Judecând după nivelul nostru de civilizație la capătul celor treizeci de ani istorici de „tranziție” pe care i-am împlinit, înclin să cred că cel mai mare pedagog valah al României a fost un poet care în tinerețe scria versuri involte.
Când spun „pedagog valah”, am în minte un ins care, în ultimele decenii, a marcat populația românească din Câmpia Dunării (ceea ce ardelenii numesc generic „Sudul”) printr-un model de comportament iradiant, caracterizat prin cultivarea vulgarității, a țopeniei obraznice și infatuate, a cabotinismului lucrativ, a închinării vieții profitului făcut cu prețul unei nerușinări fără margini. Faptul că un asemenea individ a aspirat la rangul de „simbol al revoluției” dă măsura felului în care ceea ce a început în iarna lui ʼ89 ca act de demnitate și sacrificiu a sfârșit, prin contribuția lui, ca prostituare a istoriei. Rar îți e dat să vezi categoriile vieții mai crunt caricaturizate de un singur ins, rar se întâmplă ca „jumătatea funestă” a lumii să scape mai voioasă de sub control. Puțini oameni, în deceniile din urmă, au debilitat atât de mult, prin isprăvile lor, ființa morală a românilor, sădind în ei credința că sunt condamnați să trăiască într-un univers pocit și populat cu oameni scălâmbi.
În preajma lui ʼ90, poetul intră în rolul de disident oficial, dar tot ce face (și mai ales cum face) în zilele revoluției din decembrie și în continuare ne obligă să recurgem la scenarii de culise nedescâlcite nici până în ziua de azi. Cândva se va afla poate că a făcut parte din casting-ul unei cacialmale istorice, că a fost agentul trasformării unui moment sublim într-o farsă. Căci a văzut vreodată cineva un disident care, după ce se presupune că, mânat de virtuți nobile, s-a aruncat în lupta cu Răul, să se lăfăiască apoi într-un comportament de pușlama ordinară?
Odată ajuns „simbol”, surpă tot ce putea deveni reper în noua societate, tot ce se contura public ca valoare, caracter și ținută umană. E drept, disidentul de dinainte nu studiase Calvarul și Golgota, pregătirea obligatorie de care vorbește N. Steinhard pentru cei care vor să învețe „meseria de om în lume”, ci doar Academia de Studii Politice „Ștefan Gheorghiu” de pe lângă Comitetul Central, ai cărei absolvenți, sub Ceaușescu, au umplut rândurile DIE, iar după ʼ90, au dat miniștrii, prim-miniștrii și afaceriștii de top ai României.
Cert e că, în locul personajului nimbat de aura disidentului, la rampă a apărut scandalagiul, vedeta, mitocanul, poftangiul, un claun isteric locuit de patima căpătuielii. Debutează în noul timp al istoriei imaginându-și că totul îi e permis. Prima lui grijă este să schimbe un apartament din Piața Dorobanți pe o ditamai vila de pe Bulevardul Aviatorilor, atribuită cu ani în urmă unei nomenclaturiste din stirpea protejatelor Elenei Ceaușescu. S-a mutat într-o villa damnata, fără să-i pese de „ce va zice lumea” și fără să-i fie silă de aerul pe care urma să-l repire acolo. Apoi, ca proaspăt șef al Uniunii Scriitorilor, a încercat deturnarea în beneficiu propriu a unei tipografii donate după revoluție de statul german cărturarilor români. Scandalul izbucnit l-a măturat din fruntea Uniunii.
Intrat cu panaș pe scena lumii prin poarta revoluției, a început să împroaște continuu și tenace – găsindu-și discipoli în rândul inteligenților ușor de prostit – figurile celor două doamne (Doina Cornea și Ana Blandiana) care, în februarie 1990, au părăsit Consiliul FSN când a devenit limpede încotro voia acesta să împingă carul istoriei. Ni s-a fixat apoi definitiv în memorie prin felul în care s-a detașat de manifestanții din Piața Universității, sfătuindu-l pe Iliescu să pună tunurile cu apă pe ei și să-i lase „să fiarbă în suc propriu”.
Nu avea pudori. La lansările de carte apărea golănește în compania tarafului de lăutari pe disonanțele căruia chefuise până-n zori. Cu aceeași dezinvoltură, la Cotroceni, îi cerea președintelui să intervină „unde trebuie” pentru ca, pe harta turismului autohton, să figureze și un popas al grupurilor de vizitatori străini la moșia lui de pe malul Dunării.
Senzația pe care ți-o lasă această „silabă imprimată pe dos” din cartea umanității e că s-a născut ca să demonstreze cât de calpă și răstălmăcitoare poate fi gesticulația unui individ pe scena publică. În timp ce o colegă de breaslă făcea „Memorialul Sighet”, el reinventa bucătăria românească, propunându-le oamenilor la televizor să pună suc de portocale în tocănițe și sfeclă în cârnați țărănești.
