Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium

vineri, 8 ianuarie 2021

E vorba despre „o insurecţie provocată de preşedintele SUA“, spune senatorul republican Mitt Romney. Şi mai zice că vor exista consecinţe - Autor : Cristian Uneanu - 7 ianuarie 2021, 11:49 - Sursă : Adevărul.ro


Unul dintre cei care au luat cu asalt clădirea Capitoliului, pozând pentru presă în biroul liderului Camerei Reprezentanţilor 
SUA FOTO AFP
http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html


Cristian Unteanu:

E vorba despre „o insurecţie provocată de preşedintele SUA“, spune senatorul republican Mitt Romney. Şi mai zice că vor exista consecinţe 


7 ianuarie 2021, 11:49 


      Asta este realitatea dramatică şi putem doar să presupunem care vor fi consecinţele mişcărilor care urmează, cele dictate de logica supravieţuirii diverselor sisteme politice din întreaga lume.

   Toate afectate - începând cu puterile aliate - de descoperirea brutală, publică, transmisă în direct şi la oră de vârf, discutată pe toate canalele de presă, a şirului de vulnerabilităţi grave, structrale, care au permis evenimentele fără precedent din seara trecută.

   Nimeni nu a fost pregătit deoarece nimeni nu era pregătit să creadă că aşa ceva ar putea fi posibil, urmare a unei condiţionări americane şi globale că democraţia SUA este perfect structurată, că este exemplul ultim de maturitate, soliditate şi predictibilitate care face că rupturile de sistem să fie nu improbabile, ci, pur şi simplu, imposibile datorită barierelor de protecţie impenetrabile. Atât la nivel de mentalitate, cât şi, fizic, datorită forţei extraordinare a sistemelor de prevenţie asigurate de NSA, în special de FBI şi agenţiile asociate de protecţie internă, cât şi de cele militare de supraveghere şi eventual de intervenţie conform prevederilor care descriu acţiunile care pot fi întreprinse în „situaţii insurecţionale“.

  
                                                             FOTO EPA-EFE ADVERTISING

    Eşecul este cu atât mai grav cu cât semnalele şi rapoartele informative fuseseră transmise în flux continuu spre Washington, desigur ajunseseră pe biroul prezidenţial, dar Trump a ales - şi în acest caz - să le ignore şi să le treacă în registrul de „probleme locale care trebuie rezolvate de autorităţile locale“ (vezi un caz asemănător, tras la indigo, când demonstranţii proveniţi dintr-o grupare de extremă dreapta au luat cu asalt birourile unui parlament local, antrenament util pentru a demonstra că se poate), fără să fi declanşat acţiunile penale în consecinţă. Cadrul mai mult decât favorizant care să susţină apariţia unui sentiment al impunităţii susţinut ieri prin apariţia în mijlocul lor a însuşi conducătorului iubit şi Măreţului Cârmaci care, repetând alegaţiile obişnuite şi niciodată dovedite privind furtul alegerilor, le-a indus certitudine că, cumva, sunt acoperiţi de autoritatea prezidenţială superioară. De aici şi uluirea manifestanţilor când poliţia, într-un final, a contra-atacat, susţinută de elemente ale Gărzii Naţionale.

      Cum de n-au existat nici perimetre de securitate vizibile de descurajare şi nici forţe de intervenţie gata pregătite, în condiţiile în care de zile întregi, între membrii grupărilor de extremă-dreapta circulau apeluri la violenţă? Cum s-a ajuns ca pe zidurile Capitoliului să se poată urca de parcă băieţii s-ar fi aflat într-una din taberele de antrenament deţinute de diviziile lor para-militare?


   Brusc, tuturor li s-a făcut frică. Foarte frică din două motive. Primul este că, aşa cum spun unele servicii de informaţii, chiar dacă este absolut clară soarta jocului politic iniţiat de Trump, nu este deloc sigur că ceea ce s-a petrecut ieri la Washington nu s-ar putea repeta , dar cu mult mai mare intensitate, în ziua de 20 ianuarie, la depunerea jurământului de Joe Biden. Şi nu numai la Washington ci, mai ales, în diferite oraşe din SUA, în statele unde există mişcări extremiste de dreapta fervent susţinătoare - chiar şi în aceste condiţii - a politicilor lui Trump. Iar asta nu ar face decât să continue dezastrul care s-a produs de data asta, cu certitudine, la nivelul imaginii internaţionale şi credibilităţii SUA, cea mai importantă moştenire politică lăsată în urmă de preşedintele Donald J. Trump.

        Dar nu e numai atât. Liderilor politici din întreaga lume li s-a făcut frică şi de faptul că scenele de ieri de la Washington ar putea sau chiar pot slăbi temeliile ordinii internaţionale şi aduce un prejudiciu important în ce înseamnă credibilitatea construcţiei de securitate bazată pe criteriile democraţiei occidentale. Care, până ieri seară, echivala cu cea americană.

Aşa se explică şirul de reacţii-avertisment din partea liderilor politici.

  Fostul preşedinte George W. Bush a condamnat în termeni foarte duri o „insurecţie“ demnă de o „republică bananieră“, fostul preşedinte Bill Clinton îl acuză direct pe Trump de a fi responsabil de „scânteia declanşatoare a exploziei“, iar Barack Obama a declarat că regretă „scenele ruşinoase“ petrecute la Washington. Şeful diplomaţiei europene a anunţat că am asistat „la un asalt inedit împotriva democraţiei americane“, iar Heiko Maas, ministrul de Externe german ,a dat un mesaj spunând că „Trump şi partizanii săi at trebui ca, în fine, să accepte verdictul urnelor şi să înceteze să calce în picioare democraţia“, amintind şi că „vorbele incendiare s-au transformat în acte de violenţă“. Prim-ministrul Boris Johnson a condamnat „scenele ruşinoase“ de la Washington, iar ministrul de Externe francez Le Drian a evocat „un atac grav împotriva democraţiei“ şi Jens Stoltenberg, Secretarul General al NATO, a spus pe Twitter: „Scene şocante la Washington. Trebuie respectate rezultatele acestor alegeri democratice“.


