Ce e un om , ori un an ,sau un mileniu?
Toate trecătoare luate implacabil de valul timpului
și cu valul laolată se vor risipi
înghțite câte unul în câte unul în uitarea neagră a orizontului din zare care va fi în briză mării fără tine .
D.Sin.
Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium
Cea mai recentă carte a Anei Blandiana, publicată la Ed. Humanitas, poartă numele Soră lume. Într-un fel de prefață, autoarea face trimitere la un volum anterior, „Cea mai frumoasă dintre lumile posibile”, care a cuprins amintirile din călătoriile în străinătate, subliniind faptul că viziunea ei din această carte era una înfrumusețată din cauza faptului că, ajungând în Occident greu, călătoriile apăreau ca niște miracole. Venind dintr-o dictatură, lumea visată era idealizată și părea mai frumoasă decât era.
În volumul Soră lume, Ana Blandiana revine la acele călătorii în străinătate, dar ceea ce povestește este diferit. Nu mai descrie muzee și sentimentele resimțite în fața operelor de artă, ci redă diverse fapte de viață din aceste călătorii care, prin simpla lor expunere, înfățișează o realitate socială și politică. Autoarea menționează că dacă „Cea mai frumoasă dintre lumile posibile” ar fi astfel o carte mai degrabă poetică, Soră lume ar fi o carte care se apropie de proză. Volumele sunt complementare nu doar prin stil, ci și prin conținut, pentru că dacă primul volum ar fi o carte de „exerciții de admirație”, am spune noi, al doilea este o carte de încercare de înțelegere a lumii – de dinainte de 1989, dar și de după –, în care compasiunea, ca formă de cunoaștere, precizează autoarea, ar fi sentimentul dominant.
Lumea festivalurilor de poezie, a vizitelor de grupuri mici de scriitori în altă țară, a târgurilor internaționale de carte, a lansării unei cărți traduse este una a întâlnirilor între culturi și civilizații, a constatării afinităților, dar și a diferențelor dintre artiști, ca și dintre țările/ regimurile din care provin. Înainte de ’89, fiecare călătorie în străinătate putea fi și ultima oportunitate în acest sens pentru că regimul se putea oricând „închide”. Amintirile autoarei îi vor surprinde pe mulți dintre cititorii născuți într-unul din ultimii 30 de ani. Oricât ar fi luat cunoștință aceștia despre cât era de dificil să călătorești în străinătate înainte de ’89, descrierea exactă a aventurii încărcate de neliniște a obținerii – sau nu – a permisiunii din partea autorităților comuniste pentru o astfel de „ieșire” din țară, descrierea așteptării, care dura luni în șir adesea, pentru a participa la un eveniment cultural la care, de altfel, erai invitat sau chiar la decernarea unui premiu, toate acestea pot părea ireale celui care nu le-a trăit și care azi trece frontierele, cel puțin în UE, fără să mai aibă nevoie nici măcar de mult râvnitul pașaport. Libera circulație, firească în zilele noastre, a fost un vis în trecutul recent.
În acest sens, capitolul referitor la diligențele făcute pentru a profita de bursa oferită de Universitatea din Iowa Anei Blandiana și soțului ei, scriitorul Romulus Rusan, în 1974 sau cele pentru a putea să își ridice Premiul Herder, la Viena, în 1982, sunt exemple elocvente. Cum drumul spre America a fost făcut cu vaporul, cu escale în mari orașe străine exotice, ținta călătoriei a fost serios concurată de experiența extraordinară a unui sejur pe un transatlantic și a cunoașterii chiar și pe fugă a unor universuri care, altminteri, ar fi rămas inaccesibile, ca niște galaxii îndepărtate. Pentru că o „ieșire” din țară (cuvântul „ieșire”, folosit în epocă, e sugestiv pentru ideea de univers închis) era atât de prețioasă, autoarea s-a folosit de ocazia de a merge la un festival de poezie de la Bayreuth pentru a se întâlni după aceea cu soțul ei în Italia (el venind din Macedonia), pentru a vizita împreună capodoperele artei pe care le cunoșteau doar din albume de artă. Cum oficialitățile românești permiteau cumpărarea doar a 5 dolari celor care obțineau dreptul de a călători în Occident, Ana Blandiana și Romulus Rusan s-au pregătit pentru sejurul italienesc cu mâncare rece de acasă, în colete care au parcurs un drum lung, apelând chiar și la Poștă. Și s-au cazat într-o cămăruță a casei „Academia di Romania”. Astăzi, pentru cineva care nu a trăit acele vremuri, descrierea ar putea părea o poveste picarescă, dar pentru alte generații, tonul lejer și amuzant al autoarei nu împiedică o anumită strângere de inimă. Prețul, imens pe atunci, al libertății de a trece o frontieră este văzut azi, prea repede, ca fiind banal.
Astfel, cartea Anei Blandiana ilustrează, fără vreo afirmație tezistă sau patetică, ci direct și neutru, felul în care a funcționat Europa pentru aproape o jumătate de secol, între anii ‘60 și anul 1989, al prăbușirii regimurilor comuniste din Est. O Europă divizată, în care locuitorii „lagărului comunist” visau la Occident ca la Paradisul pierdut.
Există câteva capitole care pun în evidență în mod strălucit, prin fapte de viață din cursul unor vizite culturale, trăsături fundamentale ale unei societăți totalitare. Uneori, faptele se colorează cu umor negru, alteori sunt profund emoționante. Trei capitole sunt dedicate vizitei autoarei, în 1965, în URSS, alături de Matei Călinescu, Ștefan Bănulescu și Ben Corlaciu. Ceea ce se întâmplă în URSS e antologic, iar figura Lenei, cea a Liudmilei și a (înșelătorului) Vasile Cucoș sunt adevărate personaje de roman. După 40 de ani, la o altă vizită la Moscova, autoarea constată cum, dincolo de o anumită opulență, rămâne valabil tot ce ținuse de societatea supercontrolată și supravegheată.
