Ce e un om , ori un an ,sau un mileniu?
Toate trecătoare luate implacabil de valul timpului
și cu valul laolată se vor risipi
înghțite câte unul în câte unul în uitarea neagră a orizontului din zare care va fi în briză mării fără tine .
D.Sin.
Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium
Ultimul discurs al lui Trump ca președinte: Mișcarea noastră e abia la început
Preşedintele în exerciţiu al Statelor Unite Donald Trump şi-a luat rămas bun, marți seară, de la naţiunea pe care a condus-o timp de patru ani, ani plini de controverse şi de violenţe fără precedent. Nu a pronunţat nicio clipă numele celui care l-a înfrânt în alegeri, dar a urat noii administraţii „noroc”, ceea ce pare să sugereze că Donald Trump crede despre mandatul său că ar fi fost unul ghinionist.
El nu şi-a asumat niciun fel de responsabilitate în atacul de la Capitoliu, s-a mulţumit să-l condamne.
Trump nu a uitat să se laude pentru vaccinul anti-covid 19, dar nu a spus câţi americani au murit din cauza virusului.
A amintit şi de faptul că a fost blocat pe reţelele de socializare şi a promis că mişcarea pornită de el în 2016 va continua.
Iată câteva fragmente:
Volume 58%
Alegerea dumneavoastră privind modulele cookie de pe acest site
Aceste cookies sunt strict necesare pentru funcţionarea site-ului și nu necesită acordul vizitatorilor site-ului, fiind activate automat.
Vă rugăm să alegeţi care dintre fişierele cookie de mai jos doriţi să fie utilizate în ce vă priveşte.
Aceste module cookie ne permit să analizăm modul de folosire a paginii web, putând astfel să ne adaptăm necesității userului prin îmbunătățirea permanentă a website-ului nostru.
Aceste module cookie vă permit să vă conectaţi la reţelele de socializare preferate și să interacţionaţi cu alţi utilizatori.
Aceste module cookie sunt folosite de noi și alte entităţi pentru a vă oferi publicitate relevantă intereselor dumneavoastră, atât în cadrul site-ului nostru, cât și în afara acestuia.
Valentin Naumescu: Umbra trumpismului va bântui mandatul lui Joe Biden
Andreea Pora | 19.01.2021
Interviu cu Valentin Naumescu, profesor de relaţii internaţionale la Facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai şi preşedintele think tankului Iniţiativa pentru Cultură Democratică Europene
Asaltul asupra Capitoliului este deja o imagine iconică. Cât este aceasta de reprezentativă pentru vibe-ul Americii anului 2020, mai ales că vine după un an convulsiv?
Din păcate, insurecția de pe 6 ianuarie exprimă cât se poate de sugestiv imaginea unei crize adânci, ajunsă probabil în punctul ei culminant, a unei derute care bântuie nu numai democrația americană, ci și, prin extensie, întregul spațiu occidental al democrațiilor liberale, afectate puternic, în ultimii ani, de valul de populism iliberal și dezinformare. Atacul asupra democrației liberale vine, de fapt, dinspre ambele extreme ideologice, chiar dacă pe 6 ianuarie am văzut-o „la lucru” numai pe una dintre ele. Pe cealaltă am văzut-o însă vara trecută, demolând statui și incendiind orașele americane. Naționalismul conspiraționist-retrograd, pe de o parte, dar și socialismul egalitarist al „corectitudinii politice”, care a ajuns deja în zona discriminării pozitive, în versiunile lor radicalizate, contestatare și agresiv antisistem, amenință construcția ordinii liberale globale.
Mult din ceea ce înseamnă criza actuală a democrației liberale vine din scăderea calității mediului informațional, din deteriorarea educației științifice, din superficialitatea și otrăvirea comunicării în spațiul rețelelor sociale, din ipocrizia unei clase politice crescute deja într-o atmosferă populistă și care preferă să-și țină bulele captive prin doze din ce în ce mai mari de populism, fenomene care vor produce în viitor din ce în ce mai mulți ignoranți, sfertodocți și revoltați. Suntem astfel într-un cerc vicios, din care nu știu cum și când vom putea ieși.
