citeste totul despre: asalt capitoliu roman arestat fbi eduard florea parler ancheta revolta capitoliu
Citeste mai mult: adev.ro/qmyv1r
S-a stins lumina falnicei Americi. De la mărire la decădere n-a fost decât un pas: un pas mic pentru Trump, un pas mare înapoi pentru omenire.
Refuzând să accepte rezultatul alegerilor, cerând unui guvernator “să-i facă rost” de voturi pentru a fura victoria și chemându-și suporterii să împiedice confirmarea prezidențială a lui Biden în Congres, Trump a transformat America în America latină – unde protestatarii asediază paletele și gâștele ocupă Capitoliul. După ce Garda Națională a restabilit ordinea Trump a transmis talibanilor săi un mesaj fără echivoc:”vă iubim, sunteți speciali”. Sună cunoscut – din secolul trecut: ”vă mulțumim dragi mineri că ați răspuns chemării noastre”. Sic transit gloria mundi. Noaptea în care au murit 5 oameni la “insurecție” (cum i-a zis Biden) iar Capitoliul a devenit decorul unui film din Vestul sălbatic rămâne noaptea în care SUA au pierdut titlul de etalon al democrației – spre satisfacția Rusiei și a Chinei. Mare păcat! Insurecția americană (puciul cum i s-ar fi zis la noi) a primit aplauzele “premierului” AUR Călin Georgescu (din ce seif l-or fi scos?) care a cerut românilor să procedeze la fel ieșind la răscoală precum odinioară Horia, Cloșca și Crișan. Sau Horia Sima și Codreanu. Șoșoacă a pretins însă că “noi nu aplaudăm violența, noi nu chemăm poporul la arme”. Dar îl așteptăm. Așa că anul a început prost: când liderul mondial pierde direcția fie într-o parte (canonul și cenzura corectitudinii politice), fie în alta (încălcarea violentă a legilor), toată lumea e în pericol. Pentru asta nu există vaccin. Pentru unii însă alternativa la vaccin ar fi aghiasma. De Bobotează mii de credincioși s-au îmbulzit la slujbă în timp ce politicienii se îmbulzeau la pomană, respectiv la împărțirea funcțiilor. Orban a împărțit vreo 80 de funcții (căci funcția creează organul local) baronilor PNL. Nereușind să-și împartă satisfăcător prefecturile, liderii coaliției au decis să le tragă la sorți urmând ca apoi să le tragă pe sfoară. Când sfoara se rupe, intervine DNA și astfel Costel Alexe fu trimis în judecată pentru luare de mită. Fiind ministru al mediului Alexe lua mita-n natură: tone de tablă contra certificate. Dura lex set Alexe. Coaliția are multe de împărțit iar TVR ar reveni USR care vrea să o demită pe șefa TVR Doina Gradea (o rămășiță a lui Dragnea) a cărei prestație e sub orice critică. Audiența TVR e la pământ, cheltuielile sunt strigătoare la cer. “Caracatița de tip semi-mafiot” de care vorbește Iulian Bulai a sufocat orice competență. Enervat de o emisiune de revelion unde “Leana, Garcea și Costel” l-au parodiat pe Iohannis și au ridiculizat restricțiile anti-COVID, Bulai a propus desființarea TVR și apoi reînființarea ei (cu altă caracatiță). Stop! Nu poți să interzici ce nu-ți place și să desființezi ce nu-ți convine. Și senatorul Teniță vrea să stabilească programele tv prin lege. USR și PLUS au și luat-o razna? Dacă vor igienizarea spațiului cultural n-au decât să numească în fruntea instituțiilor intelectuali de calitate. Altminteri pui Gradea cu legi Garcea. Tot astfel când îl pui ministru al educației pe Câmpeanu, te trezești că tratează cu indulgență derapajele lui Cumpănașu care predă online minorilor lecții de obscenitate și ură față de școală:”mă depășește modul lui de prezentare”. Serios? Vă depășeste? Nu vă scârbește? Depășit și el de realitate, George Simion ne-a informat că “trăim într-o dictatură militară”. Ciudat! Noi credeam că e debandadă.
Să ne gândim la țările din întreaga lume unde strangularea liberei exprimări este o chestiune de rutină: Coreea de Nord, Arabia Saudită, China, Cuba și Iran îți vin în minte. Orice societate care începe să justifice suprimarea vocilor și care le permite anumitor entități să se exprime, în timp ce pe altele le înăbușă a apucat-o pe o cale primejdioasă.
În vremuri de criză societăților civilizate le e dificil să se detașeze de intensitatea și de circumstanțele momentului.