Foarte aproape de timpul prezent, relatarea călătoriei făcute în 2019 în Hong Kong, Macao și două orașe din China poate da fiori reci, iar autoarea e revoltată că organizatorii și participanții la festivalul de poezie tratează ca pe un tabu absolut soarta dramatică a protestatarilor de pe străzile Hong Kongului. Urmează scena contemplării unui parc seara, într-un oraș din China, în care oamenii se plimbă liniștiți, își consultă iPhone-urile, deși au internetul restricționat la granițele naționale și știu că dacă vor spune ceva împotriva regimului vor ajunge imediat la pușcărie. Gratiile înalte, ridicate absurd în fața unor blocuri, alături de spectacolul cuceritor al urșilor Panda într-un zoo – vizită obligatorie pentru străini – încheie un periplu în care gazdele au strâns din buze pentru a nu rosti decât cuvintele permise. Autoarea își va pune niște întrebări interesante despre raportul dintre nevoia de libertate și noțiunea de fericire.
În aceeași direcție, a povestirii unor fapte care ilustrează ciocnirea dintre două lumi, se află și relatarea vizitei la Berlin, unde autoarea îi cunoaște pe membrii unei familii din RDG care înainte de ‘89 au săpat, luni bune, un tunel pornind din propria casă, pentru a ajunge în RFG. E memorabil detaliul referitor la faptul că pământul pe care îl „excavau” trebuia să fie depozitat în casa lor, pentru că dacă l-ar fi scos în curte, ar fi dat de bănuit vecinilor!
Este descris de trei ori, în trei locuri diferite, schimbul de priviri la frontiera dintre două lumi. O dată între Macao și China, în ajunul trecerii provinciei Macao de sub tutela portugheză sub cea chineză: peretele de sticlă groasă și transparentă prin care se privesc cei dintr-o lume încă liberă și cei dintr-o lume oprimată este demn de o scenă de cinema. A doua oară, scena se întâmplă în Albania, pe aeroport, unde autoarea face o escală în drumul spre o destinație occidentală. Coborând din avion pentru a se urca într-altul, călătorii au ocazia să-i vadă pe câțiva albanezi care vin într-o sală a aeroportului doar ca să îi vadă pe cei care au libertatea de a circula. A treia întâlnire „de gradul III” are loc chiar la Berlin, unde orașul se împarte între Occident și dictatură. Depășind frontiera, autoarea observă încă de pe prima stradă ce aparține RDG-ului tot felul de aspecte pe care nu le văzuse în RFG, la o stradă distanță.
Un episod aparte este capitolul care descrie vizita la Paris tocmai în mai-ul ’68 contestatar. Ceea ce se întâmplă la Teatrul Odeon, unde tinerii „revoluționari” intră în sală și atacă agresiv cultura tradițională, făcându-și idoli din marile figuri de dictatori de extrema-stângă ai lumii și li se răspunde cu atâta decență și curaj, de altfel, de către Jean-Louis Barrault și Madeleine Renaud, este încă o dovadă a unei neînțelegeri ideologice impardonabile.
În toate aceste povești de viață există și ghinion: când autoarei i se fură geanta cu actele și banii, în Italia, sau la Viena, când valiza e trimisă în altă țară și pare a face imposibilă continuarea călătoriei sau când se rănește la picior grav pe o plajă neprivată (!) tot din Italia. Dar contactul cu oamenii simpli aduce surprize foarte plăcute. Un accident de mașină în Bulgaria îi face totuși pe Ana Blandiana și Romulus Rusan să comunice foarte original cu o familie de țărani bulgari. Iar constatarea, la Dallas, că autoarea a trecut prin aeroporturile de la Otopeni și de la Heathtrow fără ca nimeni să vadă că are nume diferite (nume și pseudonim) pe pașaport/ bilet de avion duce la altă poveste plină cu peripeții, în drum spre Congresul Internațional al Pen Club-ului, în Mexic, unde va renunța la propunerea ca ea să devină președinta organizației.
Atunci când se întâlnesc, oamenii au o anumită imagine despre ceilalți, apoi constată în ce măsură imaginea e corectă sau nu. Poveștile de viață din volumul Soră lume umbresc multe ficțiuni, așa cum viața depășește uneori orice imaginație prin savoarea imprevizibilului.
Există și portrete ale unor anonimi, dar a căror experiență de viață este emblematică pentru bulversarea multor destine din istoria recentă (Sora Maria de la Providenza sau Ifigenia) și există și pagini de frumusețe pură, dintr-o piață de fructe și legume din Florența sau plantarea de semințe de arbore de Sequoia, din California, în curtea din Comana sau felul în care învie un sat pustiu din Slovenia cu ocazia unui festival internațional de poezie.
Din tot tumultul acestor întâlniri nu putea lipsi figura regelui Mihai, evocat cu multă admirație și afecțiune.
Dacă volumul debutează cu o primă călătorie (în România, din copilărie), în care subiectul pare a fi desacralizarea lumii contemporane, finalul ne propune o meditație asupra situației actuale a pandemiei.
Soră lume este o carte de amintiri, dar mai ales o carte de istorie neconvențională despre trecutul recent, prin juxtapunerea unor texte care au o unitate clară. Dincolo de faptele de viață povestite, autoarea surprinde în trăsăturile ei esențiale lumea împărțită, până în 1989 („année charnière”), între democrație și totalitarism. Și nu uită bulversările de după 1989.
Călătorind prin lume, Ana Blandiana a fost extrem de atentă la tot ceea ce a văzut și relatează onest aceste fapte de viață prin care se citește o lume. O lume pe care o îmbrățișează, dar fără să-și acopere nicio clipă privirea. Volumul e o mărturie și o tentativă, cum spune chiar ea, de a înțelege, dar și un moment de creație, pentru că din noianul de amintiri, autoarea le-a selectat, desigur, pe cele mai interesante și le-a redat cu talentul de scriitor pe care i-l cunoaștem. //
Ana Blandiana Soră lume Editura Humanitas, București, 2020, 432 pagini
Adevăratul barometru al schimbărilor din societatea noastră sunt artiştii şi scriitorii. Ei simt cu o lungime de avans lumea ce va să vină, mult mai bine decât profesioniştii predicţiei.