Este asaltul asupra Capitoliului suficient pentru a forța despărțirea Partidului Republican de Donald Trump? Sau, dimpotrivă, trumpismul a ajuns să fie hardwired în GOP și republicanii, captivi bazei reprezentate de Donald Trump?
Ceea ce se va întâmpla în continuare în Partidul Republican, la fel ca și în Partidul Democrat, va influența decisiv perspectivele democrației liberale în SUA și în Occident. În mod normal, eu nu cred că Donald Trump mai are vreo șansă să revină cu o candidatură în Grand Old Party, aș exclude acest scenariu. Dacă Trump va insista însă să mai facă ceva în politică, probabil va încerca în afara Partidului Republican, formând o grupare radicală naționalistă. Chiar și fără persoana lui Donald Trump, ideile trumpismului vor continua însă. Acest curent de gândire precară și atitudine negaționistă, împotriva tuturor evidențelor raționale, va supraviețui. Avem deja o versiune românească de trumpism în noul Parlament al României. Dar, pentru a reveni la întrebare, GOP cred că va încerca peste patru ani să joace pe cartea unui candidat conservator moderat, centrist și evident mai tânăr. Ambele partide trebuie să rezolve problema deja deranjantă și stânjenitoare a gerontocrației politice americane.
Suntem în zorii unei noi administrații la Washington. Care este moștenirea pe care o lasă Donald Trump în urma sa?
Așa cum spuneam, trumpismul. Acest curent nu va dispărea. Umbra trumpismului va bântui mandatul lui Joe Biden. Dacă noul președinte va fi inteligent, această moștenire ar putea chiar să-l ajute și să-l protejeze, făcându-l mai prudent și mai echilibrat în fața tentațiilor radicale ale facțiunii socialiste din Partidul Democrat. Sunt sigur că președintele Biden nu va uita că 74 de milioane de americani l-au votat pe 3 noiembrie 2020 pe Donald Trump, cu 12 milioane mai mulți chiar decât în 2016, atunci când Trump a câștigat!
Sunt multe de făcut, de îndreptat, de relansat în politica internă și externă americană. Cele mai dificile dosare de gestionat vor fi relația cu China, planul de pace în Orientul Mijlociu și relația cu Iranul, unde, din cauza amprentei lui Trump, orice ar face Biden va da prost, și dacă schimbă linia, și dacă o menține pe aceeași. Aceste trei dileme vor fi un coșmar pentru diplomația americană. Indiferent ce va face administrația Biden cu privire la cele trei teme ale politicii externe menționate, un val de critici se va abate asupra noului președinte, dintr-o parte sau din cealaltă. Vom detalia cu alte ocazii.
America pare mai dezbinată și polarizată ca oricând. Tradiționalul excepționalism american este în criză, tribalizarea și discursul identitar sunt parametrii normalității. Mai este loc pentru spiritul bipartizan, pentru compromis și pentru refacerea centrului moderat?
Într-o analiză pe care am publicat-o recent, am formulat ipoteza că, până la sfârșitul deceniului, cele două mari partide americane se vor scinda, fiecare într-o facțiune moderată și una radicală. Actualul sistem bipartizan nu mai acoperă nevoia de reprezentare politică a clasei mijlocii și nu mai reflectă liberalismul centrist, fiind confiscat de accentele naționaliste și habotnice ale dreptei, la republicani, respectiv, umbrit de noul radicalism socialist, la democrați. Dacă așa vor sta lucrurile, atunci vom vedea până în 2030 patru partide americane în Congres, două de esență liberală (unul de centru-dreapta, liberal-conservator, și unul de centru-stânga, social-liberal) și încă două pe extreme, ambele iliberale. În felul acesta, liberalismul american moderat și echilibrat s-ar putea relansa, cu sprijinul clasei mijlocii și pentru a reprezenta interesele politico-economice ale acesteia, afirmându-se și poziționându-se între opțiunile ideologice radicalizate ale progresismului și conservatorismului.
Cum se vede viitorul relației dintre Europa și Statele Unite sub Joe Biden, un euroatlantist tradițional? Sub administrația precedentă s-a văzut un evident accent pe noua Europă (deseori motivat ideologic, dar și geostrategic) în detrimentul vechii Europe (unde interacțiunea a stat sub semnul ciocnirilor și al măsurilor punitive). Vom vedea o rebalansare în acest sens? Cu ce implicații pentru noua Europă?
Relansarea relațiilor transatlantice este, fără îndoială, tema de politică externă cea mai așteptată și pe care mizează cei mai mulți specialiști, comentatori și diplomați de pe ambele maluri ale Atlanticului. Aș privi spre această temă cu un optimism moderat. Sigur că relațiile SUA-UE vor fi incomparabil mai bune decât pe vremea lui Trump. Dar cred în același timp că întoarcerea la ceea ce a fost acum 30 de ani această relație este imposibilă, după cum revenirea la „epoca Obama” este și ea imposibilă, așa cum a spus recent chiar Joe Biden.
Și în America, și în Europa, au avut loc schimbări importante de cultură politică. În SUA, ideea unei conduceri care urmărește cu egoism propriile interese naționale și sfidează interesele globale („Eu sunt președintele SUA, nu președintele lumii”, spunea cu emfază Trump) a început să prindă rădăcini. Va fi greu de extirpat această idee, mai ales că în Senat sunt 50 de senatori republicani, iar în noiembrie anul viitor vor fi „mid-term elections”!
Pe de altă parte, în Uniunea Europeană a crescut ideea „autonomiei strategice europene”, care, chiar dacă nu este clară și nu este privită cu exaltare de țările din Europa Centrală și de Est, este împinsă insistent de președintele Macron. Sunt lideri europeni care au declarat în repetate rânduri că nu mai vor ca Europa să depindă de puterea militară americană, ba chiar că nu mai au încredere în SUA. Chiar și după alegerea lui Biden, Macron a continuat să spună că demersurile pentru obținerea autonomiei strategice europene trebuie să meargă înainte.
Vom vedea cât de curând, în primăvară, noua agendă a relațiilor transatlantice. Va avea loc, foarte probabil, un turneu european inaugural al președintelui Biden, în câteva capitale importante. Cred că sunt cel puțin cinci teme care, pe lângă chestiunea mai generală a democrației, vor constitui baza acestei agende: securitatea, mediul, politica în domeniul digital, energia și comerțul în spațiul euroatlantic. Poate vor mai fi și altele. Dar trebuie să vedem în acest mandat cum se conturează noul concept strategic al NATO, cum ne apărăm în mediul virtual de dezinformare/fake news și atacuri cibernetice, cum putem polua mai puțin, ce politici energetice vor urma și dacă mai putem spera la relansarea fostului proiect al TTIP (Parteneriatul Transatlantic pentru Comerț și Investiții). Chiar dacă într-o altă formă și cu o altă denumire, eu cred că președintele Biden va relansa acest proiect al Acordului de Liber Schimb, având în vedere că el însuși l-a propus europenilor în februarie 2013, la Conferința de Securitate de la München, când a reprezentat SUA în calitate de vicepreședinte.
Liga democrațiilor/alianța democrațiilor este o idee centrală a platformei de politică externă a lui Joe Biden, un fel de rețetă de mobilizare a Vestului pentru apărarea ordinii internaționale. Dar este aceasta un construct realist? De exemplu, în chestiunea chineză, rațiunile economice și comerciale par să primeze. Democrațiile europene și asiatice se grăbesc să încheie acorduri comerciale cu Beijingul, plasând administrația Biden în fața unui fapt împlinit.
