Vinovăția complicilor
Cel de al treilea volum al extraordinarei trilogii dedicate comunismului, scrisă de Thierry Wolton, urmărește cu perseverență destinul celor care au adoptat ideologia criminală în țări democratice.
De ce este recomandabil să cunoaștem saga comunismului internațional? Pentru că acela românesc nu poate fi înțeles cu adevărat decât dacă este pus în contextul comunismului mondial, având în vedere complexitatea acestei religii atee criminale, iar trilogia lui Thierry Wolton este esențială pentru înțelegerea lui. „Modul ierarhizat de funcționare, supunerea față de ordine, acceptarea procedurilor polițienești la interior și aprobarea măsurilor represive în afară fac ca fiecare activist să fie complicele politicii staliniste, al eșecurilor, dar și al crimelor acesteia, lucru care va fi foarte greu de acceptat când va veni momentul bilanțului comunist.” Nu se poate înțelege propagarea comunismului rusesc în Occident dacă nu este adus în discuție și prezentată personalitatea lui Willy Munzenberg, excelentul PR-ist, om de afaceri de origine germană, care a condus efortul bolșevic de seducere a opiniei publice occidentale în favoarea cauzei lui Stalin. La origine, el fusese membru al Partidului Comunist German. A înființat și a condus la Berlin Ajutorul Muncitoresc Internațional, o organizație-paravan, prin care a strâns doar 2,5 milioane de dolari pentru a veni în sprijinul țăranilor ruși înfometați de politicile comuniste de rechiziții, de la începutul anilor 1920 (verzii erau oricum dispensabili și au murit cu sutele de mii). Suma era modestă, cel puțin în comparație cu cea strânsă de o organizație de caritate americană (70 de milioane). În 1926, sulfurosul personaj deținea două ziare de mare tiraj în Germania (Berlin am Morgen și Welt am Abend) și un săptămânal ilustrat, care vindea un milion de exemplare. Trustul lui Munzenberg a finanțat inclusiv filme. Tactica trustului era de a fi mereu în ofensivă, născocind cele mai sfruntate minciuni sau publicând semiadevăruri, obligându-și mereu adversarii să se afle în defensivă, să se apere, să se justifice. După venirea la putere a lui Hitler în Germania, Munzenberg s-a mutat în Franța, unde a constituit o altă rețea de agenții, ziare, asociații, toate aflate în slujba Moscovei. În septembrie 1936 era organizată la Bruxelles Adunarea Mondială pentru Pace (RUP), la evenimentul de constituire participând 4.500 de delegați, reprezentând 750 de organizații naționale și 40 internaționale. Comitetele Munzenberg erau, de fapt, rețele de penetrare comunistă, folosind generosul ideal al păcii. Acest slogan a fost folosit și de mișcarea comunistă din România Mare, iar manifeste cu acest conținut pot fi regăsite în fondurile arhivistice, care nu au fost periate de comuniști, precum cele ale prefecturilor interbelice. Munzenberg avea să fie găsit mort în 1940, în apropiere de granița franco-helvetă, fiind asasinat mai mult ca sigur de un agent sovietic.
Thierry Wolton analizează și episodul războiului civil spaniol, care a avut un mare impact (și mediatic) în epocă, fiind, de fapt, un laborator atât în sensul testării unor noi arme și tactici de către toți beligeranții, cât și în sensul infiltrării comuniștilor în toate structurile de forță (acestea au fost mereu esențiale pentru comuniști, căci asigurau pârghiile prin care își pot impune dictatura, lichidându-și fizic oponenții) ale Republicii Spaniole. Pentru sovietici a fost antrenamentul pentru ceea ce avea să se întâmple după 1945 în țările ocupate de Armata Roșie în Europa Centrală și de Est. Spre lauda lui Wolton, el prezintă pe larg și obiectiv cauzele războiului civil, izbucnit la 17 iulie 1936, prin proclamația lui Franco de la Melilla, atât fraudarea alegerilor (cu siguranță a turului doi) de către partidele din Frontul Popular, care obținuseră la alegerile din februarie 1936 278 de mandate din 473 cât și violențele declanșate de militanții de stânga, ce au aprins butoiul de pulbere iberic. Să nu uităm că elementul declanșator al rebeliunii militarilor naționaliști a fost asasinarea unui lider monarhist de către milițiile socialiste. Se pare că toate aceste provocări au fost deliberate, anume pentru a grăbi o reacție a taberei adverse (atât de pestriță și ea, de la carliștii tradiționaliști din Navarra, la Falanga calchiată după model musolinian, militarii de dreapta etc.) în vederea lichidării ei și a instaurării unei republici de stânga. Istoricul francez subliniază de mai multe ori disperarea comuniștilor de a păstra monopolul violenței revoluționare, care