Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium
sâmbătă, 3 aprilie 2021
Dosarul secret al generalului Nicolae Militaru – un spion rus în fruntea armatei --Publicat la 2 aprilie 2021, 08:54 de Mihai Popescu- Sursă : Evenimentul zilei
vineri, 2 aprilie 2021
Pacepa. De la corupția sistemului la prăbușirea rețelelor DIE (3) - Madalin Hodor- 30.03.2021 -Sursă : Revista22
Probabil cea mai consistentă parte a anchetei declanșate după plecarea lui Pacepa privea corupția endemică din interiorul Direcției de Informații Externe. De fapt, din interiorul întregului aparat al Securității. De fapt, din întregul sistem comunist. Asta, dacă cineva chiar și-ar fi propus să pună cap la cap declarațiile celor peste 400 de ofițeri de Securitate în care este descris cu lux de amănunte un întreg sistem complex, construit în zeci de ani sub privirile binevoitoare și cel mai adesea cointeresate ale unor înalți oficiali ai partidului. Chiar ale tovarășului, de fapt.
Ideea de bază a comisiei era aceea de a documenta modalitatea în care Pacepa și „gașca” (Doicaru, Luchian, Marcu și ceilalți) reușiseră să își cumpere influența și să-i corupă atât pe subordonați, cât și pe cei care erau deasupra lor. Ar fi fost vorba, astfel, de un plan diabolic care se folosea de vulnerabilitățile sistemului, scopul fiind obținerea unor poziții cât mai importante în cercul de putere din jurul lui Nicolae Ceaușescu. Culmea, tocmai în această presupunere, membrii comisiei de anchetă nu erau departe de adevăr. Și, culmea, tocmai acest adevăr nu putea fi spus, pentru că ar fi însemnat recunoașterea faptului că fenomenul corupției era generat de chiar sistemul comunist. Și că el ajunsese la cel mai înalt nivel.
Fără îndoială că Mihai Pacepa a fost un corupt, mărturie stând pozele realizate la reședința sa din Aleea Alexandru nr. 28. Existau magazine destinate nomenclaturii comuniste care aveau mai puțină marfă (băuturi, țigări, obiecte casnice) provenită din Occident decât avea generalul în subsolul vilei. Oricine își imagina însă că Pacepa nu avea de gând să fumeze singur sutele de pachete de Kent și să bea sutele de sticle de whisky. De asemenea, nu avea nevoie de câteva zeci de frigidere, aparate de aer condiționat, casetofoane etc. Nu. Marfa era destinată să intre „în circuit”. Cu ea, generalul urma să cumpere bunăvoința unora, să se asigure de loialitatea altora și să recompenseze serviciile subordonaților.
Misiunile în străinătate ale lui Mihai Pacepa din ultimii săi ani aveau o importantă componentă „comercială”. În mod concret, generalul primea „liste de cumpărături” de la diferiți demnitari comuniști și odată ajuns în țara de destinație folosea ofițerii rezidenței DIE pentru a achiziționa respectivele produse. De cele mai multe ori, achitarea lor cădea tot în sarcina respectivilor ofițeri. Care nu aveau de ce să se plângă, pentru că la rândul lor se ocupau tot cu acest tip de trafic, la scară mai mică, evident. Oricum, cei mai mulți dintre ei își cumpăraseră trimiterea la post, o afacere care ajunsese atât de extinsă, încât interesul operativ devenise un fel de pretext.
Să dăm însă crezare ideii că de toate acestea vinovat era doar Pacepa ar fi o mare prostie. La data la care tânărul căpitan se transfera de la Direcția de Contrasabotaj la Direcția de Informații Externe, rețelele de corupție erau deja adânc implantate în toate instituțiile comunismului românesc. Sub marea transformare ideologică stătea o realitate a jafului generalizat: averile „dușmanilor poporului” se scurseseră spre noua clasă conducătoare. Iar ofițerii de Securitate, avangarda acestei lumi noi, își luaseră partea. Și intenționau să o păstreze și să își continue activitățile lucrative. Am mai spus și, cu riscul de a mă repeta, o mai spun o dată: cei 50 de ani de comunism au însemnat un jaf permanent, au însemnat îmbogățirea unei pături privilegiate pe spinarea a milioane de sclavi. Atât de simplu.
Pacepa nu a inventat corupția, nici cea din DIE, nici cea din aparatul de stat. A fost însă, el și grupul din jurul lui, suficient de inteligent încât să se folosească de ea pentru a ajunge până în cercul lui Nicolae Ceaușescu. Când membrii comisiei de anchetă din 1978 au descoperit liniile de legătură ale rețelei construite și faptul că ele duceau direct la membrii importanți ai conducerii, mai ales cei din noua generație a „speranțelor”, s-au speriat. De aceea, după ce au radiografiat problema și au realizat o poză „de etapă”, au îngropat concluziile și, cu excepțiile care nu au putut fi evitate, nu s-a întâmplat mare lucru. Exact cum se mai întâmplase, problemele reale erau dezgropate doar pentru a fi îngropate și mai adânc.
Mai existau problemele care țineau efectiv de activitatea de spionaj.
