Pentru Germina Nagâţ, Dorin Tudoran şi Liviu Antonesei
Scrisoare deschisă din voia altora
- 22-01-2014
- Nr. 707
-
Marius OPREA
- Actualitate
- 34 Comentarii
Există mai multe feluri de a fi condamnat şi, multiplicate geometric, mai multe moduri în care îţi ispăşeşti pedeapsa. Infinit de multe condamnări şi ispăşiri s-au întîmplat, fie şi numai în istoria noastră recentă. Am lucrat, anul trecut, cu puşcăriaşi de drept comun la Aiud și am descoperit locurile în care oameni care gîndeau altfel decît regimul au fost ucişi. I-am dezgropat, dar asta este o altă poveste şi o altă viziune asupra comunismului. Poate că mai crudă. Toţi acei deţinuţi de drept comun, în număr de şase, îmi spuneau, sotto voce, că sînt nevinovaţi, că stau în puşcărie doar pentru că au condus fără carnet. Aveau un gardian, la Rîpa Robilor, cu cascheta dată pe spate în arşiţa verii, care, atotputernic, le-a dat voie deţinuţilor să facă o pauză la umbra unui pîlc de salcîmi. Erau, cum spuneam, şase şi tocmai şase morminte găsisem. Am înţeles, din puţine vorbe, că nu e bine să superi. Mai bine stai în banca ta. Am stat sub acel pîlc de salcîmi, după ce ani de zile uitasem puterea reculegerii într-un pîlc de salcîmi.
Cu sinceritate, vă spun că, trăind în ultimii ani asemenea experienţe, am găsit un alt mod de înţelegere. Eu, acum, mă dau de ceasul morţii, cum să fac rost de nişte lăzi, în care să îi reîngrop pe unii dintre morţii pe care i-am găsit în această vară la Târgu-Ocna. Acum, în toiul acestei false polemici, înţeleg că am greşit susţinînd că singura noastră putere asupra comunismului este aceea de a-i arăta faţa ca atare: victima, apoi de a găsi călăul. Nu am înţeles că există alte moduri, de pildă, cel virtual, de raportare. Prin lucrări ştiinţifice semnate de lumea bună. Poate că modul meu empiric şi cam din topor este greşit. Da, recunosc, există două feluri de a scrie istorie, am învăţat pe pielea mea. Aceea care place şi aceea care nu place. La fel şi în a descrie o realitate din anii ’80.
Doamnă Nagâţ, domnule Tudoran, domnule Antonesei! Se poate ca în istoria regimului comunist să nu am mare expertiză politologică. E doar una practică. Dar eu nu pot uita, pentru că unele aberatii se întîmplă şi astăzi. Cum se certau şi se ceartă oamenii la cozi. De la o coadă din vremea comunismului am o amintire: am luat un pumn în ochi de la o doamnă, pentru că mă așezasem pentru acelaşi litru de ulei de trei ori la coadă. Vărsat cu grijă de mama într-un bidon, mai departe, ascunsă în spatele Alimentarei, ca să ducem la ţară, la bunici.
Nu. Despre asta nu se vorbeşte. Nu înţeleg de ce. Tot nu înţeleg. Dar, într-un fel, tot despre asta a vorbit atunci – în felul său şi pe expertiza sa – Dinu C. Giurescu. Despre demolări şi un soi de sinucidere culturală care funcţionează pînă astăzi. A plătit atunci şi plăteşte şi acum – ceea ce demonstrează, din punctul meu de vedere, continuitatea Securităţii, sau măcar a practicilor şi a mentalităţilor ei. Şi că ei sînt mai tari. Scriind, săptămîna trecută, în Observator cultural, un simplu text pentru a apăra un om care, la rîndul său, a apărat demolarea vechiului Bucureşti, m-am trezit cu o avalanşă de venin. Ar fi trebuit să-mi văd de drumul meu de „misticoid“, de om care nu înţelege nici binele şi nici rostul lumii, deoarece a îndrăznit să-și spună punctul de vedere.