După lectura volumului intitulat FalsTratat de Manipulare (2015), am simţit instinctiv că Ana Blandiana va continua să adâncească fântâna memoriei, la o scară mai amplă. Trec cinci ani şi apare Soră Lume, care continuă într-un fel şantierul început în 2015 - în plină pandemie şi favorizat oarecum de aceasta; nu detaliez, dar sunt convins că peste câţiva ani vom avea studii specializate dedicate literaturii de/din pandemie. Ambele producţii nu sunt cărţi de memorii, deşi sunt construite din amintiri, ne avertizează autoarea chiar de la început, într-un prim capitol cu nuanţa epistemică, intitulat, destul de studiat, dar... poetic, Compasiunea ca formă de cunoaştere. De ce este această carte? Ce a vrut să transmită, care au fost intenţiile sale? Cărui public i se adresează? Cred că fiecare dintre noi pornește pe drumul lecturii unui mare autor având în minte aceste interogaţii preliminare. Dacă nu este o carte de „memorii” clasice (mică paranteză: îmi plac mult titlurile de modă veche, oneste, de tipul memoriisau amintiri, fără surprize, fără volute inutile), dacă nu este o carte-suvenir de călătorie, atunci ce este ea? În rândurile care urmează, încerc să realizez o descriere a impresiilor mele de lectură, în paralel cu o sinteză a principalelor teme şi „nuclee” care au stat la baza scrierii acesteia, aşa cum le văd eu, foarte subiectiv deci. Asumat subiectiv.
Un punct de întâlnire
Am citit, în anii adolescenţei mele, dar şi mult după aceea, cartea lui Mircea Micu Întâmplări cu scriitori (1979), veselă şi tristă, ironică şi melancolică despre minunata lume a scriitorilor şi a poveştilor lor de viaţă; semnalez şi ilustraţiile din interior, mordante, semnate de inclasabilul Florin Pucă, acest haiduc al absurdului existenţial. Cred că de atunci am rămas cu această pasiune a privirii înlăuntrul acestui microunivers aparte. Am ştiut dintotdeauna că ei, scriitorii mari, nu scriitorimea, purtătorii de pană sau, mai nou, de tastatură, trăiesc la o altă intensitate decât noi, muritorii obişnuiţi, ba, mai mult, au capacitatea de a prevedea în avans mersul lumii, marile schimbări. Prezentul volum oferă o serie de întâlniri discrete, fulgurante aproape, cu unele dintre cele mai importante personaje ale literaturii noastre, citez în ordine aleatorie: Ştefan Bănulescu, Matei Călinescu, Augustin Buzura, Adrian Marino, Radu Tudoran, Mircea Dinescu, chiar şi Emil Cioran etc. Chiar dacă sunt reprezentaţi din câteva trăsături, întoarceri şi reveniri de condei, sunt EI, cei mai mari, cei mai reprezentativi, iar întâlnirea nu poate să nu-l impresioneze pe cititorul şi „consumatorul” de istorie literară. Avem aici frânturi din viaţa marii tagme a scriitorilor din comunism şi nu numai, detalii despre funcţionarea Uniunii Scriitorilor, mobilităţi şi premii, diverse ritualuri de breaslă, raporturi de putere, formale şi informale. Chiar şi mici anecdote de parcurs, cu toate că umorul Anei Blandiana este unul mai degrabă „ardelenesc”, adică mai molcom, mai reţinut, după evaluările mele valahe. Dintre portrete, mă voi opri puţin asupra lui Matei Călinescu: politicos, cu distincţie aristocratică, cultivând căldura relaţiei umane, abil în practica exerciţiului distanţei. Şi o picătură de naivitate intelectuală, de prea mare încredere în oameni, dar poate mă înşel eu în aprecierile mele de lectură; oricum aşa apare tot grupul din care face parte şi care întreprinde o primă excursie în URSS, în anii 1960, printre primele descrise în volum – a se vedea, în acest sens, întâlnirea lor cu kaghebistul din Moldova Sovietică, cel care-i supraveghea în peregrinările lor prin oraş, deghizat în inginer agronom „patriot”.
„Etnografia” voiajului şi modului de a călători
Lectura cărţii doamnei Ana Blandiana am realizat-o imediat după ce am terminat o altă carte, ce mult mi-a plăcut, Două luni în Europa. Călătorind româneşte în anii comunismului biruitor, Silvia Colfescu, Editura Vremea, 2020. Cred că ambele volume pot contribui la un studiu mai amplu legat de literatura de călătorie românească, de modul în care călătoream înainte şi după 1990. Sau, pentru a fi mai exacţi, ar trebui să menţionăm anul 2007 şi intrarea noastră în Uniunea Europeană, care a schimbat totul. Emoţiile legate de obţinerea vizei, dificultăţile în procurarea mult-doritei, dar periculoasei „valute” (era interzisă deţinerea acesteia de către persoanele fizice), goana după alimentele neperisabile (revine şi aici imaginea iconică a celebrului salam zis de Sibiu; dacă mâine s-ar fonda un muzeu al cotidianului comunist, acestuia i-ar trebui să i se dedice o sală aparte), micul comerţ între ţările socialiste (povestea unor flacoane de Gerovital, panaceul-minune, care ar fi trebuit să fie (re)vândute în fosta Jugoslavie este... de poveste). Adăugăm inocenţa românilor din acei ani în ceea ce priveşte anumite probleme şi comportamente tipic occidentale, cum ar fi de pildă dreptul la grevă, dar şi preţul uriaş al asistenţei medicale de urgenţă – a se vedea, în volum, accidentul neplăcut de pe plaja din insula Capri şi deznodământul său mai degrabă neobişnuit, din punct de vedere financiar. Dar cel mai mult m-a impresionat (în ambele cărţi) atitudinea de resemnare calmă, stoică, pe care o manifesta imensa majoritate a călătorilor români de dinainte de 1990 (şi, îndrăznesc să spun, şi câţiva ani buni după această dată-ghilotină) în faţa tuturor acelor ispite şi tentaţii ale industriei consumului din Occident. Motivul era unul simplu: nu aveau bani decât pentru supravieţuirea imediată, diferenţa de venit dintre „noi” şi „ei” era nu doar mare, ci de-a dreptul uriaşă. Ştiu ce spun, am ajuns la rândul meu pentru prima oară în Occident în anul 1994, mă uitam la vitrinele pline de culori cu o detaşare ce nu se poate explica în cuvinte, aproape monahală. În plus, cu puţinii bani din portofel, turiştii de atunci preferau să viziteze muzee şi expoziţii, să meargă la concerte sau filme de artă. Idealizez puţin, accept, dar tentaţia culturii era mai mare decât cea a hamburgerului şi a hainelor de firmă; să fie vorba aici despre unul dintre nenumăratele paradoxuri ale căderii comunismului, încă unul, legat de libertatea prin cultură şi alienarea acesteia prin consum? În fine, ceea ce am putea denumi o „etnografie” la firul ierbii se regăseşte în aventurile de călătorie de care este plină cartea, cum ar fi de pildă accidentul de maşină petrecut în Bulgaria, în anii 1980. Cuplul Rusan-Blandiana este salvat in extremis de la prăbuşirea de pe un pod, în apa vijelioasă a unui râu, de nişte săteni bulgari care le-au sărit în ajutor. Sunt găzduiţi apoi în casa acestora, peste noapte. Este proverbială necunoşterea, ne-vorbirea limbilor străine de către vecinii de la sud de Dunăre, printre cei care-şi petrec acum vacanţele de vară la ţărm de mare. Nu ne putem aştepta deci la mari surprize în mediul rural al Bulgariei din acei ani. Dar „inventivitatea ţărănească” a gazdelor naşte un mod de comunicare pe cât de simplu, pe atât de rafinat, cu ajutorul unor bileţele de hârtie pe care erau scrise preţurile diferitelor obiecte, făcând parte din universul cotidian al acestora. Apoi făceau comparaţia cu preţurile din România şi calitatea produselor – un început de comunicare dintre două lumi, cu alte cuvinte. Restul vă las să-l descoperiţi singuri, lecturând cartea.
