În Franţa a început, pe data de 2 septembrie, un proces care se doreşte a fi unul istoric. El va fi integral filmat pînă la pronunţarea verdictului, pe 10 noiembrie. Sînt chemaţi să răspundă pentru faptele lor 14 oameni implicaţi în trei atentate comise în ianuarie 2015 la Paris şi în regiunea pariziană. Unul dintre acestea, cel mai sîngeros, a fost îndreptat împotriva redacţiei revistei umoristice Charlie Hebdo. Teroriştii, în număr de doi, fraţii Chérif şi Saïd Kouachi, au asasinat atunci, pe 7 ianuarie, cu pistoale mitralieră, douăsprezece persoane, dintre care opt membri ai redacţiei. Din punctul de vedere al asasinilor şi al reţelelor islamiste radicale aflate în spatele lor, revista umoristică şi redactorii ei erau vinovaţi de blasfemie la adresa lui Allah şi a profetului Mahomed.

Cei care au ucis cu gloanţe au sfîrşit la rîndul lor sub gloanţele poliţiei franceze cîteva zile mai tîrziu. Oamenii judecaţi astăzi (unii în contumacie) nu au sînge direct pe mîini, ci probabil doar pe conştiinţă întrucît au favorizat organizarea logistică a atacului de la Charlie Hebdo. Ceea ce nu înseamnă însă că procesul nu are o dimensiune istorică, morală, societală, ba chiar şi filozofică într-o ţară ca Franţa unde trăiesc în jur de zece milioane de persoane provenind din imigraţia musulmană sau avînd rădăcini în lumea musulmană.

Pentru ca lucrurile să fie clare de la bun început din punct de vedere filozofic, preşedintele Emmanuel Macron a reafirmat, în contextul deschiderii procesului, că în Franţa blasfemia este permisă în numele libertăţii de exprimare şi al libertăţii de conştiinţă, şi că rolul preşedintelui este acela de a proteja toate aceste libertăţi.

Revista Charlie Hebdo, pentru a arăta că nu a îngenuncheat în faţa terorismului şi nici în faţa ameninţărilor, a republicat, chiar în ziua deschiderii procesului, o serie de caricaturi vizîndu-l pe profet, adică exact acele desene în numele cărora franţii Kouachi au comis carnajul din redacţia revistei. Nous ne coucherons jamais. Nous ne renoncerons jamais. Publicarea respectivelor desene a fost însoţită de această declaraţie a redactorilor de la Charlie Hebdo, un mod de a spune că în Franţa, în Europa şi în general în lume mai sînt oameni care nu se vor supune niciodată fanatismului şi nici preceptelor religioase absurde, că nu vor renunţa niciodată la spiritul critic şi la libertatea de a ironiza şi satiriza orice sistem de idei, deci inclusiv religiile.

Dezbaterile în jurul dreptului de a blasfemia nu vor fi niciodată senine nicăieri pe planetă şi probabil vor continua să suscite pasiuni şi poziţionări ireconciliabile atît timp cît va exista umanitatea. Frontierele dintre blasfemie, insultă şi defăimare li se par multora fragile, ba chiar invizibile. În Franţa, unele publicaţii (Charlie Hebdo printre ele) repetă deseori că în nici un caz, atunci cînd este criticat islamul sau Coranul, nu este criticată comunitatea musulmană în ansamblul ei. Altfel spus, atunci cînd critici un sistem de idei nu înseamnă că ai şi intenţia de a „lovi” personal în cei care cred în el. Cînd încerci să-i demonstrezi cuiva că unele dintre convingerile sale au un viciu de construcţie, ba chiar că sînt suceptibile de a alimenta ura şi închistarea mentală, trebuie să te aştepţi însă ca respectivul să se simtă „ultragiat”.

Acest proces filmat şi puternic mediatizat se derulează într-un moment cînd executivul francez pregăteşte o lege împotriva secesiunii. Termenul reflectă o evoluţie dramatică a societăţii franceze multiculturale. O parte din corpul naţiunii franceze, din motive religioase şi identitare, se desprinde treptat şi încearcă să-şi construiască un destin aparte, refuzînd valorile Republicii franceze şi mai ales principiul că legile statului primează în raport cu preceptele religioase şi diverse tradiţii etno-culturale. Avertismentele legate de acest fenomen se acumulează de peste două decenii, el fiind analizat şi denunţat şi într-un mare număr de rapoarte şi eseuri, ba chiar şi în cîteva romane (cum ar fi Supunerea de Michel Houellebecq).

„După ce a trăit multă vreme sub semnul diversităţii, noţiune adulată de istorici de toate sensibilităţile, Franţa pare deseori ameninţată de sfărîmare, de o descompunere de tip puzzle. Un fel de arhipelagizare pe fond de violenţe urbane”, scrie, de exemplu, editorialistul Franz-Olivier Giesbert în revista Le Point.

Coincidenţa face că, exact în preajma începerii acestui proces, ministerul de Interne a dat publicităţii o informaţie neliniştitoare, şi anume că în Franţa sînt fişate peste 8.000 de persoane pentru radicalizare islamistă. Ceea ce înseamnă, de fapt, tot atîţia indivizi capabili de acte de terorism în numele lui Allah sau al Profetului sau al „războiului sfînt”. Tot coincidenţa face că un fost inspector şcolar, Jean-Pierre Obin, publică o carte despre cum s-a extins islamismul în unele şcoli franceze. El explică, bazîndu-se pe observaţii, mărturii şi sondaje, cum multor profesori le este frică în prezent de unii elevi provenind din comunitatea musulmană, şi cum se autocenzurează în faţa lor pentru a nu provoca „incidente”. A-i evoca astăzi în unele şcoli din Franţa pe Voltaire sau pe Rousseau, sau pe alţi filozofi iluminişti care au criticat religia, înseamnă a-ţi asuma o doză de risc, de exemplu să-i vezi pe unii elevi ridicîndu-se şi ieşind din clasă. Molière sau Flaubert  pot deveni şi ei suspecţi dat fiind că abordează în operele lor tema libertăţii femeii. Tot aşa cum la cantină unii elevi refuză anumite mîncăruri, ei refuză şi anumite secţiuni din programa şcolară, arăta tot revista Le Point într-un număr recent.

A fost o vreme cînd Franţa era convinsă că îi poate asimila pe străinii primiţi pe teritoriul ei. Apoi, termenul asimilare a fost înlocuit cu integrare, ceea ce în traducere liberă înseamnă: putem fi toţi diferiţi, dar integraţi în constelaţia de valori democratice şi republicane. Faptul că astăzi se vorbeşte de secesiune este trist şi dureros. Dar merită salutat curajul celor care au pus acest diagnostic şi nu se autocenzurează în faţa realităţii.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.