Anul trecut a fost caracterizat de revolte pe străzile țării, de o retorică politică dură și de o campanie electorală nocivă. Atunci când emoțiile sunt exacerbate, e tentant să gândești că a-i reduce la tăcere pe inamicii politici poate fi o soluție rapidă.
Întâiul Amendament [al constituției SUA – n.trad.] îi interzice guvernului să impună tăcerea. În schimb giganții rețelelor sociale consideră că sunt îndreptățiți să acționeze în calitate de cenzori supremi. Problema este că respectivii giganți sunt în realitate actori politici care își impun viziunea despre lume asupra unor piețe [în sensul de „piață a ideilor” – n.trad.] care au fost concepute drept spații publice. Dacă actualele emoții ar fi fost absente, cei mai mulți americani cu bun simț nu ar fi fost de acord ca Jack Dorsey de la Twitter să decidă căror politicieni le pot circula mesajele și cărora nu.
John Milton, un intelectual englez din secolul 17, a scris despre pericolele cenzurii. El susținea că cenzura slăbește caracterul societății și că, în definitiv, ea pur și simplu nu funcționează. Democrația americană e suficient de puternică pentru a face față asaltului unor mesaje contradictorii, indiferent care este sursa și conținutul lor. În termeni de fezabilitate, șansele cele mai mari sunt ca nici un simpatizant de-al lui Trump să nu-și schimbe opinia în privința alegerilor din cauză că Trump a fost exclus de pe Twitter.
Discursul politic este prin însăși natura sa unul strident, demagogic și fără mânuși. Națiunea n-ar trebui să se teamă de un astfel de tărăboi [retoric – n.trad.]. Argumentele politice trebuie să fie supuse evaluării prin dezbatere, iar nu prin forță, înainte de a fi acceptate. Reducerea la tăcere a oamenilor elimină această evaluare retorică. Civilizația americană depinde de luarea deciziilor prin dezbatere și deliberare publică. Atunci când aceste proceduri retorice sunt restricționate ori suprimate, intră în joc variante de interacțiune mai puțin dezirabile. Acei cetățeni care vor fi fost determinați să creadă că au fost excluși din sfera retorică nu vor dispărea pur și simplu.
Evident, actele violente, distrugerea de bunuri și incitările specifice la violență nu fac parte din implementarea principiului liberei exprimări, pe care se bazează democrația și civilizația. Dar, cu excepția acestor categorii indezirabile, de al căror arbitraj se ocupă instanțele, americanii trebuie să fie pregătiți să tolereze puncte de vedere și mesaje politice care pot fi neplăcute, scandaloase ori discutabile.
Toți cetățenii au dreptul de a se exprima, drept ce derivă din faptul că și ei îi lasă pe ceilalți cetățeni să se exprime. Acest lucru asigură interdependența funcțională edificată de fondatorii națiunii.
A venit vremea să ne reamintim îndemnurile la luptă ale unor ani trecuți, când activiștii observau că „Dizidența este patriotică” și că „Nimeni nu e liber atunci când alții sunt oprimați”. În timp ce țara lucrează pentru a-și rezolva problemele culturale și politice, trebuie să se realizeze faptul că a băga pumnul în gură altor oameni nu va ajuta. Așa ceva doar ar complica procesul de vindecare.
Toți cei care se opun extremismului nu vor face decât să genereze și mai mult extremism prin înăbușirea altor voci. Libera exprimare este un principiu care trebuie să fie susținut chiar și în vremuri de criză… poate ar fi trebuit să spun „cu atât mai mult” în vremuri de criză.
Articol de Jeffrey McCall (analist media și profesor de jurnalism la Universitatea DePauw)
Încântătoarea gânditoare franceză Chantal Delson îi aduce lui Roger Scruton un omagiu în Valeurs Actuelles, pe care l-am tradus pentru cititorii Evenimentului zilei. Titlul și intertitlurile îmi aparțin.
La fel ca majoritatea conservatorilor de astăzi, Roger Scruton a trebuit să se elibereze de stânga progresistă pentru a-și forma propria gândire. În a doua jumătate a secolului XX, în Occident, tot ce gândește este marxizant.
Tatăl său, John Scruton, era un sindicalist de stânga, și, realizând unele incoerențe, Roger a început să reflecteze: marxiștii nu erau internaționaliști decât de fațadă, în realitate erau mai întâi „oameni de aici”, oameni de-ai casei, de-ai vetrei, de-ai țării. Azi, ai zice niște „somewhere”.
Mai târziu, Roger a mers să îngroașe rândurile șaișoptiștilor parizieni. Cu această ocazie, i-a găsit odioși, atât de puțin veridici, atât de plini de ei și vicioși. Pe scurt, puțin credibili.
Era mai mult un rol, pompos și arogant, decât o situație reală existențială.