Fugi, Agheană, fugi!
Nu este o exagerare că spionajul românesc a suferit o grea lovitură de la Mihai Pacepa, acesta fiind unul dintre principalele motive pentru care unii dintre foștii săi colegi i-au păstrat un loc special în inimile lor și din „trădător” nu l-au scos. Pe de altă parte, să pui în sarcina exclusivă a acestui episod faptul că „epoca de aur” a DIE/CIE s-a terminat la sfârșitul anilor ’70 este o exagerare. Mai aproape de adevăr este faptul că și spionajul românesc a suferit consecințele izolării tot mai accentuate a regimului de la București. „Spionii” noștri nu prea mai aveau ce „spiona” pentru că pur și simplu nimeni nu mai intra în relații economice cu Bucureștiul.
Adevărat e însă că, după fuga lui Pacepa, rețele întregi ale DIE au căzut. Sute de ofițeri au fost retrași de la posturile lor, conducerea DIE a fost înlocuită de activiști de partid, pe ideea „întăririi controlului partidului”, iar Nicolae Ceaușescu nu s-a mai uitat niciodată cu aceiași ochi la „băieții lui de aur”. Operațiuni care au presupus ani de muncă a trebuit să fie abandonate. Să dau un exemplu.
La sfârșitul anilor ’50, într-un sat din Moldova, un tânăr numit Ion Agheană, provenind dintr-o familie săracă de țărani, murea înecat. A fost înmormântat în sat și, din motive necunoscute, familia a ținut să dea și un scurt necrolog la ziar. 20 de ani mai târziu, Nicolae Ceaușescu se pregătea de o vizită extrem de importantă în Statele Unite, unde urma să îl întâlnească pe președintele Nixon. De prisos să spun câtă importanță s-a dat la București vizitei.
Pentru a exploata propagandistic la maximum momentul, Editura Politică a editat o lucrare (185 de pagini) dedicată întâlnirii, intitulată „Vizita tovarășului Nicolae Ceaușescu în SUA”. În debutul cărții este prezentat un interviu generos acordat de secretarul general unui jurnalist „american” pe nume John Pearson, redactor-șef adjunct la publicația „Business Week”. Impropriu spus „interviu”, pentru că, de fapt, este vorba despre un elogiu adus „personalității de renume mondial” a președintelui român.
Știa Nicolae Ceaușescu în 1973 că „jurnalistul american” John Pearson era, de fapt, Ion Agheană, una dintre „fantomele” DIE? Știa că tânărul mort în România apăruse cu o biografie creată de la zero în Statele Unite, că fusese sprijinit să se căsătorească și să își întemeieze o familie, că fusese „ajutat” să ajungă redactor-șef adjunct la o publicație nu lipsită de oarece prestigiu și că în această calitate executa o misiune de propagandă în folosul său? Poate. Cert este că imediat după fuga lui Pacepa, Agheană a fost obligat să își părăsească intempestiv viața din SUA și să revină în România. Ani buni a încercat fără succes fie să își aducă familia în RSR (soția a refuzat net, din motive de înțeles), fie să plece definitiv. Urmele lui Ion Agheană se pierd în arhivă la începutul anilor ’80.
Nu putem estima la câte astfel de cazuri a condus fuga lui Pacepa, iar în absența deschiderii arhivelor americane e greu de cuantificat contribuția exactă a generalului la destructurarea rețelelor de spionaj ale Securității în Occident. Insistența cu care statul american a pledat pentru grațierea sa și repunerea lui în drepturi ne dă o oarecare idee. //
TAGS:
marți, 30 martie 2021
Ion Minulescu, prins între iubirea pentru soţie şi pasiunea pentru amantă - 27 martie 2021, 14:54 de Ana-Maria Şchiopu - Sursă : Adevărul.ro
Ion Minulescu, prins între iubirea pentru soţie şi pasiunea pentru amantă
Totuşi, l-a întâlnit. Împreună cu soţul ei, a mers la balul pe care „Tinerimea artistică“ îl ţinea la Teatrul Naţional. A fost un moment pe care nu l-a uitat niciodată. Peste ani, îi povestea mamei lui Minulescu întâlnirea lor: „Nu ştiu dacă ţi-ai închipuit vreodată minunea care se petrece lăuntric într-o asemenea seară de feerie şi de neprevăzut. Să ştergi realitatea şi să te laşi dus de închipuire. Să simţi viaţa că se transfigurează. Şi în această atmosferă animată, irupe un cavaler medieval. Poartă zaua împletită în fire metalice, brasarde şi genunchiere de armură, îşi ţine casca cu panaş în mână şi pe umeri îi flutură mantila de pelerinaj a cavalerilor. E mare cât un exemplar de muzeu. Vorbeşte volubil, cu gesturi largi şi atrage în jurul lui o seamă de travestiuri celebre: «Ion Minulescu», aud murmurându-se în jurul meu! Desprins din Romanţele lui, mi s-a părut că pentru mine coborâse dintre zidurile crenelate ale unei cetăţi feudale. Cu un an-doi în urmă, citisem «Romanţa celui ce s-a întors». Atunci îi dădusem un chip în gândul meu, aşa cum şi-l închipuia imaginaţia mea romantică: subţire, palid şi cu ochii albaştri“. Din acea seară, Claudia a ştiut că ea şi Minulescu sunt sortiţi unul altuia: „Era poate o zi ca oricare alta, dar pentru mine semăna cu una din acele zile unice în care parcă auzi vocea zeilor dincolo de fiinţa ta şoptindu-ţi: «Zarurile sunt aruncate!». În ziua aceea două fiinţe se găsiră ca după o căutare îndelungată şi aveau să-şi aparţină una alteia, până la sfârşitul vieţii“.