  Numai revoltă pur şi simplu?

   
Evident că nu.


  Pe de o parte, panica cuprinde rândurile celor care, din convingere, oportunism sau banale interese materiale, au susţinut, idolatrizat şi făcut o propagandă neruşinată în favoarea lui Trump personal încercând sâ-l proiecteze ca personalitate mesianică la orizonturile istoriei omenirii. Dar mai sunt şi jucătorii de nivel înalt din tabăra respectivă care anunţă că urmează o nouă etapă în acţiunile care se desenează deja împotriva lui Trump, susţinute cu fervoare şi de o parte dintre liderii republicani. Şi se vorbeşte despre chestiuni grave, aşa cum o face Mitt Romney, unul dintre liderii cei mai influenţi ai republicanilor. Citiţi cu mare atenţie ce spune:

         „Ne-am reunit azi din cauza ego-ului rănit al unui om egoist şi al furiei partizanilor săi pe care i-a dezinformat în mod deliberat în decursul ultimelor două luni şi pe care i-a stârnit din nou în această dimineaţă. Ceea ce se petrece acum este o insurecţie provocată de preşedintele SUA....Cei care au ales să continue să susţină maşinaţiunile sale primejdioase, opunându-se rezultatelor unor alegeri legitime şi democratice, vor fi pentru totdeauna consideraţi drept complici la un atac fără precedent împotriva democraţiei noastre. Ne vom aminti de rolul lor în acest episod ruşinos al istoriei americane. Va fi moştenirea pe care o vor lăsa.“

   Pe surse, sunt deja nominalizate atât lista cu infracţiuni pentru care se va cere inculparea unui grup de persoane (incluzându-l pe Trump) pentru infracţiunea prezumată de organizare şi încurajare de acţiuni insurecţionale la adresa statului, cât şi o alta, se pare deschisă, care se va oficializa după 20 ianuarie, cu persoane care susţin acest viitor demers juridic, în continuarea celui deja cerut FBI de doi membri ai Congresului. Au dreptate?


    Chiar dacă, în urmă cu foarte puţin timp, Senatul a confirmat definitiv victoria lui Joe Biden, chiar dacă lucrurile sunt legalmente imposibil de contestat, Turmp nu renunţă. Pe Twitter, adjunctul şefului de cabinet al Preşedintelui a pus un mesaj din partea şefului său (cu acces interzis 12 ore pe FB şi Twitter): „Chiar dacă personal sunt în complet dezacord cu rezultatul acestor alegeri, iar realitatea îmi conformă spusele, cu toate astea pe 20 ianuarie se va desfăşura o tranziţie ordonată a puterii. Am spus întotdeauna că ne vom continua lupta pentru ca doar voturile legal exprimate să fie luate în seamă...Cu toate că asta reprezintă încheierea celui mai formidabil mandat din istoria prezidenţialelor, nu este decât începutul luptei noastre pentru a face ca America să devină din nou formidabilă“.

        Adică cum? Cu cine de partea sa? În ce condiţii „de luptă“?


P.S. Mi se pare foarte grav, nespus de grav, că în mulţimea aflată în marş pentru asaltul asupra Capitoliului, flutura şi un steag românesc. Deranjează pe cineva dintre autorităţile noastre apariţia acestei imagini oarecum neobişnuite? Dacă da, există vreo explicaţie?

citeste totul despre: donald trump insurectie washington statele unite mitt romney
Citeste mai mult: adev.ro/qmk4xb

Războiul lui Trump cu America - Autor: Iulian Chifu - 7 ianuarie 2021, 08:57 - Sursă : Adevărul.ro


                                                                                     FOTO EPA-EFE
http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html


Iulian Chifu:


Războiul lui Trump cu America 


7 ianuarie 2021, 08:57


     Donald Trump intră urât în istorie. Îşi încheie mandatul demonstrând că nu ar fi trebuit să ajungă niciodată preşedinte. Demonstrează faptul că democraţia fără lege, fără instituţii, fără Constituţie şi fără stat de drept nu există!

     Că populismul şi pretinsa democraţie directă cu masele nu înseamnă altceva decât manipulare calificată şi haos. Şi mai demonstrează ceva: democraţia fără meritocraţie, fără responsabilitate poate aduce în prim plan personaje precum Donald Trump, care aruncă în aer America pentru zeci de ani!

         Donald Trump e în război cu America. E în război cu Constituţia americană, cu democraţia, cu legea. Cum altfel poţi să menţii poveşti şi iluzii care frizează patologicul şi să menţii captivă o întreagă populaţie care are încredere în tine, incitând-o să vină la Washington, să protesteze în ziua validării simbolice şi formale a preşedinţiei contracandidatului tău, şi să o arunci asupra Congresului pentru a te menţine la putere dincolo de votul poporului american, a statelor, a Electorilor? Cum e posibil ca să te rupi de propriul tău partid, Partidul Republican, care te-a susţinut, să te rupi de ramura legislative aleasă pe care vrei să o răstorni, de administraţiile statelor americane, inclusive republican, care au organizat şi desfăşurat alegerile, de curţile de justiţie care au judecat, şi de propria administraţie centrală, ba chiar de propriul vicepreşedinte? Iată cum. Iată unde duce spirala tăcerii, unde duce ocrotirea orgoliului unui personaj, fie şi preşedinte de stat, unde duce să nu spui adevărul întotdeauna şi la timp. Cu orice risc!

  Ieri, consilierii din jurul lui Trump au intrat în exasperare deplină. Nu au mai avut nici o reacţie. Au urlat neputincioşi în faţa nebuniei care s-a declanşat. Nu au mai avut argumente şi au transmis public că preşedintele a înnebunit, că nu mai poate fi controlat, că nu mai e preşedinte. Cetăţeanul Donald Trump, cu umorile şi limitele sale, cu toate metehnele sale, s-a revărsat şi a preluat rolul Preşedintelui Donald Trump, care nu a mai putut fi îndiguit de proprii colaboratori, de instituţiile democratice ale statului american, de lege. Şi s-a revărsat peste America. S-a certat cu congresmenii republicani, cu stafful său, cu propriul vicepreşedinte pentru că nu făceau ceea ce vroia el, chiar dacă i s-a spus că e ilegal, imposibil, nedemocratic, neconstituţional. Liderul majorităţii republicane din Senat a fost atacat, alături de numărul doi pentru care Trump a ameninţat că-i va pune un contracandidat în alegerile viitoare. Presiuni, ameninţări, şantaj, totul pentru a rămâne la putere dincolo de vot, de lege.


           Evenimentele de ieri sunt incalificabile. Luarea cu asalt a Congresului era de neconceput. Şeful Executivului American, preşedintele Trump, a fost cel care şi-a trimis trupele de susţinători fanatici, extremişti, contra Congresului. În cea mai mare democraţie a lumii. Fiecare va plăti, începând cu fiecare participant care a pătruns în Congres şi terminând cu Donald Trump, care devine un cetăţean obişnuit din 20 ianuarie. Şi va ajunge, foarte probabil, în faţa instanţelor. Iar cea mai suprarealistă imagine a fost cea a unui comunicat în care vicepreşedintele American, alături de şefii Camerelor, de Ministerul Apărării şi Primarul Washingtonului luau măsuri pentru încheierea dezordinii iar Preşedintele american nu se mai afla nicăieri în spaţiul gestionării haosului pe care l-a creat.

  
Fiecare va răspunde în faţa legii pentru cee ace a făcut. Aceasta e frumuseţea şi puterea democraţiei. Dar acest lucru nu explude faptul că America pe care o lasă Trump în urmă e bolnavă. Bolnavă, scindată, cu falii majore în interiorul societăţii care vor necesita o perioadă îndelungată de vindecare. Coeziunea societală este la nivelul cel mai de jos pe care-l cunoaştem, în condiţiile unei Americi care a trecut şi prin segregaţionism, şi prin luptele pentru drepturile populaţiei de culoare, şi pentru drepturile femeilor, şi prin asasinate politice. O parte ţine de Donald Trump, de populism şi modul în care a ajuns la conducerea statului american. O parte ţine de social media şi construcţia unei tehnologii ale cărei consecinţe sociale nu au fost scontate, fără criterii şi calificări, cu falsuri şi incitări la ură lăsate mult prea multă vreme să circule şi cu emoţiile care au luat locul raţiunii şi umorile care au luat locul regulilor.

  Recompunerea Americii va dura. Şi va fi grea. Se va realiza cu greu şi în timp. Prestigiul Americii va fi recâştigat exact prin forţa democraţiei sale de a se vindeca şi de trumpism. Altfel, după mine, Donald Trump şi-a încheiat cariera politică, visele unei noi candidature în 2024 sunt deja date uitării, iar posibilitatea de a controla Partidul Republican sau măcar o parte a Partidului Republican pălesc astăzi după enormitatea petrecută la 6 ianuarie.


                                                                                             FOTO EPA-EFE


        Un val masiv de ruşine se abate asupra contestatarilor rezultatelor alegerilor, contestatari fără probe, fără argumente. Înseamnă să te lupţi cu poporul american, cu votul său exprimat, fără argumente şi fără probe, pe bază de poveşti, presupuneri şi cu teorii ale conspiraţiei nesubstanţiate vreodată în instanţe, eventual cu violenţa contra reguli şi democraţiei. Deci şi adepţii lui Trump vor păli în rândurile republicanilor, pas cu pas. Şi, oricum, vor fi supuşi oprobiului public. Şi Partidul Republican îşi va reveni, menţinând linia roşie a democraţiei ca far călăuzitor al limitelor acţiunii politice. Din păcate, Donald Trump l-a costat enorm, iar Republicanii au pierdut majoritatea în Senat pe mâna lui Trump, în Georgia, tot miercuri.


       Cred că evenimentele de miercuri, 6 ianuarie trebuie să fie o lecţie învăţată şi pentru România. Şi pentru orice democraţie. Trebuie să înţelegem că e un timp pentru decenţă, bun simţ, respect al fiecăruia, şi un timp când trebuie ca toţi cei cu scaun la cap să se ridice împotriva ilegalităţilor şi a politicienilor abuzivi şi complet ieşiţi din spaţiul raţiunii, argumentelor, realităţii. Care trăiesc în universuri paralele, în care Adevărul e doar ceea ce cred ei că e adevărat. Am demonstrat că am ştiut să facem acest lucru şi la 10 august, şi la referendumul pentru justiţie, şi la alegerile prezidenţiale, şi trebuie să o facem în continuare.

      Trebuie să înţelegem că a spune public că AUR e o infecţie şi nu un produs al democraţiei este o obligaţie. Că a umbla cu mănuşi cu nişte lideri aberanţi apăruţi întâmplător în politică nu înseamnă că protejăm democraţia, din contra. Da, e important de studiat şi bolile societăţii, de vindecat şi lipsa de lidership calificat şi ruptura elitei politice actuale de elita profesională şi de cea naturală a societăţii. Toate trebuie vindecată, sunt boli ale societăţii noastre, şi AUR nu e decât expresia acestei situaţii la nivelul societăţii. E un simptom al unei boli ce trebuie abordată.

   Şi nu sunt vinovaţi alegătorii sau cetăţenii care au căutat un debuşeu în lipsă de opţiuni. Înseamnă că trebuie ca partidele democratice să le ofere opţiuni. Să umble puternic la rezerva de cadre, să se deschidă, să schimbe nivelul de pregătire al actualilor politicieni de prim plan. Să se lupte pentru a aduce valuri noi de oameni pregătiţi, cu cariere, recunoscuţi, buni profesionişti. Cu riscul de a pierde propriile poziţii din prim planul partidelor. Doar aşa ne putem vindeca. Împreună, fără a lăsa pe cineva în urmă. Dar spunând lucrurilor pe nume.

citeste totul despre: donald trump statele unite protest violente washington
Citeste mai mult: adev.ro/qmjwyg





Republica Populară Orwellian- Autor: Eliza Francu - 05.01.2021- Sursă: Revista22


Republica Populară Orwelliană

Condamnarea jurnalistei care a relatat despre Wuhan arată faptul că în China nu mai există nimic altceva decât un prezent fără început și fără sfârșit, în care partidul are întotdeauna dreptate.

Eliza Francu05.01.2021

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

         „Războiul este pace. Libertatea este sclavie. Ignoranța este putere” erau cele trei sloganuri-nonsens ale partidului unic din distopia publicată de Orwell în 1949. Oricine încalcă ideologia partidului, oricine manifestă vreo formă de gândire critică, orice individ care iese în afara limitelor milimetrice fixate de partidul unic devine o nonpersoană și este minuțios șters din istorie. Este exact ce se întâmplă în China anului 2021. Istoria pandemiei și a oamenilor care au încercat să arate lumii ce s-a întâmplat în primă instanță e rescrisă cu forța, așa cum dictează „Ministerul Adevărului” de la Beijing.

La sfârșitul anului care tocmai s-a încheiat, jurnalista chineză Zhang Zhan a fost condamnată de autoritățile chineze la patru ani de închisoare pentru dezvăluirile referitoare la felul în care acestea au gestionat la început pandemia. Capetele oficiale de condamnare au fost că Zhan „a căutat ceartă și a cauzat tulburarea liniștii publice”. (Formula este folosită adeseori de guvernul chinez pentru a scăpa de disidenți și de activiștii pentru drepturile omului.)

„Crima” jurnalistei-cetățean de 37 de ani a fost că s-a dus în Wuhan, în februarie, după izbucnirea pandemiei, și că a relatat detalii care contraziceau versiunea oficială a propagandei chineze. Vreme de trei luni, a documentat viața oamenilor de acolo și realitățile dureroase cu care se confruntau, de la spitale arhipline și depășite de situație la magazine goale.

Zhan, de profesie avocat, a intervievat oameni obișnuiți din Wuhan și a criticat în mai multe rânduri răspunsul partidului comunist la pandemie.

A postat informațiile, fotografiile și filmările pe Wechat, Twitter și YouTube (ultimele două – blocate în China). Toate relatările s-au terminat brusc în luna mai, când Zhang a fost găsită de poliție, arestată și adusă cu forța înapoi în orașul său, Shanghai. Poliția Gândirii a intrat în acțiune. După arestarea din luna mai, Zhang Zhan a intrat în greva foamei, singura formă de protest care îi rămăsese. Oficialii închisorii i-au introdus tuburi pe nas și pe gură pentru a o hrăni cu forța, ceea ce a dus la dureri permanente de stomac și în gât. I-au legat mâinile ca să nu își poată scoate singură tuburile, potrivit Amnesty International.

Un tratament echivalent torturii.

Totuși, jurnalista nu a cedat nici în închisoare. A avut curajul de a sfida partidul comunist pe mai departe: a pledat nevinovată. A negat vehement și că ar fi publicat vreo știre falsă – o acuzație în sprijinul căreia procurorii nu au adus niciun fel de dovadă. A îndrăznit să explice că legea chineză este de partea ei. Într-adevăr, potrivit Constituției chineze, „cetățenii din Republica Populară Chineză se bucură de libertate de expresie și de libertatea presei, au dreptul la asociere, procesiuni și demonstrații”. (Și pe parcursul procesului, Zhan a continuat să pledeze pentru libertatea de expresie și încetarea cenzurii.)

Cazul a ajuns în atenția Comitetului pentru Protejarea Jurnaliștilor (CPJ) în timpul simulacrului de proces. Organizația internațională avertizează că Zhan nu va supraviețui în închisoare după tortură și după ce a pierdut mult în greutate. Toate avertismentele ONG-urilor și presei internaționale sunt însă o luptă cu morile de vânt – litera legii chineze e una moartă pentru partidul unic. O demonstrează cât se poate de limpede numărul enorm de jurnaliști întemnițați din ordinul autorităților comuniste: nu mai puțin de 47 – iar statistica era valabilă la începutul lui 2020, când pandemia era abia la început. Dintre toate națiunile lumii, China deține așadar recordul absolut la numărul de jurnaliști închiși, potrivit statisticilor Reporteri Fără Frontiere. Și nici nu se mai obosește să ascundă asta.

Zhan nu este primul jurnalist închis de chinezi pentru relatările despre Covid. Pe măsură ce autoritățile au început să preia controlul asupra acoperirii mediatice a pandemiei, să oblige canalele oficiale de propagandă să prezinte răspunsul la criza sanitară drept unul eficient și rapid, au început să dispară și alți jurnaliști independenți. În februarie, a dispărut Chen Qiushi, care făcuse transmisiuni live din Wuhan în timpul lockdown-ului. (Abia în septembrie a venit informația că se află „sub supravegherea statului”.) Alți doi jurnaliști independenți – Li Zehua și Fang Bin – au fost, de asemenea, arestați după relatările despre pandemie.