Asistând la aceste spectacole dezonorante, a apărut gândirea unui conservator. Pentru că singurul lucru care îl interesa era adevărul lucrurilor.
Viața socială nu este o piesă de teatru unde oamenii să-și prezinte utopiile cu morgă.
Prima caracteristică a unui conservator este că e implantat în realitate și, deși nutrește multe speranțe, nu o scapă din ochi.
De aici, una din trăsăturile esențiale ale conservatorului: smerenia. El resimte fizic dependența. Este mai întâi om al unui loc și al unui cămin, și abia apoi al unei țări.
Chesiunea căminului este esențială pentru Roger Scruton, asupra căreia revine neîncetat. Aceasta vrea să spună că, deși suntem ființe autonome, ne formăm prin intermediul comunităților care, întreținute prin iubire mai degrabă decât prin contract, ne permit să creștem.
Roger este personalist și de aceea recuză constant liberalismul contemporan, care nu mai este liberalismul dintâi, încă înrădăcinat în virtuțile clasice, ci un anarhism al indivizilor suverani: „Nu există societate”, spune Thatcher.
Viața lui Roger s-a scurs în acel moment istoric în care gândirea marxistă dominantă, chiar monopolistă, a provocat pagubele. Și în momentul în care liberalism/libertarismul a înlocuit apoi marxismul ca gândire dominantă.
Procesul care a dus de la primul curent la al doilea este de înțeles: marxismul distrugând toate moralele precedente, când dezamăgește ne găsim pe un teren pârjolit – un comunist dezamăgit devine un oligarh, un bandit, ceea ce e cam același lucru.
Cele două curente, liberal și socialist, au numeroase rădăcini comune. În secolul XIX, și unul și celălalt doreau eliminarea Statului. Individualismul este cuvântul lor de ordine.
Gândirea conservatoare, căreia Roger i-a fost unul dintre inspiratorii contemporani, recuză individualismul. „Nici un om nu este o insulă, întreagă prin ea însăși” (John Donne, Meditația XVII).
Individul-insulă al liberal/libertarismului și al marxismului este o utopie, o figură a dorinței himerice și barbare.
Dimpotrivă, conservatorul este cel care acceptă această lume și care o iubește, inclusiv pentru imperfecțiunea sa, chiar dacă ameliorând-o cu prudență și modestie.
Altădată, l-am comparat cu un grădinar, care este contrarul demiurgului. Acesta din urmă vrea să înlocuiască această lume rea cu alta. În timp ce grădinarul, departe de a crea ex nihilo, se identifică cu lumea și o ajută să se dezvolte.
Grădinarul contemplă, admiră și ameliorează. Demiurgul distruge pentru a reface plecând de la nimic.
Filosof al artei, Roger Scruton a dezvoltat o estetică conservatoare. Te poți întreba ce înseamnă aceasta.
Pentru a înțelege, trebuie să plecăm de la Arta Contemporană, așa cum o cunoaștem astăzi. O artă pentru care noțiunea însăși a Frumuseții a fost ștearsă.
Momentul post-modern consideră că frumosul a fost în întregime confiscat de publicitate. Altfel zis, capturat de capital.
De altfel, principiile universale au fost deconstruite și suprimate. Astfel, totul a devenit subiectiv.
Un conservator crede în principiile universale: Frumosul, Binele, Adevărul. El crede că Frumosul, Binele, Adevărul sunt obiective și înscrise în realitate – nouă ne revine să le descoperim și să le interpretăm.
Simțul frumuseții se instaurează prin emoția inimii și a sufletului. Simțul moral, prin indignarea în fața răului. Simțul adevărului, prin uimirea în fața realității.
Aici nu este vorba doar de lumea care se oferă vederii, ea e accesibilă și animalelor, este vorba de conștiința umană care interpretează lumea. Sau, mai degrabă, resimte ca pe niște provocări întrebările pe care lumea i le pune. Și apoi le contemplă și meditează asupra lor.Încă din preistorie, rugătorii aveau brațele deschise. Conservatorul este cel care deschide brațele și primește realitatea, departe de a pretinde că o inventează el.
Creatorii artei moderne pleacă de la principiul că frumosul, dacă există, este absolut subiectiv. Pentru ei, artistul însuși este cel care se decretează ca atare și care desemnează propria operă ca o expresie a frumosului.
Aici, ca și în politică, de altfel, spiritul post-modern creează lumea. În timp ce conservatorul o primește.
Toată opera estetică a lui Roger Scruton este un elogiu al frumuseții primite, cea pentru care se moare, cum se moare pentru bine sau pentru adevăr.