Pentru că nu știe de existența argumentului rațional, te tabără cu gura, cu datul amplu din mâini, cu ochii pe care ți-i holbează în față de la câțiva centimetri și cu acel stropit aferent pe obraji care însoțește patosul isteric al vorbirii. Rar mi-a fost dat să cunosc o alcătuire cu chip de om care să facă harcea-parcea centrul de greutate al umanului printr-un comportament bezmetic și cupid de o asemenea anvergură.
Are un singur merit: după ʼ90, nu s-a dat niciodată mai mult decât era. Nu a fost „un impostor în strai virtuos”. Și-a asumat pe față postura de derbedeu haios, s-a îmbrăcat ca atare, a vorbit ca atare, s-a purtat ca atare, învârtindu-și brelocul cheii de la mașină pe policar, împroșcând calomnii și sărind cu gura la oricine, disprețuind pe față reguli și legi, conducând mașina cu mâna dreaptă pe sticla de palincă și așternând un covor de semințe scuipate din mers între ambreiaj și accelerator.
În istoria ponosită a acestor ani va rămâne omul care a predat poporului român, cu har și vervă, bădărănia, transformând estetica și morala mahalalei în stil de viață comunitar.
Excelent articol. Cam așa este realitatea. Poetul în cauză a făcut toate combinațiile posibile să apară cumva la TV. În ultima perioadă a tot apărut la TVR și, peste toate, să facă comentarii politice în favoarea PSD.
Si pentru ca toate astea trebuiau sa poarte un nume, s-a numit „Mircea, fa-te ca lucrezi!”
Simplu spus: un articol mult asteptat, si care mi-a alinat dezamagirea.
Exact aceste cuvinte mi-au venit in minte cand am citit articolul.
Trist si adevarat- portretul este o imagine perfecta a fiintei poetului…
Nu, poetul măcar prin niște poezii destule la număr se deosebește radical de OMUL Mircea Dinescu… Tocmai în asta constă o mare tristețe… Poate de aceea, îmbătrânind și dându-și arama pe față, nici nu mai scrie versuri. Sau poate o scrie, dar nu mă mai îndeamnă pe mine nimic să le caut. Chiar mi-e silă de cum și-a bătut joc de talantul care i-a fost dat și pe care l-a îngropat sub un morman de gunoi urât mirositor.
Bine spus !!!
de ce de-abia acum domnule Liiceanu ?
Dinescu exista „depuis toujours”…
Pentru că erau in aceeași gașcă
Citind articolul mi-au trecut pe rand prin minte, bazându-mă mai mult pe descriere, decât pe faptul istoric mai multe nume: Cumpănașu, Vadim dar cred că mă opresc la Dinescu… sau la oricare al trecător de peste 50+ care a ratat ieșirea la rampă în timp util.
O excelentă caracterizare. Din nefericire, mai aveți și dreptate.
Ore e vorba de mircea (cu m mic)dinescu(cu d mic)?
Ce arma puternica e litera. Manuita cum trebuie izbeste ca o bomba. Kudos
Domnule Professor
Va sant recunoscator pentru acuratetea cu care ati zugravit acest personaj sulfurous si mizerabil a carui impostura, devenita blazon, a murdarit notiunea de intelectual si in general lumea intelectualilor.
Multa stima!
O caracterizare excelenta!
Să fie vorba de Mircea Dinescu? Stau și ce mă întreb ce o mai fi fluierat și ăsta prin biserica politic corectă de i se dă cu atâta sete la gioale :)
Fără îndoială că Dinescu e genul miticului iute de mână care nu moare de foame sub niciun regim. O lichea car’ va să zică. Dar măcar o lichea ocazional haioasă.
La urma umei „lumea culturală” (românească sau de auirea – nu prea e cine știe ce diferență) e constituită aproape integral din lichele – ce se urăsc și invidiază cu pasiune unele pe altele și/sau mizantropi profesioniști. Toți idioții ăștia posaci sunt până la urmă nesărați și fără niciun haz. Deci când vine vorba care din ei o fi mai puțin respingător, parcă licheaua ocazional haioasă are totuși niște puncte avans…
În rest? Vorba unui mitic (ager de mână și ăsta) coleg de facultate de odinioară: „Noi să fim sănătoși beey, că belelele curge!”
Lasa ca nu mi-e rusine nici cu celebritatile hollywoodiene, „mandria” Americii. Fiecare popor isi are scursurile lui…
P.S.
Si de ce era necesara aceasta „demascare” cand toata lumea i-l vedea clar pe individul slinos pus pe chiverniseala? Dupa reactiile comentatorilor deduc ca aveau aceasta parere de multa vreme. Nu merita, mai bine, sa fie ignorat, acoperit de colb si uitat in hruba lui?
Il mai ridicam acum iar la vederea natiunii si inca printr-o pana care nu ar fi trebuit pangarita cu un asemenea specimen degradat.
Vi se pare ca sunteti ,,haios” !? Ma intreb cati ani ati trait pana acum.
Cel descris mai sus, nici nu se compară cu – de exemplu – un prieten bun al autorului, fost ministru. Împărtășesc în totalitate comentariul dumneavoastră și îmi permit să adaug: intelectualitatea este, paradoxal, veriga slabă a societății.