era contestat de alte partide de stânga.1 Rolul experților sovietici este acum bine-cunoscut, practic, Republica Spaniolă devenind un prim satelit european al URSS, numai victoria lui Franco prevenind o evoluție care ar fi semănat destul de mult cu cele ale țărilor estice, poate nu chiar atât de vizibilă la suprafață (având în vedere distanța geografică a Spaniei față de URSS), dar în fond similară. Războiul civil spaniol a fost prezentat pe larg în versiunea sa propagandistică și în Uniunea Sovietică, iar NKVD nota comentariile amare ale unor cetățeni sovietici. Un țăran dintr-o cooperativă din Dniepropetrovsk remarca sarcastic: „De ar ști muncitorii spanioli cum trăim noi, nu ar mai lupta pentru libertate.” Oare câți ani a fost deportat în Siberia acest om? Ajutorul sovietic, atât de instrumentalizat propagandistic pentru a dovedi superioritate cauzei, nu a fost nici el gratuit, Stalin fiind un pragmatic. Republicanii spanioli au trimis la Moscova, spre stupefacția liderului sovietic, întreaga rezervă de aur a statului iberic, una dintre cele mai mari din lume la acea dată și care rămăsese în teritoriul controlat de republicani. La 25 octombrie 1937, 7.200 de lăzi pline cu 508 tone de aur brut au luat drumul Odesei, în patru nave sovietice. E drept, o parte din acest aur a fost schimbat de sovietici în dolari pentru a plăti armamentul livrat republicanilor, dar marea lui majoritate a dispărut, fiind probabil înglobat rezervelor sovietice.
După cum se știe, victoria lui Stalin și a Armatei Roșii asupra lui Hitler și a Germaniei naziste avea să facă uitată penibila complicitate pe care comuniștii occidentali au avut-o cu trupele de ocupație. Acum apare mitul rezistenței comuniste, ca și cum numai comuniștii ar fi făcut parte din rezistența antinazistă. Stilul comunist de a-și ataca adversarii a căpătat noi valențe în ilogica roșie. Situându-te împotriva lor, automat respingeai rezistența, deci deveneai aliat al nazismului. Însă chiar și azi este puțin cunoscut faptul că partidele comuniste francez și italian au practicat și în timpul ocupației, cât și imediat după o politică de represalii împotriva adversarilor interni, importând, în fapt, teroarea din Uniunea Sovietică. În Italia au apărut „Volante Rossa” (unități roșii mobile, de exterminare, am adăuga noi) care au contribuit la climatul de război civil pe care l-a cunoscut Italia după 1943, comuniștii deținând nu mai puțin de 1.500 de tone de material de război, inclusiv tunuri sau mortiere, multe abandonate de Wehrmachtul în retragere. Togliatti, liderul comunist italian, a fost un stalinist dedicat, luând apărarea forțelor lui Tito, care au supus orașul Trieste unui regim de teroare, ucigând peste o mie de italieni, mai ales reprezentanți ai „claselor opresoare, burghezo-moșierești”. Aceștia erau ridicați în miezul nopții și aruncați în niște grote adânci de trei sute de metri.
Generația decrețeilor a crescut în mitul luptei pentru pace, pe care aparatul Agitpro al regimului Ceaușescu a folosit-o obsesiv în ultimul deceniu al comunismului, în România, pentru a abate atenția de la dezastrul umanitar care avea loc în țară. Însă această marotă era mult mai veche și cumva i-a rămas în memorie lui Ceaușescu din anii 1950. La ea se referă și istoricul francez: „Pacea comunistă servește în primul rând drept paravan, la fel ca antifascismul sau antiimperialismul, permițând URSS, apoi întregului bloc socialist să deturneze atenția opiniei publice mondiale de la ceea ce se întâmpla în interiorul frontierelor, anume, în acest caz, de la pregătirile de război de care se ocupă toate regimurile comuniste (...) Pacea mai folosește și ca armă de propagandă pentru discreditarea adversarului. Atunci când îl acuzi pe celălalt că vrea război, îl obligi să se disculpe, să-și dovedească pacifismul, să lase garda jos pentru a-și demonstra buna-credință”. De altfel, și glumele (bancurile) care circulau în spațiul comunist demonstrau faptul că măcar popoarele nu aveau iluzii în ceea ce privește pacifismul declamat propagandistic de către autorități. //
1. Precum POUM, puternic în Catalunia, în cadrul milițiilor sale servind și un anume George Orwell, care avea să scrie Omagiu Cataluniei.
Thierry Wolton
O istorie mondială a comunismului. Încercare de investigație istorică
Volumul III – Un adevăr mai rău decât orice minciună. Complicii
Traducere: Wilhelm Tauwinkl, Carmen Fotescu, Marieva‑Cătălina Ionescu,
Mariana Piroteală, Elena Ciocoiu, Georgeta‑Anca Ionescu şi Emanoil Marcu
Editura Humanitas, București, 2020, 1024 pagini
TAGS:
