Tom Gallagher: Salazar nu este un erou pierdut pentru europenii conservatori
Interviu cu Tom Gallagher, autorul volumului „Salazar. The Dictator Who Refused to Die”, publicat anul trecut la Editura Christopher Hurst.
De ce o biografie a lui António de Oliveira Salazar? De ce ar trebui să fie cineva interesat de Salazar astăzi? Mai mult, de ce o biografie despre cineva cu o imagine atât de reacționară și chiar malefică?
Salazar a fost un conducător atipic și improbabil pentru orice sistem politic. Dacă avea charismă, era una de tip negativ. Era un profesor auster de economie fără o bază de putere evidentă: un catolic într-o țară anticlericală; un civil într-o țară în care armata era tot mai dominantă; un monarhist în ceea ce avea să devină, după 1910, a treia republică modernă a Europei. El a reușit pentru că într-o Portugalie prost condusă și aproape ruinată financiar, s-a ivit oportunitatea de a înlocui radicalismul politic de sorginte franceză cu un naționalism auster, construit pe principii conservatoare de bună gospodărire și o gândire consacrată prin sloganul regimului – „Dumnezeu, patria și familia”.
Salazar s-a ridicat și a cucerit puterea la sfârșitul anilor 1920, datorita trăsăturilor personale pe care puțini dintre competitorii săi le aveau – determinare puternică, sânge rece, abilități excelente de negociere și autodisciplină. Diplomații britanici din vremea celui de-al Doilea Război Mondial au informat Londra că, deși adesea era greu de negociat cu el, nu era nimeni altcineva comparabil nici pe departe în arta cârmuirii statului. Astfel, până în anii ’60, britanicii s-au bucurat ca el să rămână la conducerea Portugaliei, cel mai vechi aliat al lor.
Este foarte neobișnuit ca un tehnocrat să se mute pe terenul politicului și să-l domine complet, ajungând să devină cel mai longeviv prim-ministru din Europa (36 de ani la putere).
Astfel de elemente fac din biografia lui Salazar o poveste captivantă. O figură monahală plictisitoare nu ar fi putut rămâne – chiar cu sprijinul poliției politice și al cenzurii – la conducerea unei țări latine cu tradiții radicale atât de mult timp. Era nevoie de mai mult. Trebuia să aibă capacitatea de a convinge, fermeca și descuraja, dar și de a constrânge și de a domina.
Așadar, scopul meu în a scrie această biografie a fost să încerc să arăt atât caracterul uman, dar și actorul politic. Am refuzat să neg că ar fi fost reacționar și dur, dar am căutat să arăt că în momente-cheie, regimul său s-a bucurat de o mare popularitate.
Comparativ cu Tito, de Gaulle, Franco, Adenauer și Ceaușescu, există doar un număr mic de biografii despre Salazar în orice limbă. La 50 de ani de la moartea sa, era timpul pentru o nouă evaluare. Cartea s-a vândut bine (retipărită de trei ori), deoarece mulți oameni recunosc că povestea lui Salazar intrigă. Nu se încadrează în profilul politicianului convențional.
Ca lider, el a acționat mai mult ca un majordom riguros, care administrează o proprietate întinsă. A arătat o atenție minuțioasă pentru detalii, controlând actul administrativ până la cel mai mic nivel, dar a rămas totodată mereu accesibil numeroaselor persoane ale căror cereri, sub formă de petiții și scrisori, le-a examinat cu răbdare. Mi se pare surprinzător faptul că, după atâția ani la putere, nu a fost niciodată copleșit și nu a devenit paranoic în relația cu ceilalți.
Nu cred că este un erou pierdut pentru europenii conservatori care vor o ordine morală în politică sau naționaliștii temători de o mare resetare susținută de globaliști precum Klaus Schwab. Dar formula sa politică, aplicând conservatorismul secolului al XIX-lea într-o țară din secolul XX epuizată de războaie ideologice, nu va fi ușor de reprodus în secolul XXI.
Care au fost credințele profunde ale lui Salazar întipărite în cele din urmă în viziunea privind Estado Novo?
Salazar credea în epistocrație, în guvernarea celor înțelepți (a experților), considerând că un sistem politic bazat pe partide era nepotrivit pentru majoritatea țărilor, în special pentru Portugalia. Nu a renunțat niciodată la ideea, exprimată în 1949, că politica electorală a permis „oamenilor pregătiți pentru lupta pur politică, speculațiile demagogice, exaltările emoționale ale maselor populare și, prin urmare, înclinați să reducă viața națiunii la agitația însăși” să se impună națiunii, de regulă, cu rezultate dezastruoase. El credea că partidele politice și spiritul lor ranchiunos au distrus ordinea naturală a lucrurilor, i-au determinat pe cetățeni să alerge după obiective irealizabile și să se grupeze în facțiuni înverșunat antagonice. Libertatea și justiția, credea el, erau cel mai bine garantate de indivizii care își exercitau autocontrolul și de un stat limitat care garantează ordinea și securitatea și evită să încerce să redefinească natura umană.