Un ghid „Routard”, rafinat şi intelectual
Am fost şi sunt un mare admirator al cărţii America Ogarului Cenuşiu, autor Romulus Rusan. Mi se pare cel mai captivant jurnal de călătorie din întreaga literatură română, scris cu un stil şi cu o siguranţă pe care am mai întâlnit-o doar la elveţianul Nicolas Bouvier, autor prea puţin cunoscut la noi, din păcate. În timpul anilor de liceu, când am descoperit America lui Romulus Rusan, nu citisem mai nimic de Ana Blandiana, recunosc deschis, dar am simţit instinctiv că în acest volum există şi o privire secundă, o respiraţie complementară, discretă, dar puternică. Ana Blandiana respinge în mai multe locuri din volum ideea de carte de călătorie, chiar dacă titlul duce cu gândul la aşa ceva, iar fotografia de pe copertă, uşor dadaistă, să zicem, este şi ea una cât se poate de turistică. Da, „„ nu este o carte de călătorie, şi nu pentru că genul literaturii de călătorie ar fi unul minor, ci pentru faptul că voiajul serveşte aici mai degrabă ca un agent activator al memoriei unei vieţi. Şi totuşi... Pe urmele celor citite/întâlnite în paginile volumului mi-ar fi făcut mare plăcere să văd statuia uriaşă a generalului Charles de Gaulle din Rusia, precum şi celebrele paznice de coridor de hotel, un post neschimbat din perioada sovietică, care transmit, citez, „un aer de suspiciune generalizată”. Sau casa conţilor Tolstoi, fostul sediu al Uniunii Scriitorilor din URSS. În Statele Unite aş fi vrut să vizitez pădurea de sequoia din Munţii Sierra Nevada, California. Chiar dacă sunt ambalate în formule poetice, delicate, paginile de călătorie printre uriaşii care cresc şi descresc în acea pădure unică sunt memorabile, ai vrea să pipăi cu privirea asemenea minuni doar pentru a verifica dacă descrierea călătorului se potriveşte şi cu simţirea ta. Ana Blandiana te poartă spre destinaţii îndepărtate, exotice (Macao, Guadalajara, Bogota-Columbia, Africa de Sud) sau altele care au pierit, simbolic vorbind, din cauza succesului turistic prea mare, cum ar fi Insula Capri din anii 1970. Chiar dacă timpul de şedere este unul mai degrabă limitat, mi s-a părut surprinzătoare intimitatea culturală de care dă dovadă autoarea; ştie să aducă imediat la lumină trăsăturile definitorii ale unei societăţi, zonele sale de lumină şi de umbră – din acest punct de vedere, paginile despre Africa de Sud, procesul de transmitere a puterii din această ţară şi paralela neaşteptată pe care a făcut-o cu România mi s-a părut teribilă; doar sensibilitatea acută a unui scriitor putea da naştere unor astfel de descrieri edificatoare ale haosului şi dificilei aşezări a normalităţii.
Lumea Anei Blandiana: festivaluri de poezie, dar şi târguri din Teleormanul rural
Ana Blandiana a cunoscut succesul literar foarte devreme, dar nu s-a lăsat acaparată de el. A cunoscut Puterea, în toate formele ei, dar nu s-a contaminat de atracţia malignă a acesteia şi a rămas un om normal, direct şi simplu spus. Tocmai această normalitate „neobişnuită” în tagmă o face capabilă să descrie cu maximum de luciditate şi detaşare lumea festivalurilor literare, a întâlnirilor organizate de clubul PEN în diverse colţuri ale lumii sau congrese mondiale ale scriitorilor (cel din 1998, de la Guadalajara, Mexic, este prezentat în detaliu, cu întreaga lui frământare internă, reguli nescrise şi rivalităţi mai mult sau mai puţin literare, dincolo de întâmplările personale ale autoarei, mai puţin vesele sau plăcute – se pare că Norocul, Zeul Noroc, a însoţit-o mereu pe aceasta, permiţându-i să iasă din situaţii şi încurcături incredibil de gândit, nu doar de scris şi descris. Este extrem de discretă cu propriile preferinţe literare, dar citind printre rânduri putem bănui că Ana Blandiana nu iubeşte prea mult, citez, „poezia post-modernă de serie, nedeosebită pe toate meridianele”. Mai întâlnim „sate de creaţie” şi rezidenţe literare, burse de călătorie şi de creaţie. Lumea scriitorilor şi scriitori prin lume. Inclusiv prin lumea unor umile târguri de ţară din Teleorman, în perioada electorală a anilor 1990. Ca o opinie strict personală, mi-e greu să mi-o închipui pe A.B. şi pe alte personalităţi ale lumii culturale de atunci înotând în glodul unui obor de vite, dar pe de altă parte, o admir pentru curajul pe care l-a avut. Mai cred că el vine din respectul şi pasiunea studiului ţăranului român şi al suferinţelor sale prin vremi, dar asta-i altă poveste.