Ei bine, nu trebuie nimeni să se întrebe ce s-a întîmplat cu mine. Eu mă întreb ce s-a întîmplat cu voi, vechii mei prieteni. De ce, fără a cunoaşte cel puţin o realitate, se petrece o antepronunţare? Am fost citat la un proces ca martor de către unul dintre securiştii sistemului, care a cîştigat împotriva Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii. Decizia nu a fost a mea, ci a instanţei, care a observat, de fapt, cît de subţiri erau probele împotriva aceluia. Nu înţeleg; dacă mărturia mea cîntăreşte atît de greu, de ce nu mă citează CNSAS drept martor al acuzării? M-aş duce, cum să nu mă duc. Este o obligaţie statuată de Codul de procedură penală: odată citat, eşti obligat să te prezinţi. Dar niciodată CNSAS nu mi-a cerut, măcar amical, vreo expertiză, doamnă Nagâţ! Deşi am oferit-o, întotdeauna, deschis şi pro bono. Ar fi fost aduşi în faţa lumii nu doar Ştefan Augustin Doinaş (deconspirat după moarte, prin voia celor care au avut și au acces la dosarele fostei Securităţi), Adrian Marino – victima unui accident cerebral, apoi mort şi el – sau mitropolitul Bartolomeu Anania, care la fel a fost acuzat cu sîrg pe aceeaşi filieră, iar acum Dinu C. Giurescu.
Decizia de absolvire nu-i aparţine martorului, după cum decizia de acuzare nu aparţine unui ziar, doamnă Nagâţ. Avem pe pămînt instanţe de judecată. Mai există alta, mai sus, însă dacă mă refer la ea, sînt socotit misticoid. Dar nu mă las. Mă întrebam: cum să lupţi împotriva comunismului prin mijloace democratice? E un paradox. Zevri Senol, colegul meu de cameră, şi cu Florin Lobonţ, anchetaţi ambii, spre finele facultăţii, în urma unui denunţ, îmi spuneau că nu se poate. În primele zile ale lunii februarie, în 1987, am pus totuşi manifestele.
După o vreme, viaţa a căpătat o altă culoare. Puteţi descrie culoarea fricii în aşteptare? Cred că noi, aceia care am trecut cu adevărat prin ea o ştim: frica are culoare vineţie; aşteptarea are culoare albă, iar furia, cum se ştie, roşie. Primul săltat a fost Caius Dobrescu şi dus la Rectorat, unde, cică, trebuia să dea nişte referinţe, recomandări la UASCR, dar i s-a pus în vedere că trebuie să devină un cadru conştiincios, altfel… Soţia lui era însărcinată în luna a opta. Caius Dobrescu aştepta un copil. Cam în acelaşi timp, am fost luat şi eu, dus în faţa prorectorului şi a unui tovarăş. Am fost luat de către acel tovarăş, care nu s-a recomandat, dar tov. prorector Stelian Cârţînă stătea în picioare, lîngă el. Şi am fost întrebat: uite, ai refuzat să intri în Partidul Comunist. Ştiai tu, atunci, cînd ai refuzat calitatea de membru de partid în primul an de facultate, ceea ce era o onoare, cît şi pe aceea de responsabil cu cultura la UASCR pe Istorie-Filozofie, ce se va întîmpla? Noi ştim tot, şi vei plăti. Da, am plătit. Plătesc şi azi.
Dorine, cunoşti acest preţ.
Germina, tu, ajunsă Secretar ASC, nu prea ai ştiut atunci ce înseamnă acest preţ: nici pentru Senol, nici pentru Vasile, nici pentru Florin, cred că cel mai năpăstuit dintre ei atunci; acum, Florin Lobonţ predă filozofie în Anglia. Vasile a dispărut undeva în Moldova, repartizat ca profesor de filozofie. Pentru că eu am ajuns persoană publică, la un moment dat, într-un birou la CNSAS, mi-ai cerut iertare tu, Germina. Ochii ţi-au fost în lacrimi, Germina, şi ai recunoscut, în prezenţa a doi onorabili membri ai Colegiului, nedreptatea pe care mi-ai făcut-o. Ca să fac o nouă precizare asupra unui subiect pe care am fost, practic, somat să îl redeschid. Tu știi asta.
