Fricii de moarte, puterea i-a răspuns cu anularea vieții. Țări întregi închise de minți încuiate. Totul pentru a salva – nu neapărat vieți – ci respectabilitatea unui sistem și carierele oamenilor ce-l conduc.
Ni s-a spus să stăm în case, că altfel vom muri. Dar asta nu era de-ajuns, așa că s-a umblat repede și mizerabil la coarda culpablizării: dacă nu stai acasă, îi omori pe alții, pe cei mai vulnerabili! Or, cine și-ar asuma să fie criminal? Așa că toată lumea s-a supus.
„Conspirația” e foarte veche – cam de când există
putere. Și ține de relația puterii cu moartea. Pentru că, de fapt, asta înseamnă putere: să poți să ucizi fără a te teme de consecințe. Așa că nu cred că va mai părea atât de ciudată constatarea că pandemia și carantina globală nu au legătură cu moartea, ci cu „nemurirea”. Nu biologică, ci politică: perpetuarea puterii. Iar cuvântul modern care ne-o poate descoperi este atât de dorita „imunitate” – față de virus, individuală sau de turmă, asta e salvarea așteptată. Un cuvânt folosit aproape zilnic, inclusiv în context politic – imunitatea parlamentară, diplomatică etc.
În textele vechi nemurirea ascundea mereu ceva. Avea rost, atunci: dacă vorbeai pe șleau riscai nu doar să bei cucută, ci mai ales ca gândurile tale să nu răzbată către alții. Pentru că puterea – chiar și democratică – nu-i iubește defel pe cei ce spun că împăratul e gol.
Nemurirea – imunitatea la moarte – înseamnă mereu două lucruri diferite, în funcție de partea liniei dintre conducători și conduși pe care te afli. Pentru cei ce au puterea, pentru satrapi și „eroi”, de la Ghilgameș la Voldemort (Harry Potter), nemurirea înseamnă impunitate, imunitate față de moarte ca pedeapsă, dreptate și răzbunare.
Pentru poporul de rând înseamnă, cel mult, imunitate față de virusuri și alți patogeni naturali – ca în
visele (și promisiunile) grupurilor de cercetători anti-aging sau la Dead Pool ori Q (Star Trek). Dar, cel mai adesea, e un banal „Lumea e nedreaptă, așteaptă-ți rândul la dreptate până în viața viitoare”.
Știau deja despre „conspirația” asta cei vechi? Se pare că da, încă de pe vremea lui Ghilgameș. El e un satrap ce-și ucide și umilește supușii; pe tineri îi omoară trimițându-i să-i poarte războaiele, pe mirese le violează în noaptea nunții (da, jus primae noctis nu e o invenție medievală) pe ceilalți îi supune la muncă forțată. Oamenii, disperați, le cer zeilor să îi scape de un așa „protector” și „binefăcător”.
Dar e două părți zeu și o parte om, iar corb la corb nu-și scoate ochii. Zeii nu-l omoară, ci-i găsesc un „inamic”, pe sălbaticul Enkidu. Cu care se luptă pentru scurt timp, înțelege că nu i-ar fi simplu să-l învingă, așa că, precum orice populist care se respectă, Ghilgameș îi declară sălbaticului dragostea sa și și-l face tovarăș de crime și nelegiuiri. Nu altfel au făcut satrapii secolului XX cu gloatele sălbatice pe care le-au iubit atât de mult încât le-au aruncat în cel mai crunt război. Pentru ca apoi, precum Stalin, să-i plângă ipocrit, ca eroi, pe cei morți în războiul cu prietenul și tovarășul său de socialism, Hitler.
Rămas fără Enkidu, pe care-l prevenise că oamenii sunt muritori și că singura nemurire e faima, Ghilgameș se sperie de consecințele purtării sale și pleacă în căutarea nemuririi. Spre Utanapiștim, singur supraviețuitor al „potopului”. O poveste ce ascunde, la rându-i, printr-o mulțime de detalii, mai mult decât spune. Pentru că nu inundațiilor le e specific să aibă exact un singur supraviețuitor, ci măcelurilor dintre cei puternici. Abia după ce i-a ucis pe toți ceilalți, cel care are puterea poate trăi fără teama că-l va omorî cineva pentru crimele cu care și-a câștigat-o.