Geopolitică, schimbare, transformare
Ceea ce cred că o deosebeşte însă pe autoare de imensa majoritate a marilor scriitori români, nu doar colegi de generaţie cu aceasta, a fost intensa implicare civică de care a dat dovadă. Cei care sunt tineri în aceşti ani nu cred că-şi pot închipui fenomenul Piaţa Universităţii, precum şi greutatea pe care o aveau apelurile intelectualilor publici din acea perioadă, printre care şi A.B., care umpleau, la propriu, pieţele de lume. Dacă suntem în acest moment în NATO, în Uniunea Europeană, dacă ne putem deplasa liberi unde vrem şi avem un „paşaport bun” (sau aproape), dacă simţim cum ne-a crescut vizibil nivelul de trai, ei bine, acest lucru se întâmplă şi datorită acţiunii civice a celor ca ea, în anii cumplitei indecizii ai tranziţiei gri ai anilor 1990. Soră Lume poate fi citită deci şi în această cheie, a permanentei lupte pentru libertate, adevărata libertate, pe care am început iarăşi să o pierdem, încetul cu încetul, din comoditate sau prostie, pur şi simplu. Sunt descrise în carte şi episoade-cheie ale vieţii politice din anii 1990, cum ar fi celebrul discurs din balcon al Regelui Mihai din anul de graţie 1992, dar şi consideraţii cu privire la destinul tragic al acestui ultim rege al României, confiscat de mai multe ori de Istorie şi de oamenii ei. Ochiul atent poate distinge în carte pasaje de analiză geopolitică pură, cum ar fi de pildă francofonia renăscută a anilor 1990 şi apoi pierdută la fel de brusc – memorabil episodul vizitei şi contravizitei, cu acelaşi avion, a unei delegaţii „oficiale” de scriitori, chiar în timpul Revelionului 1990, cel mai tulbure şi exaltat revelion al României moderne. Sau călătoriile mai recente în Hong Kong şi lupta pentru libertate a studenţilor de acolo, şi opacitatea amestecată cu laşitate interesată a occidentalilor. Indiferent de episodul descris, am simţit încă o dată, dacă mai era nevoie, că adevăratul barometru al schimbărilor din societatea noastră e dat de artişti şi de scriitori. Ei simt cu o lungime de avans lumea ce va să vină, mult mai bine decât profesioniştii predicţiei, fie că este vorba de sociologi sau de politologi. Cred că acest lucru se întâmplă pentru că sunt mai liberi, mai decomplexaţi în viziune şi mai puţin dependenţi de plăcerile hedoniste ale vieţii. Din acest punct de vedere, ultimele pagini ale volumului nu sună prea încurajator pentru noi. „Dărâmând statuile şi cerând, în numele libertăţii, cenzura, totul devine şi mai înspăimântător,” Inutil să adăugăm ceva.
Poate un singur lucru, totuşi. Pierre Nora, cel care a editat monumentala trilogie intitulată Les Lieux de Memoire (1984 plus), atrage atenţia în introducerea acesteia asupra faptului că „resturile” istoriei devin memorie atunci când istoria însăşi pare să fi uitat ce reprezintă ea cu adevărat. Utilizează şi o splendidă metaforă, citez aproximativ, „istoria devine memorie, la fel ca resturile rămase la ţărm de mare, odată cu retragerea apelor”. Personal, cred că toate fragmentele memoriale ale unei vieţi exemplare ca aceasta trebuiau închise într-un muzeu sau într-o carte. Ca o ultimă sărbătoare, o ultimă exaltare. Ana Blandiana a reuşit acest lucru. Restul e literatură. Oare? Dacă nu, atunci ce este? Punct şi de la capăt. //
Neculai Constantin Munteanu: de ce i-a fost frică asasinului Carlos Şacalul să-l lichideze pe Pacepa INTERVIU
1 martie 2021, 06:25
de
Daniela Serb
Decesul generalului de Securitate Ion Mihai Pacepa, mâna dreaptă a lui Nicolae Ceauşescu, a iscat discuţii aprinse în spaţiul public, referitoare la cât de patriot sau de corupt a fost. Neculai Constantin Munteanu, una dintre cele mai cunoscute voci de la Radio Europa Liberă, a vorbit într-un interviu exclusiv pentru „Adevărul” despre efectele la fuga lui Pacepa în SUA şi serializarea cărţii„Orizonturi roşii”la postul de radio, dar nu numai.
„„Adevărul“: Decesul fostului general al Direcţiei de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, a fost prilej de evaluare a rolului pe care acesta l-a avut în căderea regimului comunist din România. Unii îl consideră erou, în timp ce alţii îl contestă şi spun că motivul pentru care ar fi plecat din ţară a fost frica de a fi arestat pentru corupţie. Ce părere aveţi?
Neculai Constantin Munteanu: Cred că n-a fost nici înger, dar nici demon. În felul lui şi păstrând toate proporţiile, pentru unii a fost un erou, pentru alţii, trădător. Depinde la ce capăt al puştii se afla acuzatul sau acuzatorul. A fost un erou pentru toţi anticomuniştii de aici şi de departe, şi un trădător pentru comuniştii puri şi duri şi pentru toţii agenţii Securităţii protejaţi de imunitate diplomatică, dar şi pentru cei plantaţi în adormire în Occident. Toţi aceştia au fost chemaţi peste noapte în România, de unde n-au mai ieşit niciodată, după ce se dedulciseră la bunăstarea şi la binefacerile comuniste. Pentru toţi aceştia, Ion Mihai Pacepa a fost un trădător. Şi, în general, Pacepa a fost un trădător pentru toţi cei care confundau România cu Partidul Comunist, şi poporul român cu clanul Ceauşescu şi cu aparatul lor de represiune. În rest, Pacepa a demascat natura criminală a partidului comunist şi a Securităţii, aducând prejudicii ireparabile regimului de la Bucureşti, un regim scelerat, condus de un scelerat, în complicitate adâncă cu aparatul său de represiune. Pacepa a susţinut că s-a hotărât să dezerteze în clipa în care Nicolae Ceauşescu i-a cerut explicit să ucidă un om. Nu, spun detractorii săi, a fugit când a simţit că va fi arestat pentru corupţie. Însă Pacepa era produsul sistemului care l-a creat şi pe care l-a servit. Iar sistemul era corupt până la os, era corupt din naştere. Bazele corupţiei au fost puse în ziua în care comunismul a inventat noţiunea de nomenclatură. Iar pentru servirea acestei caste cu bunuri la care nu aveau acces muritorii de rând s-a inventat ceea la noi s-a numit gospodăria de partid. Dezvăluirile lui Pacepa au arătat lumii mizeria din curtea din dos a unui regim care se dorea independent de Moscova, unde se practica pe scară largă traficul de persoane şi de armament, spionajul industrial, extorcarea de bani, furtul, minciuna, mita, corupţia etc.