Maxim mi-a placut. Mult v-a trebuit totusi. Lui Goma (care avea o intuitie incredibila) i-au fost de ajuns 2 vorbe sa-si dea seama ca „disidentul” Dinescu e un porc tradator. Totusi minunat. Mi-ati facut seara :))). Va multumesc
Ați uitat de revista dinesciana Plai cu boi care a ridicat nivelul cultural umoristic ;)
Chiar, eu imi amintesc! Pana unde l-a ,,ridicat” si de ce e rau ca a fost uitat!?
Dureros adevăr în portretul compus de dl Liiceanu dlui Dinescu. Vizibilă cu ochiul liber, constantă, întristătoare a fost degradarea simțului etic și a decenței dlui Dinescu mai ales în ultimul deceniu.
Dacă citiți jurnalele lui Mircea Zaciu și „Soră lume” de Ana Blandiana veți vedea că dădea semne din tinerețe de ticăloșie. Mai estompate atunci de realul talent literar pe care nu i-l neg și de faptul că la sfârșitul anilor optzeci părea să fi comis niște acte de disidență față de regim. Atunci l-am crezut.
Elegant si curat dar nemotivat.
admirabil pamflet.
Aveți dreptate, l-ați uitat pe Ion Cristoiu
Mircea Dinescu e o lichea cu talent – Cristoiu e doar o lichea…
Un KGB-ist si nimic mai mult! Asta a fost derbedeul iliescian cu aere de aristocrat dambovitean!
În sfârșit!!! După 30 de ani, îmi pierdusem orice speranță ca cineva să rostească ODATĂ adevărul despre Mircea Dinescu!!!
O caracterizare adecvată a unui poet relativ talentat dublat de un derbedeu slonos si un arivist socio-economic gretos. Genul de om care s-a ridicat contra lui Ceauşescu pentru că nu ii permitea lui si familiei sale să aibă acces la diverse avantaje si bunuri. Cand după revolutie s-a văzut cu sacii in căruţă brusc s-a intors contra rebelilor anti-FSN si Iliescu din Piata Universităţii. A trecut de partea represiunii cu uşurinta si fara remuscari. caracterul abject a facut ca si talentul artistic sa nu ii mai fie luat in considerare. Ma bucur ca dl Liiceanu are curaj sa spuna adevarul despre acest individ.
Bravo!! De când aşteptam această „analiză”. De câţiva ani bănuiam exact ce spune dl. Liiceanu în articol despre marele revoluţionar. Am urmarit, o vreme, opiniile politice exprimate atât de des la televiziunea naţionala, până când mi s-a făcut scârbă.
Vă mulţumesc d-le Liiceanu
Cu deosebit respect, Mihai Alexa
30 de ani după, mai precis.
Se vedea ce stofa are din cpun.
Stimate Domnule Gabriel Liiceanu, sunteți prea delicat cu un golan tupeit
Buna dimineața, domnule Liiceanu!
Probabil că nemaipomenitele isprăvi ale lui Mircea Dinescu au atins niște culmi ale nerușinării, dacă ați decis că acest obraznic și – trebuie să recunoaștem – talentat versificator merită o reacție. Replica dvs. aduce, însă, în actualitate, „găinării” (mai mici sau mai mari) ale poetului disident petrecute cu ani și ani în urmă. Întrebarea firească este de ce nu ați semnalat mai demult aceste stupefiante comportamente?
E drept, în „Ușa interzisă” descrieți scena în care îi băga pe gât – vorba vine -lui Iliescu niște canistre cu vin, dar nu credeți că, având în vedere că erați la curent cu fapte mai grave ale disidentului nostru naționale, e cam puțin?
Și încă ceva: „Valah”, da, dar de ce pedagog? A ajuns, oare, Dinescu un fel de dascăl al neamului? Sau poate vă referiți la apostolatul minciunii și al vulgarității colportate săptămânal în emisiunea lui Ionuț Cristache, România 9?
Să nu uităm că a intrat în TVR pe 22.12.1989 și n-a mai ieșit până acum!
Avea atunci un bilețel cu numele lui Iliescu pe care l-a chemat să conducă țara. De unde îl avea? În 1989 fusese în RDG și la Moscova, deci? Dar cànd a fost dizident? După ce s-a întors de la Moscova?
Tocmai a anunțat ca pleaca la Prima TV cu tot cu emisiunea despre carnați si fotbaliști. Asta după ce s-a publicat ca incasa 15 000 Euro pe luna ca sa-si facă singur reclama.
A simțit ca vine o noua conducere si si-a luat catrafusele înainte de a fi împins pe scări. Tare ma tem ca noua conducere va aduce noi pedagogi valahi.
Puslamaua de dinescu si licheaua de Buscu:talente versificatoare si narrative uriase,insa anulate de pofta lor de capatuire imediata,ambii deveniti pesedei gretosi.Puschea pre limba lor!!
Păcăliciul dizident avar după averi. Nebunul regelui ilici.
Un prajitor in tigai canceroase de teflon, care de ani de zile face afaceri cu statul, primind gratuit o halca din grila TVR ca sa isi promoveze propriile afaceri. Bleaahhh!