Confruntat cu întrebările presei internaționale și ale asociațiilor de jurnaliști, guvernul chinez nu s-a obosit să răspundă. Iar tratamentul din închisoare nu seamănă nici pe departe celui aplicat de țările civilizate: jurnaliștilor li se refuză asistența medicală, iar avocații lor sunt în cele mai multe dintre cazuri forțați să demisioneze (mergând până la excluderea lor din barou). Suprimarea libertății de exprimare e departe de a fi o noutate pentru chinezi, iar Poliția Gândirii nu îi vizează doar pe jurnaliști.

În urmă cu câteva zile, s-a aflat că miliardarul Jack Ma (fondatorul Alibaba și filantrop) a dispărut din propria emisiune – Africa’s Business Heroes, după ce a criticat sistemul bancar chinez deținut de stat și practicile instituțiilor care ar trebui să reglementeze activitatea bancară. Finala emisiunii în care au fost formulate criticile a fost filmată în noiembrie și tot atunci a fost ultima dată când Jack Ma a fost văzut în public. Imaginea sa a fost scoasă de pe pagina emisiunii și din clipul de promovare, iar compania sa a fost delistată de la bursă și averea sa s-a micșorat cu 12 miliarde de dolari în decurs de câteva zile.

Revenind la cazul Zhan, el e cu atât mai important cu cât a fost primul jurnalist condamnat public pentru relatările despre pandemie. Nu este vorba așadar de un caz izolat, de o singură persoană care s-a luat la trântă cu uriașa mașinărie comunistă. Cazul Zhang expune atât ipocrizia și aroganța partidului unic, cât și felul găunos în care înțelege să respecte propria Constituție. Mai mult, prin faptul că îi pedepsește pe cei care au încercat să arate greșelile în felul în care a fost gestionată pandemia (ascunsă de ochii lumii săptămâni la rând, un interval crucial în care ar fi putut fi ținută sub control), Beijingul arată că în cazul vreunei viitoare alte pandemii va proceda în exact același mod: ascunzând gunoiul sub preș și înăbușind orice încercare de transparență. „Istoria s-a blocat. Nu mai există nimic altceva decât un prezent fără început și fără sfârșit, în care Partidul are întotdeauna dreptate.”

TAGS:

2020 ar putea fi anul care va marca un „sfârșit al istoriei”, dar nu cel prefigurat de Fukuyama - Autor : Alexandru Lazescu - 05.01.2021- Sursă : Revista 22


2020 ar putea fi anul care va marca un „sfârșit al istoriei”, dar nu cel prefigurat de Fukuyama

2020 ar putea fi anul care a marcat sfârșitul conceptului de „lume occidentală”, chiar dacă prin cărți, conferințe sau articole de presă sintagma va continua să mai fie utilizată în mod inerțial.

Alexandru Lazescu05.01.2021
http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

  2020 a fost un an straniu. Într-o perioadă în care experții de toate culorile, din medicină, geopolitică, sociologie, au eșuat lamentabil în mai toate predicțiile, recomandările sau soluțiile propuse și în care, deși instituțiile, de la cele internaționale, precum OMS, la cele naționale, au eșuat și ele în stil mare, influența și puterea acestora au crescut inimaginabil. 2020 a fost anul în care am constatat că tot ceea ce am văzut în China, restricțiile draconice de acolo legate de pandemie, despre care mai toată lumea credea că nu sunt nicidecum posibile în Occident, a fost introdus și acceptat fără o mare opoziție și în Europa, și în America. 2020 a mai fost și anul în care am avut confirmarea că mult visata lume globală în care va domni democrația liberală, „sfârșitul istoriei” imaginat de Francis Fukuyama, s-a dovedit a fi o iluzie fără acoperire. Hipnotizat de această tentantă iluzie, Occidentul pare în prezent complet dezarmat, destrămat și răvășit în interior de războaie identitare și vulnerabil în plan extern din cauza enormei sale expuneri economice în relația cu China.

Este foarte probabil ca 2020 să fie și anul care va fi menționat în istorie drept cel care a marcat sfârșitul conceptului de „lume occidentală”, chiar dacă prin cărți, seminarii, conferințe sau articole de presă va continua să mai fie utilizat o vreme în mod inerțial. Semnarea unui mare acord comercial și de investiții între China și Uniunea Europeană (CAI) transmite câteva mesaje clare. Primul mesaj este acela că UE a ales să meargă pe o abordare pragmatică în fața uneia care pune în prim-plan valorile. Poate fi văzut drept o probă de realism, chiar dacă nu e deloc una de aplaudat, dacă privim la peisajul internațional în care competiția geopolitică a prevalat în fața mirajului unei lumi în care democrația liberală va triumfa, miraj întreținut după sfârșitul Războiului Rece. Singura problemă este aceea că astfel se trimite, chiar și formal, în derizoriu întregul discurs despre valori livrat constant în marile capitale europene în care UE este descrisă cu mândrie drept o „soft power superpower”.

Al doilea mesaj este acela că UE se transformă pe zi ce trece, mai ales după Brexit, într-un imperiu franco-german de facto, un vehicul politic instituțional în care interesele Berlinului și Parisului au prioritate în fața celorlalte state membre. Este în acest sens semnificativ faptul că la discuțiile finale UE-China, purtate în format de videoconferință, lui Xi Jinping i s-au alăturat, în afară de Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, și Charles Michel, președintele Consiliului European, doar Angela Merkel și Emmanuel Macron. Din portretul pe care i-l face Ben Judah Ursulei von der Leyen în The Rise of Mrs Europe aflăm cum funcționează în prezent binomul Berlin-Bruxelles: președinta Comisiei Europene și Angela Merkel sunt în contact permanent, „Merkel și von der Leyen își trimit zilnic SMS-uri, în care cancelarul german trimite informații despre ceea ce se întâmplă la Berlin, iar Ursula o pune la curent cu situația de la Bruxelles”.