Unii istorici susţin că au găsit în arhivele CNSAS documente din care rezultă că atât Pacepa, cât şi întregul aparat de Securitate erau corupţi.
Toate documentele devenite publice după ancheta uriaşă declanşată de fuga lui Pacepa dovedesc că serviciile secrete erau cangrenate de corupţie de jos şi până sus. Pacepa însuşi a recunoscut şi şi-a asumat trecutul: „În toţi anii în care am lucrat pentru Departamentul de Informaţii Externe am comis fapte reprobabile, ca orice securist” şi „Am trăit într-o societate coruptă şi am fost corupt”! Şi se spune, anchetatorii cazului au făcut mari acrobaţii să nu se apropie prea tare de pavăza la adăpostul căreia a acţionat Pacepa cel corupt. Ceauşescu însuşi şi, mai ales, talpa iadului, Elena Ceauşescu.
Se spune că Radio Europa Liberă era coşmarul lui Ceauşescu. Prin serializarea la acest post de radio a cărţii „Orizonturi roşii”, radioul şi jurnaliştii acestuia au devenit ţinte pentru regimul Ceauşescu. Concret, cum s-a schimbat viaţa dvs. şi a colegilor în perioada respectivă?
Nu exclud ca Europa Liberă să fi fost un coşmar pentru Ceauşescu şi acoliţii săi. Ne consolam cu faptul că milioane de ascultători, între 9 şi 10 milioane în zilele sale de glorie, aveau nevoie de emisiunile noastre. Regimul tot era o cantitate uriaşă, continuă de propagandă. Iar Europa Liberă era proba vie că cea mai bună contra-propagandă e adevărul! Cartea lui Pacepa a fost scrisă la aproape 10 ani de la defectarea lui. Sunt în ea multe adevăruri punctuale, verificabile, dar şi multe dezvăluiri în care pamfletul şi caricatura primează. Pacepa a avut cel puţin un colaborator cunoscut, vor mai fi fost şi alţii de la CIA, dar şi de la editura care a publicat cartea şi care îşi dorea un bestseller. „Orizonturi roşii” a fost tipărită în vreo 30 de ţări şi a fost un bestseller. Şi pentru Europa Liberă, cartea a fost un scop! Se spune că, în orele dedicate acestor transmisii, străzile Bucureştilor deveneau pustii. De suferit au suferit Emil Hurezeanu (scrisori şi telefoane de ameninţare) şi, mai ales, Vlad Georgescu. Acesta din urmă a fost ameninţat că, dacă transmite cartea, într-un an va fi mort. Şi nimeni nu mă va convinge că a fost o simplă întâmplare că, după un an, chiar era mort. Care au fost reacţiile în celelalte ţări socialiste la fuga lui Pacepa?
Greu de ştiut. Nu cunosc reacţii publice. Nici nu cred că se publicau astfel de informaţii. Ryszard Jerzy Kukliński, un colonel al armatei poloneze, care între 1972 şi 1981 a furnizat americanilor circa 35.000 de pagini cu documente secrete referitoare la Polonia şi la Tratatul de la Varşovia a fost scos de CIA din Polonia, în decembrie 1981, împreună cu familia, soţia şi doi copii. Niciun ziar din România, pe atunci le citeam pe toate, aproape, nu a publicat informaţia. În materie de spionaj şi de eşecuri în materie, ţările comuniste surori sufereau împreună, dar în tăcere.
Pacepa şi Kukliński, doi militari cu destine atât de apropiate, şi totuşi atât de diferite.
Îndată după fuga lui Pacepa, DSS a cochetat cu ideea de a-l utiliza pe Carlos pentru lichidarea lui Ion Mihai Pacepa. Afacerea nu s-a făcut niciodată, Carlos se ferea ca de ciumă de CIA şi de Mossad. Informaţia despre intenţiile româneşti a transpirat repede şi, în octombrie 1980, în timpul unei vizite la Bucureşti, adjunctul secretarului de stat, John Berry, îl avertiza pe Ştefan Andrei, ministrul de Externe al României, că Statele Unite ştiau că România încerca să-l lichideze pe Pacepa cu ajutorul unui comando arab şi că tentativele de a pune în practică acest plan vor avea„consecinţe grave”. În singura vizită făcută în Europa, la Paris, după defectare, experţii francezi au rămas uimiţi de noua fizionomie pe care o avea Pacepa, în orice caz alta decât cea pe care o ştiau. Pacepa a aşteptat răbdător şi şi-a văzut fiica, supravegheată de Securitate zi şi noapte, la puţine zile de la căderea lui Ceauşescu. Kukliński şi-a luat băieţii cu el, dar amândoi au dispărut în condiţii misterioase. Unul de pe un mic iaht în Oceanul Atlantic, celălalt într-un accident într-un campus studenţesc. Maşina care a produs accidentul a rămas la locul faptei, dar în ea nu s-a găsit nicio amprentă, iar şoferul a dispărut fără urmă. După căderea comunismului, şi Kukliński, şi Pacepa au fost reabilitaţi. Cine credeţi că s-a opus ani de zile reabilitării lui Kukliński? Lech Walesa şi Adam Michnik, două figuri emblematice ale Solidarităţii. Pasămite Kuklińskiîşi trădase Patria. Şi laPacepas-au opus unii şi alţii, însă a prevalat mirajul NATO şi sprijinul american pentru această operaţiune. De ce credeţi că nu s-a întors niciodată Pacepa în România după 1990?