Un portret cit se poate de fin, pentru asa un caracter grotesc precum cel al „poetului national” – asa cum il titra un documentar frantuzesc indata dupa decembrie 1989.
Da, domnul Liiceanu ne aminteste iar (insa intr-adevar, cam tirzior…, iar de-i asa, de ce nu au facut-o si altii in tot acest timp?) de un alt ciocoi impostor, un Houdini al intelectualului in „tranzitie”, cu staif, boema si lautari, prietenul noii puteri. Mirciulica e cel ce i-a pus fata umana comunistului Iliescu, prin formula prietenoasa ” n’ea Nelu”. Pururi hazliu, infasurat in pixeli de markrting, poetul a fost un „brand”, ceva mult mai reusit, mai durabil decit Gabita Oprea… Peren. Mereu prezent la TVR, batindu-se pe burta cu toata lumea, mogulas de presa, inginerul nostru de suflet devine astfel director-anestezist de constiinta.
Mi-a fost sef la CNSAS, cind era membru in Colegiul Consiliului. Omul nu stia ce-i aia condica, totul e informal la el, un amic imi povestea ca-si platea angajatii de la Plai cu boi direct dintr-un sac de gunoi menajer din care angajatii isi suflecau minecile dupa bancnote…
Ce mai tura-vura, un personaj – ai zice fascinant, din filmele lui Kusturica, dar cu o incredibila rata de conversie, de optimizare a beneficiilor de toate felurile.
Acest pamflet este o replica la un pamflet publicat de MD in Catavencii:
https://www.catavencii.ro/editorial/saru-mina-nasica/
Putem sa-i reproșam multe lui Dinescu dar nu-i lipsește talentul de pamfletar. Si uite asa aflam cum isi spala chilotii in public cumetrii pe bune Mircea Dinescu si Ana Blandiana.
Mircea Dinescu este o combinație nefericita intre Valahia puturoasa a lui Petre Pandrea, un fel de Coriolan Drăgănescu, cu Levantul lui Panait Istrati si poetii derbedei tip Francois Villon. I se potrivește poate poezia lui Villon: Cârciumarul care toarnă apa-n vin.
Poeții sunt si ei oameni, sunt supuși valurilor vieții: unii publica poezii închinate lui Lenin pana in 1983 si li se publica opera in tiraje masive si in 1989, apoi devin simboluri ale rezistenței prin cultura, alții dau intreview-uri, dictate zic unii de la Moscova, in Liberation si apoi ajung profitorii tuturor noilor regimuri post decembriste.
Iata faptele, in ordine cronologica, ca sa se inteleaga contextul:
1. Cititi in COTIDIANUL punct RO din 28 februarie 2021 textul cu titlul:
În ultima sa carte, „Soră lume” Ana Blandiana face acuzaţii extrem de dure la adresa lui Mircea Dinescu — de Ion Spânu.
2. Cititi in CATAVENCII punct RO din 9 martie 2021:
Săru’ mîna, nășică! — de Mircea Dinescu.
3. Recititi articolul de mai sus, publicat pe 11 martie 2021.
Cam asta-i. Doar Oprah mai lipseste din peisaj.
Apropo de viciile si defectele lui Dinescu, citeva vorbe de la Taki Theodoracopulos despre breasla scriitorimii („Where Has All the Talent Gone?”):
“Am fost convins dintotdeauna ca misiunea filmelor post-Fred & Ginger a fost sa reduca, atit cit le-a stat in putinta, manierele si moralitatea societatii. Cu mult timp inainte de inventarea camerei de filmat, vechii greci obisnuiau sa ii arunce pe dramaturgi in inchisori pentru coruperea societatii, un obicei care nu a mai fost urmat de generatia noastra pentru ca nu sint suficiente locuri in inchisori in care sa fie cazati toti cei vinovati.
Intre timp, Cervantes a fost un puscarias cu repetitie din postura de functionar al statului caruia ii cam placeau banii publici, Lope de Vega obisnuia sa vorbeasca despre violuri un pic prea mult, Ben Jonson a comis o crima si a facut puscarie de trei ori, Racine a fost un gigolo pentru Madame de Maintenon, Milton isi batea nevasta si a sfirsit la balamuc, Samuel Johnson avea tot timpul datorii uriase, Voltaire era sistematic expulzat din Paris si din Franta si a facut puscarie la Bastilia, Diderot a furat bani de la un preot, iar minunatul Tennessee Williams a abuzat de bautura si de baieti toata scurta lui viata.”
Este 5.59 am si va multumesc dl. Liiceanu pentru acest panflet.