Germania, ale cărei schimburi comerciale cu China sunt mai mari decât ale următoarelor 5 țări din UE luate la un loc, este principalul artizan al acordului menționat. Într-o postare pe Twitter, în care analizează implicațiile pe termen lung ale acestui demers european, Jakub Janda, director executiv al think tank-ului European Values Center, explică de ce UE nu a dorit să aștepte să se coordoneze geostrategic cu administrația Biden (până de curând, Donald Trump a fost o scuză comodă pentru a pasa asupra lui vina amplificării tensiunilor transatlantice) pentru a-și întări pozițiile de negociere în relația cu Beijingul. „Răspunsul este lăcomia și ipocrizia industriei auto germane: vorbim la Bruxelles despre Comisia Geopolitică, în timp ce acționăm ignorând imaginea de ansamblu. UE se vinde pentru niște profituri mici ale câtorva corporații. În calitate de cetățean al unei țări din UE mi-e rușine și sunt întristat de această greșeală strategică”. Iată cum se dovedește că Donald Trump avea, în fapt, dreptate atunci când spunea, mai realist decât mulți experți în materie, că Germania, departe de a fi un prieten și un aliat, este mai degrabă un competitor. Avem aici o ilustrare evidentă, deși nedeclarată, a conceptului „Germania First”.

În fine, un al treilea și mult mai semnificativ semnal, care îl completează pe cel anterior, este acela că relația transatlantică nu mai este considerată prioritară la Bruxelles, la Berlin și la Paris. Mesajul transmis pe Twitter de Ursula von der Leyen pe 30 decembrie, „lumea post-COVID de mâine are nevoie de o solidă relație UE-China, pentru a construi un viitor mai bun”, nu lasă nici o îndoială din acest punct de vedere. UE crede că umbrela de securitate americană nu mai este indispensabilă, că poate ajunge la un aranjament de securitate convenabil cu Moscova chiar în absența Washingtonului. Într-o reacție de la Washington, Matt Pottinger, consilier adjunct pentru securitate națională al Statelor Unite, menționa într-o postare pe Twitter că „liderii din ambele partide politice din SUA și din întregul guvern al Statelor Unite sunt perplecși, uimiți de faptul că UE este pe cale să semneze un nou tratat de investiții chiar înainte ca o nouă administrație americană să-și înceapă mandatul”. Nu ar trebui să fie. În ciuda retoricii uzuale de pe ambele maluri ale Atlanticului, care îi reproșau mașinal lui Donald Trump întreaga vină pentru deteriorarea relațiilor transatlantice, este vorba de un demers suveranist european mai vechi, dacă ar fi să-l menționăm doar pe de Gaulle. Donald Trump doar a oferit o scuză comodă pentru a-l justifica. Acum, plecarea sa de la Casa Albă expune ipocrizia europenilor, care vor să profite de degringolada politică de la Washington pentru a iniția „marea decuplare”. Ceea ce, desigur, trimite din start în ridicol marele plan strategic al administrației Biden de a coagula o amplă coaliție a democrațiilor (Joe Biden a anuțat că încă din primul an de mandat va organiza un summit al democrațiilor) pentru a contrabalansa China. După cum remarcă Gordon Chang, „anunțata strategie a lui Biden de contracarare a Chinei a intrat în colaps încă înainte ca el să depună jurământul de președinte”.

E însă interesant de remarcat că reacții negative au venit și din alte părți. În principal din India, singura țară care deocamdată a refuzat să adere la acordul comercial RECEP inițiat de China în zona Asiei. Brahma Chellaney, una dintre vocile cele mai cunoscute în domeniul geopoliticii din India, scrie că „exact în momentul în care percepția nefavorabilă asupra Chinei a atins un maxim istoric la nivel global, UE a decis să-i ofere un cadou de Anul Nou regimului de la Beijing prin acest pact. Oferindu-i lui Xi Jinping o victorie diplomatică majoră, UE ne-a arătat că nu s-a putut decide dacă China este un rival sistemic sau o piață lucrativă. Alegând să meargă pe ambele direcții, UE riscă nu doar să cadă între scaune, ci să dea și mai mare încredere celei mai mari, mai puternice și mai vechi autocrații din lume care, în stil nazist, promovează primatul partidului care o guvernează și expansionismul la scară globală”.

Însă, în ciuda acestor reacții extrem de critice, este puțin probabil să existe o opoziție serioasă sau proteste masive împotriva CAI, precum acelea care au antrenat în Germania, în vremea lui Barack Obama, nu a mult hulitului Trump, sute de mii de demonstranți împotriva TIPP, un mare acord transatlantic de comerț și investiții. Istoria ne învață că termeni precum „aliați”, „alianțe”, „valori” pot fi interpretate adesea creativ în funcție de interese. Deși liderii europeni, în principal cei de la Berlin, se străduiesc să prezinte CAI drept un tratat economic normal, inofensiv, la Beijing, lucrurile se văd cu totul altfel și mult mai aproape de realitate. O analiză postată pe site-ul CGTN (China Global Television Network) ține să precizeze asta încă din titlul care anunță efectul geopolitic major: „China-EU investment deal is a geo-economic game-changer”. Constatând cu satisfacție impactul negativ major al acestuia asupra Americii, analiza remarcă faptul că acordul CAI „reprezintă eșecul încercărilor Americii de a se amesteca în relațiile bilaterale dintre două cele mai mari economii ale lumii și este o replică dură atât pentru președintele american în exercițiu Donald Trump, cât și pentru președintele ales Joe Biden” și că viitoarea administrație va trebui fie să se adapteze la această nouă realitate, fie să se confrunte cu o izolare profundă a Statelor Unite.

