii dintotdeauna au trăit în relativă
coabitare afectuoasă sau măcar indiferentă, atunci lucrurile iau o
turnură foarte neplăcută și adesea ucigașă.
Statele
Unite stau acum pe un cazan care fierbe continuu și în care rezultatele
nu se pot aprecia încă. E o perioadă foarte grea în America, care își
pierde, și-a pierdut parțial rolul de far luminos.
Cum arată lucrurile în SUA, după protestele de acum câteva luni?
Statele
Unite stau acum pe un cazan care fierbe continuu și în care rezultatele
nu se pot aprecia încă. E o perioadă foarte grea în America, care își
pierde, și-a pierdut parțial rolul de far luminos. America este un caz
cu totul special, un conglomerat de etnii și de religii și de oameni
pribegi, care își căutau un loc mai bun. Acești pribegi ajunși cu mult
înainte cetățeni americani nu au corespuns totdeauna unor exigențe
firești ale conviețuirii.
Mi se pare că actualul nostru president
este o caricatură extrem de neplăcută și aș zice primejdioasă a ceea ce
a fost pentru noi nea Nicu sau cum este acum, în atâtea alte comunități
otrăvite de naționalism și de obscurantism.
Și pliat pe această criză socială, totul are proporții mai rele.
Absolut,
pentru că tot ce se întâmplă acum și această nenorocire a maladiei este
o formă a unui exil generalizat. Toată planeta este exilată în momentul
acesta de la obișnuințele și de la existența ei obișnuită și comună
într-un fel de năuceală primejduită și foarte toxică a superstițiilor.
Și
aici au izbucnit imediat toate prostiile astea misticoide, care ne
explică tot ceea ce s-a întîmplat printr-un soi de blestem supraomenesc
și fac să ne punem speranța, cei care suntem destul de tâmpiți, într-o
miraculoasă vindecare.
Este vorba despre un vaccin și despre un
microb. Vindecarea, marea speranță a normalizării nu vor veni nici de
data asta din Eden, sunt prea necredincios, e adevărat, ci va veni din
oameni.
Nici păsările, nici șerpii, nici leii nu au religie, nu au o filosofie a așteptării. Oamenii au.
Norman
Manea, după plecarea din țară, ați spus deseori că nu sunteți plecat de
suficient timp pentru a avea o relație de indiferență față de țară.
După dialogul nostru, mie mi se pare că tot nu a trecut suficient timp
pentru a fi ajuns la indiferență. Greșesc?
Nu greșești. Eu
am plecat la 50 de ani. La 50 de ani nu mai faci această schimbare
radicală, revoluționară și totală. Nu am vrut să plec, a trebuit să
plec. Astăzi am 250 de ani, dar cei 50 de ani inițiali, în care s-au
petrecut copilăria, adolescența, maturizarea nu pot fi șterși pur și
simplu printr-o deplasare profundă, geografică, spirituală cum vreți să
îi spuneți.
Așa că am rămas măcar parțial legat de ceea ce mă
lega. Astăzi, la o vârstă matusalemică, există rămășițele trecutului în
mine. Sunt om, supus tuturor slăbiciunilor și speranțelor deșarte.
Foto:
Inquam Photos / Adriana Neagoe/Momentul „geaca roșie, când Klaus
Iohannis a participat la protestul față de OUG privind grațierea și
amnistia, 22 ianuarie 2017
A
fost un efect dorit politic, pentru că dacă românii din diaspora care
au venit atunci să fie solidari cu cei de acasă au pierdut, umăr la umăr
cu țara, au existat totuși și câștigători. Cine sunt aceștia?
Aniversarea
a cinci ani de la ceea ce a început ca protestul diasporei, dar rămâne
consemnat în istorie ca reprimarea violentă a unei mișcări sociale care
denunța abuzul de putere al unui regim personalizat de nevoile lui Liviu
Dragnea și ale camarilei lui e marcată de deziluzie și apatie socială.
Câștigătorii
În primul rând, marele câștigător al lui 10 august 2018 este Klaus Iohannis.