Ar putea fi interesant și pragmatic, depinde cum vor construi conceptul și platforma, după cum există și riscul să rămână un summit al marilor speranțe, cu enunțarea unor generalități. Sigur, tema relațiilor cu China este și va rămâne una majoră. UE tocmai a încheiat, cu o discreție care nu prea ne-a plăcut, pe 30 decembrie, când lumea nu mai era atentă, un nou acord economic cu regimul comunist de la Beijing (Comprehensive Agreement on Investment – CAI). Nicio referire la nerespectarea drepturilor omului și lipsa libertăților în China, nimic despre responsabilitatea Chinei în ascunderea adevărului privind declanșarea epidemiei de COVID-19 la Wuhan etc. De ce a trebuit UE să facă asta înainte de instalarea administrației Biden, în condițiile în care promisiunea președintelui ales era clară în favoarea multilateralismului? Cât de tare au presat producătorii germani (de exemplu, din industria auto, puternic afectată în 2020) pentru încheierea acestui acord? De aceea spuneam că trebuie să privim cu un optimism moderat perspectivele noilor relații transatlantice. Nici SUA, nici UE nu mai sunt ce au fost și, chiar dacă au valori comune, își urmăresc interesele sau ceea ce cred pe moment liderii politici că ar fi aceste interese politice, economice și strategice. Să nu mai complicăm discuția, dar sunt interese divergente inclusiv în UE, dacă este să ne referim la proiectul ruso-german al gazoductului NordStream II, susținut de Germania și criticat de Bruxelles, de Polonia și țările baltice, precum și de administrația Trump. Să vedem dacă guvernul Biden își va schimba sau nu poziția față de creșterea dependenței Europei de gazul rusesc. De la principiile generoase ale parteneriatului SUA-UE la detaliile concrete ale colaborării, drumul va fi destul de lung.
” Putea să se vaccineze de două ori (în ambele brațe, mai ales că bicepșii săi au făcut senzație pe micile ecrane) – pentru a fi și mai convingător întrucât sunt destui sceptici. Tudose susține că „au rămas 100.000 de doze nefolosite” dar ministrul Voiculescu l-a contrazis („este fals, poate să fi rămas câteva doze”) după care a mărturisit: „Eu am luat vaccin antigripal pe pile”. Așa a luat și ministerul. Col. dr. Valeriu Gheorghiță, comandantul vaccinării naționale anti-COVID, a fost mai precis: „S-au pierdut 272 de doze” dar s-a pierdut timp cu hârtiile care „se completează de mână, ad labam, cu nume și prenume”. Ad labam? Așa vă învață la armată, Gheorghiță? Când Gheorghiță o dă în metru antic, se mai pierde o doză – de încredere. Iohannis e mulțumit de vaccinare, în care s-a implicat și BOR trimițând preoților broșuri cu informații despre vaccin. Dezamăgită de BOR, Șoșoacă s-a declarat apărătoarea ortodoxiei de orice act medical după care a confiscat mediatic moartea actorului Stanoevici (răpus din păcate de covidul în care nu credea) făcând scandal, petiții și acuzații aberante. Așa că Șoșoacă a fost pomenită mai mult decât Stanoevici. Urât! Și „premierul” AUR, ultra-naționalistul Călin Georgescu, s-a filmat în timp ce-și căuta imunitatea „în natură” înotând într-un lac din Austria. Exact ca Putin și Lukașenko (tot KGB, tot KGB?) numai că aceștia nu fug după imunitate în străinătate. Dacă AUR nu crede în vaccin, liderii coaliției se înțeapă zilnic întrucât, cum ne-a lămurit Iohannis, „coaliția e un organism viu unde nu sunt dispute, sunt discuții și se cristalizează soluții”. Unele soluții sunt nocive. Vicepremierul Kelemen, care a jurat să apere unitatea României, a reluat tema autonomiei Ținutului Secuiesc. Perseverență diabolică. Exact când guvernul împărțea funcții și schimba politic directorii de școală numiți tot politic, CCR a anunțat că majorarea pensiilor cu 40% este constituțională. Sigur că e. Întrebarea e dacă e și posibilă, iar Iohannis a răspuns anticipat: „Nu putem vorbi de majorări în criza economică; nu e austeritate, nu se taie pensii și salarii”. Ci se indexează“cu rata inflației“ a precizat Raluca Turcan promițând „o nouă lege a pensiilor care să aducă echitate”. Ea va fi gata odată cu autostrada Comarnic Brașov și Procesul Revoluției. Acum începe anchetarea lui Tăriceanu (după 13 ani în care a fost salvat de funcții și de parlament) pentru luare de mită. De, dacă dosarul i se judeca la timp, acum era deja liber. Aflat după gratii la Chișinău, fostul parlamentar Rizea a dezvăluit că „Băsescu a fost ajutat de sistem să câștige alegerile”. Mersi! Care președinte n-a fost ajutat? Ministrul justiției Stelian Ion chiar își dorește ca „tehnica de interceptare a SRI să fie folosită în cazul infracțiunilor grave”. Foarte bine, dacă tot face jocuri politice, afaceri grase și întreține acoperiți (în presă și peste tot), SRI măcar să prindă mafioții. Doar are ca deviză „Patria a priori”. A fortiori! Cu atât mai mult. Dar când cultura n-are prioritate, crește impostura. Iulian Bulai e convins că „Eminescu ar fi semnat inițiativa USR Fără Penali”. Bulai e în urmă. Eminescu a semnat-o în 1878. Așadar, ce-ți doresc eu ție, dulce Românie? Să scapi de pandemie. Vaccinează-te, române! Dacă ai unde. //
Excepţionalismul american: Ce legătură are cu România?
19 ianuarie 2021, 18:12
Sabina Fati - Deutsche Welle Pentru România nu e neapărat importantă culoarea politică a locatarului de la Casa Albă, câtă vreme SUA garantează securitatea europenilor în general şi a României în special.
Legătura României cu Statele Unite face parte dintr-un fel de geografie sacrosantă. Niciun politician autothon nu-şi permite să abdice de la această viziune în care ţara, ca întotdeauna în istoria ei, are nevoie de un protector, iar Washington-ul e singurul care poate juca acest rol, dincolo de NATO şi UE, unde deciziile se iau greu şi doar în unanimitate.
În politica externă a Statelor Unite, România a început să devină importantă pe măsură ce Turcia dădea semne de slăbiciune, atât în ambiţiile ei, cât şi în favorurile făcute Rusiei. Aşa că România a devenit pentru americani un punct de observaţie la Marea Neagră, mai credibil decât Turcia, la fel cum la Marea Mediterană o bază militară din Creta ar putea lua locul faimoasei Incirlik.
Pentru România nu e neapărat importantă culoarea politică a locatarului de la Casa Albă, câtă vreme SUA garantează securitatea europenilor în general şi a României în special.
Joe Biden a fost de trei ori în România: ca senator în 1999 şi ca vicepreşedinte al SUA în 2009 şi în 2014, perioadă în care a avut o amiciţie specială cu Traian Băsescu. Imediat după anexarea Crimeei de către Rusia, Biden a dat asigurări la Bucureşti că România este protejată: „Puteţi conta pe noi. Punct! Noi facem ceea ce spunem şi spunem ceea ce gândim. Azi, agresiunea din Crimeea la mai puţin de 250 de mile de teritoriul românesc şi de graniţele NATO ne reaminteşte de ce avem nevoie de NATO şi de ce locul României este în NATO. Graniţele Europei nu trebuie să mai fie schimbate niciodată sub ameninţarea armelor.”
Sub preşedinţiile democrate, România a fost mereu favorizată: în 1997 SUA şi România semnează Parteneriatul Strategic, iar Bill Clinton face o vizită fulger la Bucureşti, după summit-ul NATO de la Madrid, unde România tocmai fusese refuzată. Apoi, un alt preşedinte democrat, Barack Obama, a hotărât amplasarea scutului antirachetă în România şi Polonia, nu în Cehia şi Polonia cum era planul iniţial. În 2014, când lucrurile s-au complicat din pricina agresiunii Rusiei în Ucraina, tot Obama a spus că SUA trebuie să consolideze flancul estic al Alianţei Nord-Atlantice aşa că Washington-ul a sponsorizat apariţia bazelor aeriene de la Kogălniceanu, la Marea Neagră şi de la Turda, în Transilvania, şi a trimis o mie de soldaţi în România.