In volumul „Fata catre fata. Intalniri si portrete” aparut la Humanitas, Andrei Plesu il evoca pe Mircea Dinescu ca pe un prieten devotat. In galeria prietenilor, Plesu ii mai evoca pe Petru Cretia, Wolf Lepenies, Adam Michnik, Dan Setlacec, Dan Slusanschi, Edmund Pollak, Victor Rebengiuc, Johnny Raducanu, Profesorul Cajal, Mihai Botez, si, evident, pe dumneavoastra. Iata ca ati incaput, in inima mare a lui Plasu, alaturi de Dinescu. S-a putut deci. Banuiesc ca v-ati razboit cu Plesu sa i-l scoateti din suflet pe Dinescu. N-ati reusit. Nu banuiesc de fapt, stiu precis ca asa s-au intamplat lucrurile. Aveati deja o parere definitiva despre Dinescu formata cu multi ani in urma. Iata dovada, chipul dumneavoastra incrancenat, cand Plesu vorbeste relaxat despre Dinescu:
https://www.youtube.com/watch?v=NSkurJ4aIG4
uite ca toti parvenitii astia inca au succes din pacate
Să înteleg că din cauza lui Dinescu nu avem diguralizarea și autostrăzi, școala și medicina sînt praf, ca și poliția, clădirile de patrimoniu la fel ca urbanismul la pămînt, instituțiile statului conduse de analfabeți oficiali păzesc cetățeanul să nu-și primească drepturile, redactarea legilor e făcută de foști paznici de cap, Academia e de rîs la fel ca si ambasadele, cercetare și inovații poți să uiți, se predă religie în școală în draci, 112 e ca să ne fie violate și ucișe copilele… da, îl disprețuiesc pe acest Dinescu!
L-am intalnit doar odata. La festivalul Dilema Veche in Alba Iulia. Era vanzator la taraba. Vindea in cutii „vinul lu Dinescu” pe carton erau versuri de ale lui. Greu o fi fost lu Masha, nevasta lui, ma gandeam, un om fara nici o limita.
Domnule Paul Barbu, aici avem un exemplu clasic despre cum se fac banii. Dinescu, mai fraier și nițel mai troglodit făcea negoț cu vinul casei ambalat în cutii pe care erau tipărite versuri. Domnul Liiceanu, sofisticat, elitist și cu un usage du monde net superior țopîrlanului care vindea cîrnați și molan, îl plimba pe Paulo Cohelo pe la tv și îl tîra prin tot felul de conferințe larg mediatizate pentru că editura sa trebuia să facă bani din vînzarea cărților acestui domn care ne era vîndut drept unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului. Succesul nebun printre coafeze, casierițe, domnișoare pasionate de fitness și cariere de model/asistente tv, etc. al acestui remarcabil autor promovat intens de domnul Liiceanu a demonstrat că abordarea unei campanii bazată pe apelul la setea de cultură și satisfacerea nevoilor intelectuale ale boborului duce la profituri mult mai mari decît a scos Dinescu cu vinul lui. Sînt bani netezi și frumos mirositori scoși din cultură, nu parale mototolite și unsuroase îndesate la chimir de pe urma speculării poftei de mici și zaibăr vîndut de tarabagiul Dinescu unui bobor de mitocani și sclavi ai burții. Să hrănim intelectul, nu mațu’, domnilor! Și dacă ne ies niște bani frumușei de aici, cu atît mai bine! Deși, dacă stau să mă gîndesc mai bine, Gălbioara de Potelu rimează nițel cu Paulo Cohelo (mai ales dacă îi spunem numele pă purtughej, sau în limba braziliană, după cum zicea Loredana Groza, o mare ”fană” a scriitorului).
demonstrat că abordarea
Presupun că erați chiar turmentat când ați făcut comparațiile și sunt convins că preferați oricând o carafă cu Potelu unei lecturi de la Humanitas…
Excelent articol.O alinare pentru toti care asteptau aceasta confirmare.Dar cei care l-au tinut in brate la TVR ani si ani la rand, ei ce fel de oameni or fi ?
Portretul acesta e valabil pentru foarte multa lume.
Nu ați pronunțat numele lui Dinescu până la final.
L-ați sugerat tot timpul.
Nu așa cum a procedat el, la revoluție și după, s-au purtat majoritatea românilor ?
Nu au profitat de orice șansă pentru a se căpătui ?
Dinescu a devenit bogat atunci când și-a vândut acțiunile de la Academia Catavencu. Și cu banii aia s-a apucat de afaceri.
E mai rău Dinescu decât alții în afaceri ?
E o blasfemie că pune suc de portocale in tocănițe ?
Ne obligă Dinescu sa punem suc de portocale in aproape orice mâncare ?
Dinescu nu are dreptul la părerii aceeași măsură în care are Pleșu sau Liiceanu ?
A, are alte păreri ….
Dinescu a fost simpatic cat l-a luat la mișto pe Iliescu. Nu că Divertisul, dar s-a descurcat.
Când s-a aliat cu nea Stelica și a apărut joia să-l toace pe Băsescu, cum s-a priceput el așa (nu mi s-a părut că Băsescu ar avea un limbaj mai breaz decât al lui Dinescu) hop, basiștii că d-voastră și că mine au zis că poetul s-a dat cu PSD.
Pe urmă l-a luat la puricat pe Iohannis. Noi, aia anti-psd, am zis că e sluga PSD, nu ?
Omul e așa de când e el.
Asta e stilul lui.
Așa vede el lumea.
Și el, și Liiceanu, au dreptul la păreri despre scena politică.
Nici Dinescu, nici Liiceanu nu dețin soluțiile pentru o viață mai bună pentru români.
Dinescu a găsit o cale de a deveni un mic moșier. Că mulți alții.