În 1921, din postura de creștin democrat ales pentru scurt timp în parlament, a fost un susținător al democrației, dar ascensiunea comunismului i-a întunecat viziunea. Și până în 1933 ajunge să devină instinctiv un adept al filosofului englez Thomas Hobbes, care susținea că pacea nu poate fi păstrată decât de un conducător care exercita un control ferm asupra „opiniilor și doctrinelor”.
Noua Constituție din acel an care instaura „Estado Novo” (Noul Stat) acorda drepturi electorale limitate, iar femeile puteau vota în funcție de educația și rolul familiei. Dar influența pe care violența, demagogia și exaltarea emoțională le exercitaseră anterior asupra politicii l-au transformat într-un dușman al democrației liberale.
Vederile sale au devenit inacceptabile după 1945, dar nu la fel stăteau lucrurile în momentul în care își începea cariera politică. În 1933, profesorul Walter Shephard, președintele Asociației Americane de Științe Politice, punea în discuție viabilitatea democrației liberale. „Nu este evident că teoria suveranității populare, ideea centrală a ideologiei democratice, nu poate rezista la o analiză politică obiectivă și trebuie abandonată?”, a întrebat el.
În SUA, astăzi, o mare parte din comentariile din mediul academic și mass-media abia dacă își ascunde disprețul său față de mase și opțiunile lor electorale. Noua administrație pare să nu piardă deloc vremea pentru a se asigura că are loc un transfer masiv al puterii dinspre state către Washington, birocrație și grupurile economice puternice care exercită influența acolo.
Probabil că Salazar ar fi surprins de faptul că guvernarea „experților” și a celor educați este un concept care putea fi îmbrățișat și utilizat dincolo de tradiționaliști. În cea mai mare parte a lumii anglo-saxone, universitarii și tehnocrații care revendică un rol mai important în treburile guvernării decât comercianții sau electricienii se află în principal la stânga. Multă vreme, Parlamentul European a fost mai degrabă un for pentru interacțiunea elitelor decât unul în care reprezentanții protejează interesele celor care i-au ales. Se pare că nu protejează interesele demosului european în actuala pandemie (în fața eșecului Comisiei Europene de a asigura un număr suficient de vaccinuri), mai bine decât ar fi putut să o facă Adunarea Națională a lui Salazar.
Unde Salazar a eșuat în mod clar a fost să se asigure că statul corporatist pe care l-a înființat era net superior în arta guvernării față de democrațiile electorale. Abordarea sa paternalistă asupra afacerilor publice era dependentă de propria soartă. În mod inevitabil, pe măsură ce îmbătrânea, avea tot mai puțin control asupra sistemului.
Care a fost natura regimului Salazar? Există o dezbatere fără sfârșit cu privire la modul în care ar trebui clasificat: unii îl plasează în categoria fascismelor, alții în specia autoritarismelor. Nu ar fi chiar excesiv să adăugăm aici și eticheta iliberală.
În Portugalia, a fost greu să se ajungă la o susținere majoritară pentru perspectiva că Salazar era un fascist și că regimul său merita să fie clasat alături de cele ale lui Hitler și Mussolini. Propria mea opinie rezonează cu cea a filosofului politic francez Raymond Aron, care susținea că regimul lui Salazar era o autocrație tradițională, o categorie separată de sistemele pluraliste, dar și de cele totalitare. Este și punctul de vedere al fostului secretar de stat al SUA Madeleine Albright; întrebată, în 2018, cu privire la noua ei carte despre fascism, ea a avut grijă să sublinieze că „nu era fascist, el vedea nazismul ca fiind imoral”, dar era o figură autoritară.
Salazar nu împărtășea preocupările revoluționare și rasiste ale lui Hitler și Mussolini. Nu a existat niciun partid-stat și a fost întotdeauna mult mai influențat de gândirea franceză de dreapta, unde temele conservatoare creștine aveau influență. El s-a transformat dintr-un democrat conservator prudent la începutul anilor 1920 în arhitectul unui regim naționalist autoritar moderat. S-a agățat de speranța că oportunitățile și crizele anilor ’30 vor transforma opticile și mentalitățile. Dar ambițiile sale au fost constant restructurate, iar în timp, regimul său a devenit unul personal, asistat de administratori și tehnocrați în care avea încredere. Era mai degrabă o guvernare autoritară bazată pe reguli decât o dictatură de partid, unde forme informale și extreme de violență se puteau declanșa periodic.