Nu am nimic de cerut şi nimic de reproşat. Doar să se respecte ceea ce am putea crede că s-a petrecut ca atare şi să fie crezut un om pe cuvînt. Este şi dorinţa mea de a arăta că intelectalii noştri, aceia veneraţi, nu au fost tocmai nişte nenorociţi. Nu cred că Dinu C. Giurescu a fost un turnător. Tumoarea poate fi de două feluri: malignă sau benignă. De ce nu înțelegeți că eu încă mai sper într-un efort comun şi sînt disperat de faptul că vă îndreptaţi, întotdeauna, cu acribie, asupra cuvintelor, şi nu a realităţii, mult mai prozaice, pe care o acoperă ele? Această societate este multă vreme bolnavă, iar reforma ei morală, dragă Germina, dragă Dorin, dragă Liviu, care nu a fost săvîrşită nici de voi şi cu atît mai puţin de noi, rezidă în asumare. Ştiu, reconciliere nu există. Dacă vreţi să ştiţi, un domn tovarăş şef de lagăr, trimis acum în judecată prin efortul colegilor mei de la IICCMER, a sărit la bătaie înainte să îl întreb ceva, dar acesta este procesul adevărat al comunismului. Pe cîţi atitudinea voastră corectă i-a trimis în fața justiţiei, răspunzînd la acuza de genocid?
Unde credeţi că ar fi căutat întotdeauna Securitatea „surse“, dacă nu în mediile socotite ostile? Pe mulţi informatori îi puteţi găsi, de pildă, la Aiud, între foştii deţinuţi politici. Nu înţeleg cum, fără de frică, se emit judecăţi privind un destin, fără a folosi o cumpănă corectă, şi cum o viaţă, pe cale să se încheie, e aruncată în mlaştina vinovăţiei, în groapa cu lei. Ştiţi că se numeşte gîndire scăriţa aceea pe care urci, treaptă cu treaptă. Pe care unii urcă greu, pînă la desăvîrşire, aşteptînd ca, la final, să găsească un pic de recunoştinţă din partea semenilor pentru ceasurile nesfîrşite în care au căutat, cu toate impietăţile comunismului, binele comun al gîndirii. Pe unii însă, la finalul vietii, precum Adrian Marino, care tocmai îşi aştepta lansarea ultimei sale cărţi, Libertate şi cenzură în România, nu i-a aşteptat aşa ceva. Nici vorbă. Abia a apucat să vadă şpaltul cărţii.
Altfel, îi înţeleg pe cei care îmi acuză virulenţa. Ea este însă motivată de traume dintre care a mea e cea mai mică; în urma delaţiunilor din interiorul facultăţii, nu am avut viaţă pînă în 1989. Acolo, în Braşov, tatăl meu a murit în martie 1990, în urma unui infarct, după ce am fost bătut pentru că îl deconspirasem pe căpitanul Moldovan, anchetatorul care, la rîndul lui, îi bătuse crunt pe Sorin Matei, pe Caius Dobrescu şi, am aflat ulterior, pe tata. Florin Lobonţ, la Deva, a scăpat mai uşor.
Dosarul acţiunii noastre, manifestele noastre, declaraţiile noastre nu au apărut nicicînd. Toate manuscrisele noastre de tineri poeţi au fost atunci luate şi niciodată recuperate. Cel mai mult de pierdut a avut Caius: el a pierdut tot. Eu am recuperat cîte ceva, pentru că ofeream ceea ce scriam tuturor. Aşa cum fac şi acum, doamnă Nagâţ, domnule Tudoran, domnule Antonesei. Aşa înţeleg eu să fiu confuz şi patetic.
E felul meu de a fi.
Nota redacţiei: Istoricul Marius Oprea a anunţat, în seara de luni, 20 ianuarie, că demisionează din Grupul pentru Dialog Social. Marius Oprea şi-a trimis demisia către membrii GDS, anunţînd public şi care sînt motivele pentru care a luat această decizie. Marius Oprea a propus ca Traian Băsescu să-i ia locul în GDS, după încheierea mandatului prezidenţial. Textul integral adresat de către Marius Oprea membrilor GDS este publicat pe site-ul revistei noastre.