Ca Isărescu spre exemplu.
Aștept o analiză a d-voastră despre Isărescu. Nemuritorul.
Tare sunt curios sa vad ce veți spune despre el.
Îi iau partea lui Dinescu nu pentru că aș fi de acord cu părerile lui, ci pentru că mi se pare o exagerare oribila modul în care este zugrăvit.
Cunosc o mulțime de alți oameni, fără talent la ceva, care au prosperat după revoluție, care erau niște nimeni, nu și-au riscat viața în nici un fel precum Dinescu, și au averi mult mai mari decât el. Doar pentru că au spirit antreprenorial și un sprijin din partea unui securist.
Ați putea sa vă ocupați de securiști, domnule Liiceanu. Sa ii analizați pe ei, nu pe prăpăditul asta care s-a străduit să supraviețuiesc după cum s-a priceput el, la fel ca d-voastră sau că mine sau că oricare dintre noi. Și pentru că a reușit mai bine decât alții, trebuie terfelit ….
Credeți că e un vector ?
Că lumea de-abia așteaptă să vadă ce mai zice despre cineva printre lăutarii aia ai lui, că sa voteze după cum zice Dinescu ?
Eu mă îndoiesc.
Sper că apreciați și altfel de păreri decât cele care va lăuda.
Multa sănătate va doresc.
Eheee, cu argumentele dvoastra il puteti reabilita chiar pe Paunescu. Ori pe Vadim. Dece nu, chiar pe Iliescu!? Sau, chiar pe securisti, caci si ei s-au descurcat cum s-au priceput. Sau chiar comunismul: o ideologie buna, dar prost aplicata. Nu?
Dar asta face toti banii: „… nu pe prăpăditul asta care s-a străduit să supraviețuiesc după cum s-a priceput el”.
Scurt și la obiect!
poți avea încredere în toți cei cu neveste de la Moscova?
adică aproape tot CC al PCR, apoi Generali din MAPN.
După 1989 ne-au condus sau influențat în mass-media: Iliescu, Militaru, DINESCU, toți cu neveste de la Moscova
Portret excelent, cu exceptia ultimei fraze. Personajul nu a fost modelul de badaranie al poporului roman, ci o emanatie a poporului badaran din care se trage.
tot rominu ie poet !
Domnule Liiceanu, m-ati facut praf! In viata mea nu m-am gandit ca se poate descrie atat de frumos, uratul.
Eroul asta s-a comportat in ziua de 22.12.1989, la ora 13.00 de parca fusese aduc cu forta la TVRL. Era speriat si disperat ca Ceausescu il va executa (nevinovat) in eventualitatea ca se va fi intors cu helicopterul pe acoperisul CC. De altfel a disparut citeva zile, aparind atunci cind Iliescu l- a asigurat ca totul este sub control, ca a trecut pericolul, iar apoi a urmat ceea ce D-l Liiceanu ne prezinta in articol.
Jos palaria pentru domnul Liiceanu.Un text scoala,cum rar mi-afost dat sa citesc,despre un mascaricici national,care a adus mahalaua in pseudoteleviziunile „lor”,care siluieste limba romana si care are tupeul sa scrie rautati despre o Doamna a culturii romanesti-Ana Blandiana.!O rusine nationala…
Comentez si eu, ca mai multi inaintea mea, ca acest articol vine cam tarziu. Banuiesc ca d-lui Liiceanu i-a fost greu sa scrie ce a scris (prea e gretos personajul) dar m-am intrebat de mult timp ce i-a retinut pe altii sa remarce impostura marelui dizident desi se putea vedea de pe Luna?
Excelent articol – Mă gândesc câtă impostură a adus Revoluția. Iată un patent al ei
Trist și cutremurător este faptul că acest personaj reprezintă (cu excepțiile de rigoare) un tip de comportament al sudului cu care cei din intra-Carpatic ne-am trezit într-un mariaj de coșmar.
Ca bucatar este totusi un impostor (nici macar nu stie sa sparga un ou, iar „retele” lui se vede ca sunt executate de cei din bacataria restaurantului). Deci pana la urma nu are nici un merit.
Scrieti asa: „În preajma lui ʼ90, poetul intră în rolul de disident oficial, dar tot ce face (și mai ales cum face) în zilele revoluției din decembrie și în continuare ne obligă să recurgem la scenarii de culise nedescâlcite nici până în ziua de azi. Cândva se va afla poate că a făcut parte din casting-ul unei cacialmale istorice, că a fost agentul trasformării unui moment sublim într-o farsă.”
Lucrurile au stat mai simplu. Inainte de revolutie sunt oameni care au avut curajul sa carteasca impotriva regimului si au platit, si oameni, majoritatea, care au tacut. Mircea Dinescu a cartit si a fost arestat la domiciliu. Andrei Plesu a cartit si a fost deportat in Moldova. Ana Blandiana n-a schitat niciun moment de dizidenta. A prosperat si inainte si dupa, iar acum, cand isi cosmetizeaza grosolan biografia, o aparati ca o sabie de lemn. Dumneavoastra nu ati incetat sa taceti si inainte si dupa, acum, cand nici macar nu-i pronuntati numele lui Dinescu.