Ca în acest poem al lui Emily Dickinson:
„Am murit pentru frumusețe, însă abia am fost pus în mormânt că un mort pentru adevăr a fost așezat în groapa vecină. De ce ai căzut? m-a întrebat el șoptit. Pentru frumusețe, am răspuns. Iar eu, pentru adevăr; este același lucru; suntem frați, a spus el. Atunci, ca niște părinți adunându-se în noapte, ne-am vorbit de la un mormânt la altul, până când mușchii să ne atingă ochii și să ne șteargă numele.”
EVZ Special, Invitatii EVZ, Opinii conservatormarxistroger scruton
Dl Pompeo a dezvăluit în weekend, pe ultima sută de metri, o rafală de inițiative care elimină restricții vechi de decenii privind contactele cu Taiwanul și care lovesc Cuba și rebelii houthi din Yemen cu desemnarea drept entități teroriste.
Fiecare dintre cele trei măsuri va crea câte o debandadă ce va trebui soluționată de viitoarea administrație Biden – dar cea mai gravă e măsura privind Yemenul, despre care instituții internaționale de ajutorare afirmă că pot împinge țara devastată de război în foamete. Houthi controlează partea de nord a țării, inclusiv capitala Sanaa și portul Hodeidah.
Intervenția dezastruoasă a Arabiei Saudite și Emiratelor Arabe Unite începută în 2015 nu a reușit să-i disloce de acolo, dar a reușit să-i împingă într-o alianță cu Iranul. Între timp, acea invazie a contribuit la apariția celei mai grave crize umanitare de pe glob, conform aprecierii ONU. Aproape jumătate din populația de 28 de milioane a Yemenului suferă de o insecuritate alimentară exacerbată, iar patru cincimi din ea depind de ajutoarele umanitare. În mediul rural există deja zone în care foametea s-a instalat.
Desemnarea rebelilor houthi drept teroriști de către SUA poate complica masiv livrarea ajutoarelor, întrucât organizațiile care au relații cu gruparea vor fi amenințate de sancțiuni. Dl Pompeo a afirmat că se vor acorda scutiri și licențe celor implicați în livrarea ajutoarelor. Dar, după cum au relatat și John Hudson și Missy Ryan în acest ziar, stabilirea acestor situații excepționale nu a fost încă finalizată. Iar respectivele derogări ar putea fi și insuficiente pentru bănci și alte companii private care finanțează ori aprovizionează respectivele operațiuni.
Dl Pompeo își justifică desemnarea mișcării houthi drept teroristă invocând atacuri cu rachete împotriva unor ținte saudite civile, cum ar fi aeroporturi și instalații petroliere. Or înșiși saudiți au provocat acele atacuri prin bombardarea sistematică a școlilor, moscheilor și piețelor alimentare din zonele houthi – atacuri cu privire la care anchetatori independenți au concluzionat că pot constitui crime de război. Departe de a atribui vreo vină regimului saudit, ce a făcut dl Pompeo a fost să ocolească dispozițiile Congresului menite a împiedica sprijinul SUA pentru campania de bombardament.
Singura cale de a se pune capăt războiului și crizei umanitare din Yemen este printr-un acord de pace, pe care desemnarea mișcării houthi drept teroristă îl va obstrucționa. Ce este grăitor e faptul că măsura adoptată de dl Pompeo va intra în vigoare pe 19 ianuarie, cu o zi înainte de expirarea mandatului administrației Trump. Dl Pompeo nu va fi nevoit să aibă de-a face cu efectele ei: el plasează în mod explicit o mină de teren în calea administrației Biden, care nu-i împărtășește zelul de a le face pe plac saudiților.
Celelalte măsuri ale dlui Pompeo au caracteristici similare de capcană. Una ar obliga viitoarea administrație să înfurie Beijingul – și, posibil, să declanșeze astfel o criză – prin eliminarea restricțiilor vechi de 40 de ani privind contactele dintre oficialii americani și cei taiwanezi. O alta ar restabili desemnarea Cubei drept stat care sponsorizează terorismul, anulată de administrația Obama – în ciuda faptului că regimul lui Raúl Castro, deși neînduplecat în tirania sa internă, nu se cunoaște să fi ajutat recent vreun terorist.
Dacă președintele ales Joe Biden și viitorul secretar de stat Antony Blinken vor anula aceste măsuri, cum ar și trebui să procedeze, dl Pompeo, care nu a făcut vreun secret din ambițiile sale prezidențiale, se va repezi să marcheze puncte politice pe socoteala intereselor naționale ale SUA. E o strategie ieftină și cinică, și ea nu face decât să evidențieze cum îl va judeca cel mai probabil istoria: unul dintre cei mai slabi secretari de stat ai tuturor vremurilor.