După cum a explicat fostul preşedinte Traian Băsescu, sub Barack Obama, când Joe Biden era vicepreşedintele său, „au fost puse bazele transformării Mării Negre într-un punct vital de securitate pentru SUA şi NATO”.
România are în plan noi dezvoltări pe această direcţie, amplasări de rachete Patriot, pentru securizarea întregului litoral, plus alte cumpărături militare, şi aşteaptă investiţiile americane promise de ambasadorul american demisionar Adrian Zuckerman la centrala nucleară de la Cernavodă: 7 miliarde de dolari, pentru construirea reactoarelor trei şi patru.
Cu toate că Parteneriatul Strategic are o componentă economică semnificativă, schimburile comerciale anuale rămân modeste între România şi SUA, doar 3 miliarde de dolari în ultimii trei ani, spre deosebire, de pildă, de cele româno-chineze care depăşesc 5 miliarde de euro anual, dar cu un deficit considerabil pentru România.
Joe Biden E greu de crezut că axa Bucureşti-Washington se va modifica în perioada imediat următoare, mai ales că la arhitectura ei actuală a contribuit din plin chiar Joe Biden, care cunoaşte turbulenţa insidioasă a Rusiei, reflexele ei expansioniste şi revanşa pe termen lung pe care vrea să o aplice regiunii.
Pentru România, riscul ar fi ca America să se întoarcă spre sine şi să abandoneze jocul global de putere, dar această tendinţă nu poate avea loc cu un preşedinte care a trecut prin Războiul Rece. Există, totuşi, complicaţii interne care ar putea afecta sau temporiza planurile strategice americane în care România este parte. Sfârşitul excepţionalismului american ar avea efecte imediate şi negative asupra axei Washington-Bucureşti.
Incidentele de la Capitoliu din 6 ianuarie au avut ecouri în România şi i-au făcut pe mulţi lideri de opinie şi chiar pe unii şefi de partide să devină dilematici: vehemenţa autohtonă s-a împărţit în două curente de opinie, ireconciliabile, pe reţelele sociale, dar şi în presa scrisă sau la televiziunile de ştiri, de o parte politcienii şi liderii de opinie care au vorbit despre fascism sau au comparat ce s-a întâmplat la Washington cu mineriadele din anii 90, iar de cealaltă parte, cei care au fost enervaţi de relatările incomplete ale presei tradiţionale americane, de invocarea unei insurecţii, în absenţa oricăror elemente care să o definească, dar mai ales de decizia Facebook şi Twitter de a inaugura o perioadă de cenzură prin interzicerea lui Donald Trump. Pentru cei care au trăit în comunism, interzicerea opiniilor cuiva e mult mai dureroasă decât pentru cei care s-au bucurat permanent de libertate.
Aşa că, în România, fronturile de luptă au fost cumva împărţite şi ideologic, dar şi în funcţie de generaţii sau oportunisme, fiindcă cele mai multe figuri publice s-au aruncat pe platforma vagonului care mergea împotriva lui Trump, pe toate planurile, vorbind inclusiv despre fragilitatea democraţiei americane, despre decăderea ei şi despre pericolul în care se află.
S-ar putea să nu avem, încă, de a face cu „Sfârşitul excepţionalismului american”, pe care îl definea în urmă cu aproape 50 de ani celebrul sociolog de la Harvard, Daniel Bell, prin „sfârşitul imperiului, slăbirea puterii, pierderea credinţei în viitorul naţiunii”, prin „înmulţirea tensiunilor interne” şi a „crizelor structurale profunde, politice şi culturale, care s-ar putea să se dovedească mai greu de rezolvat decât problemele economice” („The End of American Exceptionalism”, 1976).
Între timp, SUA au depăşit o serie de crize interne şi externe şi au supravieţuit, demonstrându-şi excepţionalismul.
Sabina Fati- Deutsche Welle
în afara sublinierii cu bleau deschis (Incidentele de la Capitoliu din 6) celelalte sublinieri cu bleu marin sunt efectuate de blogger-ul Sille this Millennium