Numai că nu doar europenii par să fie mai interesați de o colaborare economică și cu China decât să se alăture acelei mari coaliții a democrațiilor plănuite de Joe Biden care să i se opună, ci și aliații Americii din Asia, Japonia, Coreea de Sud, Australia și Noua Zeelandă, care la mijlocul lunii noiembrie au semnat alături de China și alte 10 țări acordul comercial Regional Comprehensive Economic Partnership (RCEP), inițiat de Beijing ca parte a eforturilor sale de contracarare a influenței Washingtonului în regiune. În cazul aliaților din Asia, un rol important trebuie să-l fi avut percepția că America − în care tensiunile politice au ajuns la paroxism și vedem o intoleranță extinsă față de orice abatere de la dogma ideologică progresită radicală, în care jafurile și violența de pe străzile orașelor sub stindardul BLM și Antifa sunt tolerate sau chiar încurajate de către o parte a elitei liberale − este într-un accelerat proces de decadență și că nu va dura mult pînă când își va pierde și poziția de hegemon global în favoarea Chinei. În timp ce în cazul UE pare să conteze în primul rând dorința de „autonomie strategică”, decuplarea de America, ardent exprimată la Paris și tot mai mult și la Berlin.

Liderii europeni vorbesc despre o „lume multipolară”, în care UE se va afla pe același plan cu China, Statele Unite și, eventual, cu Rusia. Însă este probabil o altă iluzie periculoasă, la fel ca multe altele din ultimele trei decenii. Fragmentarea lumii occidentale va permite Chinei, care se bucură deocamdată și de sprijinul total al Rusiei, să-și împlinească obiectivul de a obține hegemonia globală. Mult mai repede decât se aștepta.



TAGS:

2021 și marile mize europene - Autor : Stefan Popescu - 05.01.2021- Sursă: Revista22


2021 și marile mize europene

Va fi un an al provocărilor majore pentru europeni atât în materie de reconstrucție, dar și de poziționare la nivel global, de redefinire a raporturilor cu Londra și Washingtonul.

Stefan Popescu05.01.2021

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

  Am putea spune că aproape nu avem impresia de An Nou. Sărbătorile de Crăciun și Revelion 2021 nu au fost decât evenimente convenționale în cadrul aceleiași unități de timp începute în luna martie, când epidemia de coronavirus și-a făcut simțită prezența pe sol european. Atmosfera celor două sărbători a stat sub semnul pandemiei, a măsurilor restrictive, al știrilor omniprezente despre situația epidemiologică la zi. Începutul campaniei de vaccinare a venit însă ca o speranță că în următoarele luni se va pune capăt epidemiei, ceea ce ar însemna cu adevărat trecerea într-un nou an. Acum nu facem altceva decât alți pași în aceeași perioadă de tranziție. Dar relansarea economică pe care cu toții o așteptăm anul acesta, continuarea negocierilor pe tema programelor de reconstrucție și reziliență cu asistență comunitară reprezintă tot semnele tranziției către un model economic mai durabil. După cum schimbarea locatarului de la Casa Albă, pe 20 ianuarie, deschide tranziția către un alt tip de relații transatlantice.

Tranziții

Alegerile legislative germane din septembrie deschid, de asemenea, un episod de tranziție spre perioada post-Merkel, dar și spre un nou echilibru în relațiile franco-germane. Anul acesta va fi un an al tranziției și în privința relației Uniunii Europene cu Marea Britanie, întrucât acordul comercial încheiat pe 24 decembrie nu înseamnă nicidecum sfârșitul Brexit. Necesarele armonizări cu privire la interpretarea regulilor cuprinse în acord, eventuale completări ale acestuia cu alte texte vor fi observate pe parcursul următoarelor luni, rămânând însă deschisă problema definirii relațiilor viitoare dintre UE și Marea Britanie în domeniile de apărare și securitate. Totodată, în anul în care am intrat va continua tranziția pentru ocuparea locului lăsat liber în UE de Marea Britanie, în sensul creșterii ponderii franco-germane, dar și al profilării grupului statelor nordice în jurul Olandei, al afirmării grupului de la Visegrád ca un centru de greutate al estului Uniunii Europene.

2021 va fi și un an al tranziției în relațiile Uniunii Europene cu China, al începutului unei reechilibrări în materie de investiții și de comerț, al verificării eficienței acordului încheiat la 30 decembrie sub auspiciile președinției germane a Consiliului Uniunii Europene. Am intrat, deci, într-un an foarte important, un an la capătul căruia vom observa cum se vor alinia statele membre la startul reconstrucției economice pe baza planurilor naționale de reconstrucție și reziliență, un an care ne va oferi mai multe răspunsuri despre consecințele în termeni de echilibru politic al ieșirii statelor membre din pandemie și despre drumul pe care UE îl va alege în competiția SUA-China.

Un nou start

Anul acesta vom ieși din pandemie. Momentul va depinde de virulența cu care se va manifesta un al treilea val de infectări, pe care majoritatea specialiștilor îl consideră inevitabil, și de succesul campaniei de vaccinare. La capătul acestui fenomen, toate statele membre ale Uniunii Europene vor fi afectate. Chestiunea gestionării uriașelor deficite bugetare și a datoriilor produse pe fondul crizei sanitare nu va putea fi evitată, iar tradiționalul clivaj între statele nordice și cele meridionale riscă să se manifeste cu cel puțin la fel de multă vigoare ca în timpul negocierilor pentru Cadrul Financiar Multianual și planul de relansare din iulie. Cu atât mai mult, cu cât agenda europeană de anul acesta va fi marcată și de alegeri generale în două state importante, Olanda (martie) și Germania (septembrie), iar campaniile electorale pot face guvernele celor două țări şi mai intransigente în negocierile legate de solidaritatea cu statele mai puțin virtuoase din punctul de vedere al administrării finanțelor.