Nu ştiu. Poate că aceia care i-au asigurat protecţia nu au dorit ca fosta Securitate şi urmaşii să se sperie de noul lui chip şi să nu-l recunoască. Circulă o legendă că, totuşi, hăitaşii Securităţii au reuşit să-i descopere adresa. Ghinion, Pacepa nu mai era acolo! Plecase la o altă adresă necunoscută, fluierând şlagărul… păsărică mută-ţi cuibul! Pacepa se pare că a făcut servicii importante Americii şi lumii libere şi americanii n-au precupeţit niciun efort în protejarea lui. În ciuda tragediei prin care a trecut, Kukliński a vizitat odată Polonia, Dar se spune că niciun militar polonez n-a dorit să dea mâna cu el. Mai mult, protecţia lui ar fi fost asigurată de agenţi americani, pentru că autorităţile poloneze au refuzat să o facă.
Se mai spune că Securitatea ar fi fost dispusă să-i plătescă lui Carlosdouă milioane de dolari pentru lichidarea lui Pacepa. Însă nimic nu confirmă această legendă într-o vreme în care Ceauşescu împuşca fiecare dolar ca să plătească datoriile României, pe care chiar el le făcuse. Se mai spune că Yasser Arafat şi Muammar Gaddafiar fi oferit fiecare câte un milion de dolari tot pentru uciderea la Pacepa. Şi aici lipsesc dovezile, dar ar fi putut să o facă. Pacepa ştia, şi probabil le-a spus şi americanilor, tot ce ştia despre Ceauşescu şi despre ţările arabe „pretene” şi despre dedesubturile acestor „prietenii”.
Avea Pacepa vreo limită de acces la informaţii?
Probabil că da, în cazul în care compartimentările stricte din serviciile de informaţii ar fi fost respectate. Însă şi în DIE corupţia şi relaţiile făceau legea. Şi, din când în când, şi şeful Doicaru lipsea, călătorea, se îmbolnăvea, pleca în concediu. În aceste condiţii, adjunctul Pacepa îi prelua atribuţiile şi, în acest context, putea avea acces la dosare care, în mod normal, nu ţineau de domeniul lui. Se mai ştie că, înainte de a pleca, a cerut anumite dosare ale unor agenţi plasaţi în Vest. Mihai Pelin, a avut acces printre primii la cele 98 de dosare, 40.000 de file, cât însumează ancheta declanşată de fuga lui Pacepa, anchetă niciodată terminată. Au dat declaraţii scrise peste 1.500 ofiţeri din fosta Direcţie de Informaţii Externe. Timp de un deceniu şi jumătate dosarele au fost sigilate în nişte saci de hârtie şi depozitate în debaralele fostului cabinet la defunctului general Emil Macri. Două lucruri l-au izbit pe Mihai Pelin. Primul, şefimea DIE, mai ales cei mai... generali, nu prea ştia să scrie româneşte. Cât timp fuseseră şefi, toate hârtiile pe care le semnau erau scrise şi corectate de şefii de cabinet şi de secretari, care ştiau şi limba română, şi limbi străine. Când unii generali au fost puşi să scrie de mână declaraţiile, ”subiectele s-au măcelărit la sânge cu predicatele”, între altele. A doua impresie proastă. Anchetatorii se fereau parcă să ajungă la vârful ierarhiei care îl protejase pe Pacepa. Iar vârful vârfului erau cei doi Ceauşeşti. Cine ar fi îndrăznit să-l atingă fie şi cu o floare pe „consilier personal al lui Nicolae Ceauşescu”? Mai mult, Pacepa era foarte adorat de talpa iadului, Elena Ceauşescu în persoană. Cavaler şi foarte galant, omul se îngrijea de toate slăbiciunile femeieşti ale tovarăşei: rochiţe, rochii de seară, deux pieces-uri, blănuri, parfumuri, cosmeticale, câte şi mai câte. Gurile rele spun că Pacepa, chimist la bază, n-ar fost chiar străin de succesele tovarăşei pe tărâmul atât de vast la chimiei şi al polimerilor. Mă opresc aici, încep să bat câmpii. Dar cine ar fi crezut că la umbra ”Stejarului din Scorniceşti” va creşte cea mai mare şi mai preţioasă trufă a spionajului internaţional! Şi i-a mai şi lucrat pe toţi în foi de viţă.
Cine este Neculai Constantin Munteanu
Neculai Constantin Munteanu s-a născut la 16 noiembrie 1941 la Pufeşti, Vrancea. Jurnalist, disident anticomunist din România, a fost, între 1980 şi 1994, redactor la Radio Europa Liberă, unul dintre realizatorii emisiunii „Actualitatea românească“ şi, ulterior, colaborator extern. În România a urmat Academia de Studii Economice, Facultatea de Finanţe-credite pe care a abandonat-o în anul al patrulea. Debutează în „Contemporanul“, apoi la Televiziunea Română, la revista „Cinema“, la care va deveni redactor.
Părăseşte România în 1977, având la activ un istoric de opozant al regimului comunist. În aprilie 1977 a încercat să trimită mai multe documente în Occident prin Ambasada SUA la Bucureşti. S-a dovedit ulterior că persoana căreia i-a predat plicul era, de fapt, un informator al Securităţii. O zi mai târziu, la 10 aprilie, reprezentanţi ai Ministerului de Interne efectuează o percheziţie la domiciliul lui N.C. Munteanu în urma căreia sunt descoperite copii ale celor trei documente trimise către ambasadorul SUA - o scrisoare de solidarizare cu Paul Goma, adresată acestuia; - o scrisoare adresată lui Nicolae Ceauşescu, preşedintele de atunci al Republicii Socialiste România, în care era aspru criticată situaţia economică şi politică sub regimul comunist şi nerespectarea drepturilor omului în România; - o scrisoare adresată preşedintelui Statelor Unite, Jimmy Carter, în care era denunţată nerespectarea drepturilor omului în România. Aceleaşi materiale mai fuseseră expediate şi ziarelor Washington Post şi Neuer Züricher Zeitung. N.C. Munteanu este ridicat de Securitate şi anchetat luni de zile, până în vara lui 1977. Recunoaşte că toate materialele îi aparţin. În cele din urmă, Munteanu acceptă „târgul” pe care îl oferă Securitatea, de a opri difuzarea scrisorii la Europa Liberă, în schimbul obţinerii paşaportului. Îl primeşte pe 2 septembrie şi părăseşte ţara la 16 septembrie 1977.