Salazar a fost martorul a două războaie mondiale care au devastat continentul, dar a văzut și începuturile unei Europe complet diferite – în care războiul tradițional devine de neconceput. Cum vedea Salazar Europa unită?
Salazar a fost actor în cel de-al Doilea Război Mondial, cel puțin în sensul că a jucat un rol major în a se asigura că Mediterana de Vest nu va fi afectată de cele mai grave consecințe ale războiului. Politica sa a fost în întregime modelată de necesitatea de a proteja independența Portugaliei. Acest lucru era în acord cu punctul său de vedere că statul național era cel mai bun instrument pentru modelarea afacerilor umane. El nu credea că formele ambițioase de integrare europeană vor fi eficiente. El a declarat în 1958: „nu văd cum toți acești factori care separă națiunile [europene] se pot aduna laolaltă într-o uniune eficientă.” Era sceptic față de majoritatea experimentelor politice și probabil credea instinctiv că, în orice construcție transnațională mare, interesele națiunilor mai mici, precum Portugalia, ar fi contat prea puțin.
Era favorabil cooperării cu UE, iar Portugalia a devenit în timp membru asociat. Dar nu a dat niciun semn că ar fi văzut UE în postura de protectoare a păcii continentale. Nu ar fi fost foarte surprins de acrimonia care slăbește legitimitatea proiectului post-național de la criza euro de după 2008 până la disputele care decurg din eșecul Comisiei de a utiliza baza de producție a UE pentru a se asigura că cetățenii din cele 28 de state ar putea fi vaccinați cât mai repede împotriva Covid-19.
A fost în relații bune cu unii dintre primii arhitecți ai UE precum Spaak, Adenauer și Schuman, dar nu i-a perceput drept părinții unei noi ordini europene. Speranța sa era că Marea Britanie va fi o contrapondere la UE, păstrându-și rolul imperial și refuzând să se retragă spre interior, dar orientarea postbelică a celui mai vechi aliat al său a spulberat aceste speranțe.
Susțineți că a avut realizări. Care au fost acestea?
Salazar a reușit să se asigure că atât timp cât s-a aflat la putere, Portugalia a contat pe scena internațională și nu putea fi intimidată cu ușurință de alții. Este unul dintre motivele pentru care mulți portughezi care nu au motive să iubească regimul totuși îl respectă. Dacă politicienii pe care i-a înlocuit s-ar fi aflat la putere și ar fi continuat certurile interne pe fondul sosirii celui de-al Doilea Război Mondial, atunci perspectiva Portugaliei de a rămâne neocupată și în pace ar fi fost cu totul alta.
Salazar provenea dintr-o familie de țărani muncitori de la care a dobândit lecții de viață despre cum să negocieze bine și să-și apere proprietatea. Perspectiva sa economică l-a ajutat să salveze Portugalia dintr-un abis financiar și să echilibreze bugetul. După ce a moștenit o monedă devalorizată, Salazar a transformat escudo într-una dintre cele mai puternice monede din Europa. A coborât temperatura între rivalitățile tradiționale precum monarhism vs republicanism și clericalism vs laicism.
Corupția a fost contestată, dar, cu siguranță, nu a fost învinsă. Deși contextul social s-a ameliorat lent, ultimele decenii ale regimului său au fost marcate de o atât de necesară extindere a infrastructurii. Dependența sa de instrumente de represiune rămâne o pată asupra reputației sale, dar s-a străduit să construiască un stat funcțional și nu l-a exploatat niciodată pentru câștigul personal (dimpotrivă).
Dar erorile sale? Trebuie să fi fost destule pentru ca regimul său să fie eliminat la numai patru ani după moartea sa.
El nu avea încredere în oamenii de rând și în capacitatea lor de a juca un rol semnificativ în afacerile naționale. În anii ‘30 a început să creeze un corp competent de funcționari sub coordonarea sa. Era un serviciu public scos de sub influența gândirii radicale franceze de după 1789, al cărui efect asupra Europei îl considera dezastruos. Dar proiectul statului corporatist a rămas unul incomplet. Începând cu Războiul Civil Spaniol, Salazar a devenit tot mai preocupat de afacerile internaționale. Prin urmare, regimul său și-a pierdut calea. A devenit unul tot mai personal.
A greșit direcționând dezvoltarea economică prioritar către marile orașe unde susținerea sa era redusă. Au fost neglijate programele sociale și de asistență medicală destinate orașelor mici și Portugaliei rurale, unde majoritatea oamenilor trăiau în anii 1950. Nu credea în combaterea energică a sărăciei, considerând-o o modalitate de a slăbi caracterul oamenilor. Educația era o prioritate, dar, tot mai mult, oamenii votau cu picioarele emigrația luând amploare în anii ’60.