Atunci,
la final de prim mandat, Iohannis și-a dozat solidaritatea cu țara,
nici prea mult, și a condamnat în două mesaje succesive, pe Facebook,
violența cu care jandarmii au reprimat protestul. Nu a făcut niciun gest
politic major, totuși, dar a fost măcar de partea societății pe care
regimul Dragnea/Dăncilă/Dan voia să o reducă la tăcere, folosind
deturnările și violența. Tot ce a avut de făcut Klaus Iohannis a fost să
declare răul absolut al grupării politice care atenta, violent, la
rolul instituțiilor democratice.
Foto:
Inquam Photos / Adriana Neagoe/Momentul „geaca roșie, când Klaus
Iohannis a participat la protestul față de OUG privind grațierea și
amnistia, 22 ianuarie 2017
Nu era o grupare
ideologică, politicienii lui Dragnea nu urmăreau să schimbe ordinea
constituțională, ci doar să îl scape pe șef și pe oamenii lui de
justiție.
Este
motivul principal pentru care nu se poate vorbi despre iliberalism în
cazul regimului Dragnea&co, ale cărui mize trec dincolo de biletul
spre libertate al unui politician care are probleme cu Justiția. Dacă a
existat în România un politician cu tendințe iliberale, acesta este
Klaus Iohannis, care, ca președinte, a făcut și desfăcut președințiile
PNL și a opacizat total instituția prezidențială.
Klaus Iohannis a beneficiat post-10 august de întreaga legitimare din partea instituțiilor europene,
care, deși înțelegeau registrul mic-cămătăresc în care se mișcau
Dragnea, Dăncilă și restul, nu-și permiteau probleme majore la
București, pe lângă cele puse de Ungaria și Polonia.
Dar
construcție politică, instituțională, reformare nu pot fi trecute în
contul președintelui Iohannis, deși, puțin mai târziu după 10 august
2018, el e cel care promitea resetarea statului. Cu o condiție: poporul
să ia puterea de la PSD și să o dea partidului din care Iohannis
provine, PNL. Era după asasinarea Alexandrei Meceșanu, la Caracal, cu
polițiști și procurori la poarta criminalului. O mențiune aici:
procurorul din acest caz a scăpat de orice acuzație, chiar zilele trecute.
Klaus
Iohannis a fost beneficiarul principal al PSD-ului îndreptat de Dragnea
contra cetățenilor și instituțiilor. Șirul de abuzuri comise în regimul
Dragnea și patologia liderului mediocru, de a da din putere numai celor
mai slabi decât el, au adus-o pe Viorica Dăncilă în fotoliul de premier
și, de acolo, în postura de contracandidat al lui Iohannis.
Toată
munca a făcut-o electoratul, care i-a încredințat lui Klaus Iohannis al
doilea mandat, așteptând de la el reinstaurarea dreptății sociale post
10 august și, așa cum a fost promis, resetarea statului, după uciderea
Alexandrei.
Ce a pus Klaus Iohannis în loc e deja istorie: a reinstaurat PSD, a desemnat România stat eșuat, iar Justiția a început marile prescrieri.
Marcel Ciolacu
este și el unul dintre câștigători. 10 august a fost momentul în care
camarila lui Dragnea s-a dat atât de mult în vileag, încât a mai vorbi
despre PSD ca partid politic era puțin probabil.
Marcel
Ciolacu a profitat de faptul că partidul avea nevoie de un lider cu
profil irelevant, fără isprăvi majore până atunci și care putea să joace
cartea modestiei culturale, fără să se simtă ridicol.
Din acest
punct de vedere, Ciolacu se pliază pe profilul liderului populist, care
începe modest, nu are un istoric de documentat și urcă treptat, până
când ajunge la putere și abia atunci începe să-și arate mâna forte.
În
acest moment suntem acum și e foarte probabil ca Marcel Ciolacu să
poată construi acel regim de putere cu tendințe iliberale, după cum
arată sondajele de opinie și reușitele lui în partid, una dintre acestea
fiind și îndepărtarea Gabrielei Firea de prim-planul politicii.
10
august ar fi trebuit să fie mișcarea socială care resolidarizează
diaspora cu țara. A fost un protest uzurpat, deturnat, politizat și
reprimat violent, în stilul caracteristic strategiilor moștenite de la
regimul comunist: compromiterea protestului a dus societatea în starea
de apatie generalizată, cu consecințe care încă nu au atins potențialul
dezastrului, dacă ne gândim la posibilitatea ca AUR să-și adjudece peste
20 de procente în alegerile din 2024.