Prin emisiunile sale transmise la Radio Europa Liberă devine cunoscut pentru condamnarea regimului lui Nicolae Ceauşescu, în anii 1980. În 2007, N.C. Munteanu are o rubrică la Radio Europa Liberă intitulată „Eu şi câinele meu, Securitatea“. citeste totul despre: interviu neculai constantin munteanu radio europa libera carlos sacalul pacepa Citeste mai mult: adev.ro/qp9v4j
Traian Băsescu, despre ancheta din dosarul ”Flota”: ”A fost prostie cât cuprinde!”
Traian Băsescu, despre ancheta din dosarul ”Flota”
Traian Băsescu a vorbit duminică seară, în emisiunea ”Culisele statului paralel”, despre dosarul ”Flota”. Fostul președinte a criticat dur modul în care s-a desfășurat ancheta, spunând că procurorii ”nu au înțeles nimic”, și a explicat că starea proastă în care se aflau navele nu permitea altă soluție decât vânzarea. ”Nu au fost 2 dosare, numai că procurorii, când au stabilit prejudiciul, nu au înțeles nimic. Au luat contracte comerciale și au făcut 110 bibliorafturi. Eu, ca să mă apăr, a trebuit să copiez 110 bibliorafturi care erau în engleză. Respectivii domni procurori vorbeau cu dificultate limba română...
Au dat unui salariat al DNA-ului să facă un raport tehnic și a scris 300 de milioane pagubă. Când s-a obținut expertiza, 86 de oameni, care au stat cu sechestrul pe case ani de zile, au fost scoși de sub urmărirea penală. Pe mine nu m-au putut scoate pentru că eram sub imunitate, de aceea s-a făcut, în 2015, o ordonanță specială de scoatere.
Oricine a semnat o retragere de pavilion românesc a mers la grămadă în dosar... A fost prostie cât cuprinde, nu o comandă politică. Nu văd cine ar fi făcut o comandă politică, la dimensiunea pe care o aveam atunci, nu cred că eram o țintă (...)
Sunt lucruri pe care procurorii nu le-au înțeles. Dacă vorbim de partea comercială, este un adevărat dezastru în ceea ce privește înțelegerea procurorilor”, a spus fostul președinte.
Băsescu a explicat că, atunci când se discută despre acest dosar, trebuie să fie cunoscute date despre starea tehnică a navelor. ”Cert este că flota nu putea să reziste dacă nu se vindea să se scoată un ban pe nave, atât cât s-a putut scoate. Din cauza stării tehnice, trebuiau băgați bani pe care România nu îi avea și nici nu îi putea obține de la bănci. (...)
În timpul meu, s-au vândut 24 de nave pentru care s-a dat aprobare de la CSP, aveau vechime de 25 de ani. Nu a avut nicio treabă Ministerul Transporturilor. În rest, flota a fost integral transferată la FPS și a fost privatizată pe măsură ce au existat cereri. Vă asigur că nimeni nu s-a îmbogățit de pe urma flotei”, a mai spus fostul președinte.
Traian Băsescu face lumină în dosarul ”Flota”: ”Vânzarea navelor era SINGURA soluție”. Ce ordin a dat Ceaușescu
Traian Basescu
Traian Băsescu a vorbit duminică seară, în emisiunea ”Culisele statului paralel” de la Realitatea Plus, despre privatizarea flotei. Fostul președinte a precizat că nu a fost nicidecum vorba despre ”o vânzare pe nimic”, ținând cont de starea tehnică în care se aflau navele.
”Chestiunea cu cine a vândut flota e ca și cum ai vinde morcov la tarabă.
A fost un proces de privatizare, făcut de Fondul Proprietății de Stat (FPS), nicidecum de Ministerul Transporturilor. Trebuie să știi și care era situația flotei... dacă era roz, FPS-ul nu ar fi fost gata să privatizeze navele. Dar, dacă mai era ceva de salvat, era prin privatizare ca să poată face injecții de capital pe nave.
În decembrie 1990, România avea 246 de nave de transport. Din acestea, 106 erau legate în Portul Constanța, fiind neoperabile din cauza defecțiunilor tehnice. Din cele aflate în exploatare, 70 erau la limita de expirare a actelor de navigație și trebuiau băgate în șantier pentru revizia de patru ani. Mai mult, flota avea în execuție 76 de nave noi în diverse șantiere navale din România, de regulă de mare capacitate.
În mai 1990, Guvernul a stabilit încetarea oricărei subvenții către flotă, nu a mai primit bani nici să construiască unele noi, nici să le repare pe cele din șantier.
În ceea ce privește ”vânzarea pe nimic”... Vă dau elemente din expertiză: nava Bicaz a fost vândută cu 3,4 milioane de dolari, valoarea amortizată era de 2 milioane de dolari, deci s-a realizat un beneficiu de 1,4 milioane. Nava Balota - 1,5 milioane, valoarea rămasă neamortizată - 1 milion. Nu aș spune că FPS-ul a vândut prost aceste nave”, a declarat fostul președinte.
Băsescu a precizat că un punct esențial în discuția privind flota este calitatea construcțiilor, care era slabă, și starea tehnică a navelor respective.
”Despre calitatea construcțiilor din România... Una din navele care trebuia să fie amiral - ”22 decembrie 1989” - a fost botezată așa în memoria celor care au căzut la Revoluție.... a fost livrată Petromin în 1993. Atunci, a fost trimisă în Canada, să încarce cărbune. Nava a ajuns cu fisuri în tablă, în cordoanele de sudură, autoritățile nu i-au permis să încarce sau să plece până nu a făcut reparațiile. Ca să treacă înapoi în Oceanul Atlantic, nava a trebuit să ocolească, a ajuns în Mediterană și a fost băgată în reparații într-un șantier în Italia, chestiune care a costat, dincolo de milionul cheltuit în Canada, 7 milioane reparații în Italia - era o navă nou-nouță...
Ceaușescu dăduse ordin ca toate echipamentele montate pe nave să fie asimiliate în industria românească. Industria românească a anunțat oficial, înainte de Revoluție, că nu poate furniza decât 30% din necesarul de piese. Sunt lucruri pe care procurorii nu le-au înțeles. Dacă vorbim de partea comercială, este un adevărat dezastru în ceea ce privește înțelegerea procurorilor”, a spus fostul președinte.