Dar Utanapiștim nu trăiește în tărâmul oamenilor, de-asta e nemuritor, pentru că nimeni nu poate ajunge la el. E în „carantină”, departe de orice alt om. Izolarea, despărțirea de umanitate este cea care apără puterea. De-asta puterea are nevoie de semne, de coroane, sceptre și uniforme: pentru a marca despărțirea.
Carantinarea prin stigmat, cea care-l ferește pe „erou” de răzbunare, apare într-o altă istorie foarte veche, cea a lui Cain. După ce-și omoară fratele, înțelege că de un om ce și-a ucis propriul frate s-ar teme oricine și, de frică, l-ar omorî când ar avea ocazia. Așa că Dumnezeu îi oferă un semn distinctiv, un stigmat, ca toți să-l recunoască și să nu-l ucidă.
La fel în povestea târzie despre Ahile: mama sa, zeița Thetis, știe că pe fiul său îl așteaptă o carieră politică – e fiu de rege – și militară (desi pe ultima o poate evita, câtă vreme mama sa îi dă de ales între a merge la război și-a deveni faimos și a rămâne acasă pentru o viață lungă și liniștită), așa că încearcă să-i ofere imunitate, scufundându-l în Styx. Dar eroul moare lovit exact în călcâiul rămas nescufundat, de o săgeată trasă de lașul Paris ca răzbunare pentru uciderea lui Hector, omorât, la rându-i, de Ahile, pentru uciderea lui Patrocle.
Imunitatea, banala imunitate a oamenilor de rând, nu face obiectul marilor epopei. Ea apare, fugar, într-o istorie din Evanghelii – imunitate față de șerpi veninoși și față de băut otravă – dar este limitată la cea dintâi „trimitere” a apostolilor; la a doua trimitere imunitatea asta dispare, iar apostolii sfârșesc ca martiri.
Imunitatea medicală este însă noul „secret al nemuririi”, noul „pământ al făgăduinței” pentru ceea ce unul dintre cei mai interesanți filozofi contemporani,
Agamben, numește „religie medicală”. Iar pentru obținerea acesteia trupul fiecăruia e luat în stăpânire de oficianții noului cult. Hrănirea și îngrijirea trupului nu mai sunt decizii private, ci o problemă de siguranță a statului; toți trebuie să se supună. Iar nesupunerea față de noul ideal e „colaboraționism” cu „forțele răului”: obezitatea și diabetul, boli asociate stilului de viață, au fost demonizate ca aliați ai virusului. Noul virtuos, sfântul noii religii plesnește de sănătate, își face hagialâcul în parc, la jogging, și ține toate posturile dietelor la modă.
Problema apare atunci când promisiunea se dovedește mincinoasă, când imunitatea făgăduită în schimbul supunerii refuză să apară, iar gloata înfuriată începe să le ceară socoteală celor de care s-au lăsat păcăliți. Moment în care cei puternici au nevoie de „nemurirea” lor, de impunitate: să nu dea socoteală pentru ce au făcut. Pe care
au și cerut-o, la noi și aiurea, cu obrăznicie: doctorii care cer să nu se facă cercetări pentru afacerile din
pandemie, OMS-ul încearcă să-și ascundă complicitatea cu tirania comunistă din China.
Așa văzând lucrurile, izolarea în care a fost aruncată lumea este, de fapt, o conspirație a nevonicilor care ne conduc: să nu se vadă dimensiunile minciunii că statul te protejează și să fie prevenite revoltele față de promisiunile de neîmplinit. Pentru că omenirea n-a fost, mai niciodată, condusă de cei mai înțelepți sau mai buni dintre oameni, ci dimpotrivă. Să fim la distanță unii de alții e crucial pentru a nu se agrega revolta. Dar, mai ales, e important să fim ținuți la distanță de putere.
:quality(65):format(jpeg)/evz.ro/wp-content/uploads/2020/05/bujor-editorial.png)