Ca de obicei, Plesu limpezeste apele: „Capriciul istoric a făcut să trec, alături de familia ei, prin împrejurări severe, greu de înțeles, în toată aberația lor, de cei care au fost scutiți de experiența unui context politic dictatorial. Casa lui Dinescu era sub permanentă supraveghere, eventualii „oaspeți“ erau, la rîndul lor, „sub control“. Am continuat să mă întîlnesc cu Mircea, urmăriți, la zece pași în urmă, de „experții“ organelor. Pînă într-o zi, cînd o mînă drastică s-a instalat între noi (la propriu) și ni s-a interzis orice contact „peripatetic“. O vreme, am mai frecventat, sub vigilentă popreală, apartamentul din Bitoliei, profitînd de ospitalitatea nealterată a locatarilor lui. Iar în zilele revoluției, Mașa și Mircea s-au mutat la noi, în strada Paris, de teama unor „incidente“ greu de anticipat.” (Masa. Masenka. Masa Dinescu, Dilema veche, nr. 281, nr. 14-20 noiembrie 2019)
Da, ăștia ne-au fost profesorii de democrație după 1989. Cum se vede astăzi, au fost foarte buni. Iată ce elevi eminenți au absolvit: clasa politică actuală. Cu școli, spitale, adm locală, cultură, loc în Europa, poziția față de Moldova, jurnalism, toate celelalte.
..de la revoluționarul slab, palid, având sumanul rupt, la poetul tingirilor unsuroase, care-și etalează nonșalant traiul tihnit, de mic „moșier de stânga”..
Virulent cu cei care-i deranjează pasager interesele, dar închizând ochii împăciuitor față de marile ticăloșii comise consecvent și cu cinism de unii contemporani..
Așa e, dincolo de curajul tinereții și doza de nebunie necesară, el știa că legăturile sale de familie cu URSS-ul îl vor proteja..
În rest, e unul din marii profitori ai schimbării. I se potrivesc mănușă versurile :
„Banii nu tac, banii se fac
Totul e in mana lor,
Banii vorbeeeesc.…”
Memorabila diatriba. Ce ma surprinde insa mai mult decat ceea ce reprezinta Dinescu este voiosia si candoarea cu care el a fost prizat ani in sir de catre largi categorii sociale. Eu insumi am fost unul din acei frumosi naivi.
Se pare ca exista personaje care pot aglutina gusturi, pasiuni si moravuri diverse chiar si in jurul unei charisme discutabile.
Regret, dar dl Dinescu este expresia poporului. Un popor corupt, care în 1990 l-a ales cu 85% pe nemernicul Iliescu și a dat doar 4% pe democratul Rațiu. Nu e neapărat să citești „Republica” lui Platon ca să înțelegi oroarea mineriadelor și a aplauzelor tălîmbe ale acelor bucureșteni. Iar în ce-l privește pe măscăriciul lui Iliescu, nu-l mai urmăresc de atunci.
Dinescu,un individ despre a carui comportament nu am avut niciodata o parere buna,nici inainte de ’89 si nici dupa ( atentie nu vorbesc de talentul lui poeticesc )
Insistenta cu care a incercat dintotdeauna sa se puna in evidenta ,recurgand la tot felul de smecherii,mi l-au facut antipatic de-a dreptul.
M-am mirat cand ,dupa ’89, unii l-au considerat o scanteie a „revolutiei „, un simbol al ei.
Constat ca mai sunt si astazi unii care incearca sa-i justifice comportamentul de lichea.
Desigur gusturile nu se discuta dar moralitatea unui individ trebuie scoasa in evidenta chiar daca nu place unora !
Pacat! Cu talentul la tumbe si bale, ipochimenul merita, cel putin, un costum de arlechin. I-a fost refuzat in favoarea celui de moderator teleast sau de invitat iconoclast. E, poate singurul specimen despre care se poate spune ca „a fost” si „n-a fost” in aceeasi vreme. In rest, sa ii ierte Dumnezeu si flora, si fauna inconjuratoare, pentru ca insectarul si ierbarul sufletului sau sunt, demult, afumate…
Cazul MD este definitoriu de paradoxul cenzurii in RO. A fost ingrozitoare pentru ca ne limita accesul la universalitate si cunoastere, ca ne impunea un modus vivendi stas, dar a fost bun pentru ca ne-a obligat sa ne educam, sa ne controlam pornirile instinctuale, si sa ne comportam decent in public… Educati, needucati, cultivati, necultivati, toata lumea se exprima (scris, vorbit) decent, vulgaritatea sau injuriile publice erau inimaginabile! Ok, era de frica, dar era.
Astazi, libertatea de exprimare, in contextul unor oameni fara educatie, vulgari, mediocri dar cu tupeu, este cea mai proasta veste pentru eventuala infrumusetare a vietii acesteia prea gri de care ne plangem, calmarea furiei sistematice si a agresivitatii, adica insanatosirea mentalitatii noastre, deja profund paguboase, nu mi se pare iminenta…
Autorul spune : „Are un singur merit: după ʼ90, nu s-a dat niciodată mai mult decât era. Nu a fost „un impostor în strai virtuos”.” ———– Total de acord. Poate si altii ar fi trebuit sa faca la fel. Numa’ zic.