POPASUL BOEMIEI DIN CALEA DOROBANŢI 7
Zaiafeturile literaţilor erau găzduite adesea chiar în locuinţa cuplului Ion Minulescu-Claudia Millian. Înainte de război, au locuit pe Calea Dorobanţilor, la numărul 7, într-un apartament încăpător, cu camere înalte şi cu balcon din fier forjat, cum cerea moda. Locuinţele şi le-au decorat mereu împreună, ca un fel de ritual. Pentru ei era atunci perioada orientală – covoarele colorate, care le îmbrăcau pereţii şi podelele au rămas, peste ani, în mintea şi în fotografiile Claudiei. Boemul apartament era decorat cu „vase de alamă neagră şi aurie şi vase de ceramică persană în care aşezam mari buchete de plante mauve de litoral, pe care le strângeam vara pe falezele Tekirghiolului. Ani de zile trăiau florile astea, fără de apă, având în ele ceva din transparenţa şi duritatea cochiliilor marine“.
ÎN PRIBEGIE, ÎN MOLDOVA
ULTIMA DATĂ CÂND MINULESCU A FOST VĂZUT PE CALEA VICTORIEI
Aprilie 1944 a fost o lună dezolantă pentru bucureşteni. Oraşul era bombardat şi sunetul de fundal era un strigăt continuu de ajutor. Capitala era în haos, nici lumină nu mai era – iar poetul se căznea tot cu cele literare: „Minu e ca un copil bun. Are încredere în grija şi în prevederile noastre. Ar vrea să citească, dar la lumânare nu poate“. Într-un Bucureşti aşa cum nu-l iubise avea să-şi trăiască ultimele zile Ion Minulescu. Pentru Claudia Millian, 4 aprilie nu a însemnat ziua bombardamentului, ci ultima zi când s-a plimbat la braţ cu soţul ei, pe Calea Victoriei: „Ne vom aminti mereu de această zi, oricât am trăi de mult şi oricât am fi de fericiţi. Eu măsor în gând fiecare clipă trăită, după aceea, şi fie-care întâmplare petrecută cu Minu, fiindcă acea zi nenorocită era preludiul morţii scumpului meu tovarăş de viaţă“.
O romanţă pentru mai târziu: aventura de 20 de ani cu Rose Kritzmann
„EŞTI O GURMANDĂ SĂLBATICĂ ŞI VEŞNIC NESĂTULĂ“
Cât de pasională şi de mistuitoare a fost această dragoste pentru el, aflăm chiar dintr-o scrisoare: „Îmi dau seama că n-am să te pot domestici niciodată. Fiara cu chip de femeie fatală va sfârşi să devoreze pe omul idiot cu veleităţi de îmblânzitor de circ. Eşti o gurmandă sălbatică şi veşnic nesătulă, care înghiţi mâncările ce-ţi plac fără să te întrebi măcar ce anume mănânci. Mănânci de toate. Eşti femeia căpcăun care mănânci chiar oameni. Poftă bună! Ai să mori însă intoxicată fiindcă preferinţele tale merg spre alimente delicate pe care voluptatea privirilor tale aride le descompune mai-nainte de a le mesteca între dinţi. Din cea mai mică neplăcere provocată involuntar, tu faci un adevărat cataclism sufletesc. Este un fel de cutremur de pământ care distruge câte o parcelă din omenire. Ai să rămâi în istoria faptelor diverse tragice. Mi-e frică să mă mai apropii de tine şi, totuşi, laşitatea mea sufletească nu-mi îngăduie să te ocolesc. Când te voi întâlni pe stradă întâmplător mă voi mulţumi să te privesc după cum ani de-a rândul te-am privit fără să-ţi vorbesc. Nu voi mai trece însă pe strada Regală fiindcă mi-e teamă că iubindu-te iar voi face prostia să-ţi vorbesc din nou. Şi gestul meu de atunci îmi aminteşte mâna unui cerşetor lihnit de foamea obsesiei tale. Pomana ta însă mă doare. Iarta-mă că ţi-am cerut-o. Îţi sărut amintirea ta veşnică, singura mea suferinţă imensă, dulce şi iremediabilă“.
SCURT ÎNDREPTAR DESPRE BOII ÎNDRĂGOSTIŢI
citeste totul despre: ion minulescu claudia millian poezie simbolism scrisori amanta bucuresti scriitor artist anticariat corespondenta primul razboi mondial iasi bombardament
Citeste mai mult: adev.ro/qqmo08