Aptitudinile sale mentale au rămas puternice până în ultimul moment. Dar îi lipseau energia și imaginația pentru a promova inițiative noi care să permită Portugaliei să-și păstreze o prezență reală în Africa. Devenise introspectiv. Decizia sa de a se opune „vântului schimbării” din Africa s-a bucurat inițial de un sprijin considerabil. Campania împotriva mișcărilor de gherilă (care nu erau comparabile cu cele cu care s-au confruntat francezii în Indochina sau Algeria) a avut sprijin și economia a început să crească. Dar Salazar a neglijat planurile de succesiune.
Capacitatea sa de a controla armata slăbea. Astfel, când a suferit un atac cerebral și a fost înlocuit la 21 septembrie 1968, cel care i-a luat locul, Marcello Caetano, a eșuat în misiunea de modernizare a regimului. Salazar a creat un sistem politic potrivit profilului său politic – o guvernare discretă (low-profile), dar fermă. Un vid profund de putere s-a creat pe măsură ce Caetano s-a trezit copleșit de responsabilitățile sale. Totul a pregătit terenul pentru răsturnarea regimului de către armată cu relativă ușurință în 1974.
Luna trecută, Ándre Ventura, un candidat cu un mesaj social tradițional, a câștigat 12% din voturi la alegerile prezidențiale. Un sistem parlamentar ineficient și destul de corupt își pierde legitimitatea. Însă Ventura nu ezită să-l respingă pe Salazar pentru abordarea antidezvoltare și ostilitatea față de urna de vot sau pentru cenzura practicată. Neîncrederea lui Salazar în urna de vot, credința în guvernarea experților și disponibilitatea de a susține cenzura pentru a controla fluxul de idei se bucură acum de mai mult sprijin în rândul globaliștilor de stânga decât în rândul naționaliștilor de dreapta. Am putea merge până acolo încât am putea spune că, fiind unul dintre principalii promotori ai statului corporatist în anii 1930, și credința sa în cooperarea elitelor a găsit un ecou puternic în ideile din „a treia cale” promovate în Europa de Vest la treizeci de ani de la moartea sa.
Dacă Europa își va continua declinul și va fi afectată de tendințe disruptive, iar elitele politice recrutate din mass-media, mediul academic și administrația locală nu vor avea răspunsuri la toate acestea, va exista spațiu pentru noi competitori care vor ști cum să interacționeze cu alegătorii în loc să-i marginalizeze. Iar dacă sunt percepuți că împărtășesc unele dintre calitățile personale ale lui Salazar – onestitate, ascetism, un comportament temperat în general – atunci popularitatea lor va crește.
Salazar ar fi astăzi complet uitat dacă Europa în general și Portugalia în special ar fi cunoscut o continuare a guvernărilor capabile care au existat între 1945 și 1980. Ar fi fost un politician exotic, dar periferic, cu influență în momente dramatice din istoria recentă a Europei, dar a cărui moștenire este amestecată și umbrită de represiune.
Datorită mediocrității majorității succesorilor săi, Salazar este un punct de referință pentru unii dintre numeroșii portughezi furioși că țara lor pare în derivă. Sunt gata să treacă cu vederea cenzura, temuta poliție secretă și conservatorismul său economic creditându-l pentru leadershipul eficient al țării și capacitatea de a o face să conteze. Mulți observatori au fost șocați în 2007, când 41% dintre telespectatorii seriei TV „Mari portughezi” l-au votat ca fiind cea mai importantă personalitate din istoria portugheză. Erau pregătiți să ignore trăsăturile retrograde ale regimului său, concentrându-se în principal pe calitățile sale personale. Chiar și maiorul Otelo de Carvalho, unul dintre eroii stângii din timpul revoluției din 1974-1975, a ajuns să spună în 2001: „Avem nevoie de un om cu inteligența și onestitatea lui Salazar, dar fără intenția de a impune un fascism în stil italian”.
Unul dintre comentatorii biografiei spunea că „Salazar poate pretinde că este probabil omul de stat minor cu cele mai profunde consecințe asupra secolului XX.” Probabil exagerată, afirmația are un sâmbure de adevăr. Povestea acestui dictator neobișnuit (care a rezistat majorității tendințelor politicii europene din secolul XX) merită spusă. Critica sa la democrație continuă să rezoneze și asta pentru că nu există suficient de mulți democrați în stare să facă „cel mai puțin rău sistem politic din lume” (în cuvintele lui Churchill) să funcționeze bine.
Interviu realizat de Octavian Manea
Salazar este un punct de referință pentru unii dintre numeroșii portughezi furioși că țara lor pare în derivă.