Articolul descrie cu subtilitate si eleganta metehnele unui personaj cunoscut public. Nu e vorba de o persoana din administratie sau politica, din acelea care hotarasc soarta românilor si a României, ci de un personaj a carui aparitie in public poate deranja.
In mod normal ma gindesc cam 15 secunde la 5 ani la domnul Dinescu. Deci nu se poate spune ca sint un fan, dar in timpuri vechi, fara sa fi avut multe informatii din culise, parea un personaj simpatic. Dupa cum scrie domnul Liiceanu, se pare ca nu e chiar asa.
Ceea ce remarc la articol este ca te pune in situatia radicala sa alegi: ori un ,,mascarici”, ori un intelectual rafinat.
Oare ce nevoie am sa fac asta la recomandarea cuiva? Domnul Dinescu nu mi-a facut niciun rau si ma tem ca nocivitatea lui este cu mult sub o zecime din nocivitatea celor care au luat tara ostatica, stim cine. Spontan l-a prefera in alegerea mea pe domnul Liiceanu, ca sa nu ma fac de ris, mai ales ca, eu fiind o persoana insignifianta, semnez cu numele meu. Daca e sa fac un idol din cineva, il aleg pe domnul Liiceanu.
Dar imi lasa un gust amar acest eseu pe care il scrie, pentru ca mie imi gusta un pronuntat iz de ad personam la care trebuie musai sa ma raliez si eu, altfel… am mai spus. Daca l-ar fi prins cu mita in sac cu ceva, da, insa altfel domnul Dinescu pare ca face cam ce a facut dintotdeauna.
As fi preferat sa-i pastrez pe amindoi fiecare cu un locsor al sau. Dar acum nu se mai poate: ori, ori.
In privința lui Mircea Dinescu cred că v-a reușit, stimate D-le Liiceanu, caracterizarea omului care, după 1989, nesocotindu-si talentul, a făcut „afaceri” in numele acestuia, s-a afișat cu un crez care a stupefiat pe multi.
Vorbea, chipurile, in glumă, dar intervenea in momente fierbinți pe unde putea să aibă credibilitate, mai ales pe diferite canale de televiziune. De aici să-i vină numele ( confuz – pentru mine) de „pedagog valah” pe care i-l dați?
Numai că poetul vândut mă preocupă mai puțin, el a lucrat la vedere cum se spune. Curiozitatea mea se îndreaptă, de fapt, către colega sa de breasla (si nașa unuia dintre copiii acestuia?) , Ana Blandiana, care,
într-o carte de memorii , publicata , de curând, la Editura Humanitas, face referiri nu tocmai onorante despre Mircea Dinescu . Ce proasta inspirație a avut autoarea, ce discutabila acceptare a publicării titlului a avut editorul! Deloc imaculata, poeta va trebui să-si amintească elanul cu care scria, cândva, versuri nedemne ca cele publicate , de pildă, cu doar 6 ani înainte de Revoluție. Autoarea era in voga si atunci, este si astăzi.
Slava
Slava fericirii
Vremii viitoare slava;
Slava lumii ce se naște
In aceasta ora gravă,
Slavă anului acesta
Ce-a ucis in colb milenii,
Si de flăcări ca drapelul,
Slavă veșnică lui Lenin!
(Almanahul Luceafarul, 1983)
Si un sfat, D-le Liiceanu: niciodată, dar niciodată, spre bunul dumneavoastră renume, să nu mai alăturați (sau asociați sau cum vreți să spuneți) numele Doamnei Doinei Cornea cu numele Anei Blandiana.Am fost editor
si știu ce valoare are cuvântul scris pentru posteritate.
Are dreptate domnu Gabi. Mai era un nenorocit care vindea bere, sudist si zeflemist la fel ca asta. Am uitat cum il cheama.
„Poetul-sub acoperire” a fost probabil un soi de individ format la scoala DIE, un tip specializat in diversiuni care putea sa simuleze orice si oriunde. „Poetul” putea, de asemenea, sa insceneze si o revolutie daca i se cerea. Acesta a fost unul dintre „task-urile” sale in 1989, acela de a mobiliza masele prin prestatia de la televizor. Eu am cunoscut astfel de oameni care aveau un comportament similar si carora nu le era teama de nimic. Astfel de indivizi au avut un mare succes in societatea de dupa ’89 si foarte multi s-au regasit in stilul sau „poetic”. Oricum, in anii ’90 ma amuzam teribil atunci cand aparea pe la vreo emisiune si cand folosea acel limbaj colorat de mahala.
In toată bădărănia si invartosenia lui de dinainte și după „revoluție”, nu cred ca este un inocent, un Caligula nascut doar din pofte și doruri poporene: Herder, Revolutie, CNSAS probabil ca nu sunt doar pauze firesti ca atunci când treci de la slănină la zacuscă si dai pe gât un paharel de țuică, ci nevoi bine dichisite intr-o societate unde lustratia nu a fost posibilă…