Președințiile Consiliului Uniunii Europene din acest an prezintă dezavantajul de a fi deținute de Portugalia (primul semestru) și Slovenia (semestrul al doilea), state fără pondere semnificativă la nivel comunitar, fără capacitatea de a-și impune o agendă proprie. Prin urmare, obținerea compromisului pe diverse dosare va cădea iarăși pe umerii cuplului franco-german, care prezintă avantaje, dar întărește și mai mult dezechilibrul între cele două mari puteri și restul statelor membre. Acest lucru va stimula și mai mult asocierile regionale de state care pot căpăta, la un moment dat, o formă cvasiinstituționalizată, așa cum este deja grupul de la Visegrád. Statele rămase pe dinafară nu vor avea de ales decât să se asocieze unuia dintre grupuri (Franța-Germania, V4, grupul statelor nordice în jurul Olandei), cu riscurile ce decurg din poziția de stat aliniat, de stat care obține câteva avantaje prin sprijinirea agendei unui grup de state cu inițiativă.

Negocierile din primăvară pe tema validării planurilor naționale de relansare și reziliență, cât și depunerea aplicațiilor în cea de-a doua parte a anului reprezintă adevărate teste pentru statele membre, deoarece 70% dintre fonduri vor trebui accesate până în 2022, iar restul de 30%, în 2023. Capacitatea fiecăruia de a avea planuri naționale în armonie cu obiectivele strategiei industriale a Uniunii Europene, dar mai ales obiective de investiții coerente și proiecte mature va fi esențială. Cine pierde startul riscă să se regăsească în următorii ani în viteza a doua de integrare a Uniunii Europene.

UE în competiţia dintre SUA şi China. A treia cale?

Anul în care am pășit va sta în UE și sub semnul schimbării de la Casa Albă, al instalării în Biroul Oval a democratului Joe Biden. Dacă o schimbare de stil față de aliații europeni este sigură, rămân foarte multe semne de întrebare în privinţa multiplelor neînțelegeri care punctează agenda europeano-americană. Cum se va raporta noua administrație de la Washington la Nord Stream 2, proiectul gazier germano-rus, ale cărui ultime lucrări au fost reluate în decembrie? Dar la atitudinea mult mai conciliantă a Germaniei față de China? Reprezintă oare acordul de investiții UE-China, semnat chiar în penultima zi a președinției germane a Consiliului UE (30 decembrie), semnul că Berlinul dorește o a treia cale pentru UE, între SUA și China? Este limpede că Berlinul a dorit să profite de momentul de dinainte de înscăunarea noului președinte american pentru semnarea acordului, un acord care avantajează îndeosebi marile grupuri industriale germane și deschide imensa piață chineză producătorilor germani de automobile electrice. Faptul că ceilalți europeni l-au acceptat spune foarte mult despre influența statelor proamericane din UE lipsite de sprijinul britanic.

Care va fi poziția administrației Biden față de tendința europenilor de a reglementa activitatea marilor companii americane din domeniul înmagazinării datelor și dorința de a crea capacități europene în domeniu, independente de SUA? Cu atât mai mult cu cât un președinte democrat este sensibil la lobby-ul companiilor din Silicon Valley, California fiind un fief al Partidului Democrat.

De asemenea, se uită prea adesea că și Joe Biden este promotorul unei anumite forme de protecționism economic, de suveranitate economică. În timpul campaniei din 2020, candidatul democrat a avut sloganul „Buy American!”. De asemenea, una din primele măsuri adoptate de administrația Obama-Biden în timpul crizei din 2008 a fost emiterea unei legi care obliga privilegierea companiilor americane pentru investițiile publice în materie de modernizare a infrastructurilor. Poate că taxele privind importurile de aluminiu și oțel din UE nu vor mai fi atât de mari, dar oare rivalitatea dintre Boeing și Airbus va dispărea? Cu atât mai mult, cu cât un acord comercial de liber schimb nu mai este de actualitate.

Un alt aspect de care trebuie să ținem cont în 2021 este că agenda strategică a administrației Biden-Harris va fi una globală, centrată pe așa-numitul „pivot indo-pacific”, iar acest lucru îi va obliga pe europeni să înscrie relația transatlantică într-o paradigmă strategică globală, și nu limitată la spațiul euro-mediteraneean și ex-sovietic.

Poate că acesta este și scopul ideii lui Joe Biden de a organiza în cursul anului un summit al democrațiilor.

În loc de concluzie

2021 va fi un an al provocărilor majore pentru europeni, atât în materie de reconstrucție, dar și de poziționare la nivel global, de redefinire a unor raporturi durabile și cât mai apropiate cu Marea Britanie. Chestiunea crucială rămâne însă controlul pandemiei și reușita campaniei de vaccinare, fără de care activitatea în UE nu poate reveni la normal. Nu trebuie uitată percepția colectivă a cetățenilor cu privire la eficiența Uniunii Europene, pe fondul creșterii inegalităților economico-sociale în urma pandemiei și care riscă să pună la grea încercare capacitatea unor guverne (Franța, Italia) de a adopta reformele cerute de planurile de relansare. //

https://silethismillennium2019.blogspot.com/

Cine a Furat Banii lui Ceausescu | PODCAST Cristian Sima