Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium

joi, 26 martie 2020

In Memoriam Paul Goma (1935-2020) AUDIO - 25 martie, 2020 Noël Bernard

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

In Memoriam Paul Goma

 (1935-2020) 

AUDIO

25 martie, 2020



Imagine de arhivă
Scriitorul și fostul dizident român a încetat din viață într-un spital parizian, unde era internat din cauza unei infecții cu coronavirus.
Vă propunem să ascultați interviul făcut de Noël Bernard, directorul postului nostru de radio, cu dizidentul Paul Goma, așa cum a fost el difuzat în patru părți, de-a lungul a patru săptămâni, începând din 11 martie 1978, fiecare parte fiind introdusă de Sorin Cunea.
Noël Bernard în dialog Paul Goma, Radio Europa Liberă, 1978

Nici o sursă media
0:0054:490:00


 Link direct 
Noël Bernard în dialog Paul Goma, Radio Europa Liberă, 1978 (2)

Nici o sursă media
0:0049:531:52


 Link direct 
Noël Bernard în dialog cu Paul Goma, Radio Europa Liberă, 1978 (3)

Nici o sursă media
0:0046:460:00


 Link direct 
Noël Bernard în dialog cu Paul Goma, Radio Europa Liberă, 1978 (4)

Nici o sursă media
0:0046:1835:03



MEMORIAL SIGHET.RO PAUL GOMA - Memorialul Victimilor Comunismului și al Rezistenței


MEMORIALSIGHET.RO
Născut la 2 octombrie 1935 la Vatici, Orhei A fost arestat în la 22 noiembrie 1956, pe când era student … Read More

http://silethismillennium.blogspot.com2020youtube-broadcast-yourself.html

MEMORIAL SIGHET.RO

PAUL GOMA  -  Memorialul Victimilor Comunismului și al Rezistenței 



Home » Română » Memorial » Din "marea de amar" » Paul Goma
Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

Paul Goma


Născut la 2 octombrie 1935 la Vatici, Orhei
A fost arestat în la 22 noiembrie 1956, pe când era student al Facultăţii de Filologie, Universitatea Bucureşti, ca urmare a manifestaţiilor studenţeşti anticomuniste declanaşate în contextul revoluţiei din Ungaria.
Prin sentinţa nr. 487 a Tribunalului Militar Bucureşti din 3 mai 1957 Paul Goma şi colegul său, Horia Florian Popescu au fost condamnaţi la câte doi ani închisoare corecţională pentru „delictul de agitaţie publică”. Pedepselor relativ mici aplicate de instanţă li s-au adăugat însă ani de DO. La expirarea pedepsei, lui Paul Goma i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, printr-o decizie a M.A.I., pe timp de 24 luni la Lăteşti. La 9 octombrie 1961 biroul raional Feteşti al Securităţii propunea direcţiei regionale Bucureşti ca lui Paul Goma să i se prelungească domiciliu obligatoriu cu încă 36 luni pentru că „a avut o atitudine duşmănoasă şi în perioada domiciliului obligatoriu”. Prin decizia 16285 din 2 noiembrie 1961 i se prelungea DO cu 24 luni. Restricţiile domiciliare aveau să îi fie ridicate la 21 februarie 1962. După eliberare, se reînscrie la Facultatea de Filologie.

Revine în 1977 în prim planul rezistenţei anticomuniste româneşti prin scrisoarea de adeziune la Charta’77 din Cehoslovacia şi prin alte scrisori, declaraţii şi apeluri în care condamnă regimul Ceauşescu. Arestat din nou în 1977, a fost expulzat din ţară, la 20 noiembrie 1977, în Franţa, unde a continuat, împreună cu exilul românesc,  protestele împotriva dictaturii ceauşiste.
Cărţi despre gulagul românesc: OstinatoGherla, Patimile după Piteşti şi despre „mişcarea Goma” din 1977, Culorile curcubeului.


Mişcarea Goma

ianuarie 1977 – Paul Goma redactează o scrisoare de soliqdarizare cu Charta’77 din Cehoslovacia, adresându-se lui Pavel Kohut şi camarazilor săi
25 ianuarie 1977 – Paul Goma difuzează scrisoarea unor diplomaţi
februarie 1977 – Paul Goma redactează o scrisoare către Nicolae Ceauşescu
8 februarie 1977 – scrisoare deschisă adresată participanţilor la conferinţa de la Belgrad (iniţial 8 semnatari: Ana Maria Năvodaru, Paul Goma, Sergiu Manoliu, Maria Manoliu, Şerban Ştefănescu, Adalbert Feher, Erwin Gesswein, Emilia Gesswein)
Paul Goma a fost sprijinit încă de la început de o serie de personalităţi ale exilului românesc, în prima fază de scriitorii Radu Ţepeneag şi Virgil Tănase, apoi de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, de Marie France Ionesco, de Comitetul Francez pentru Apărarea Drepturilor Omului în România (Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului în România) cu sediul la Paris (Maria Brătianu, Sanda Stolojan, Mihnea Berindei, Dinu Zamfirescu). diplomatul belgian Etienne Dussart a avut curajul să fie „curier”, scrisorile lui Paul Goma, ajungând astfel în occident
9 februarie 1977 – “Europa Liberă” transmite scrisoarea lui Paul Goma adresată liderilor Chartei’77
– al 9-lea semnatar al scrisorii deschise este Bedivan, un fost deţinut politic din Constanţa
17 februarie 1977 – discurs violent al lui Nicolae Ceauşescu împotriva „elementelor declasate şi a trădătorilor de patrie”
19 februarie 1977 – apariţia în „Le Monde” a unui articol despre Paul Goma
februarie 1977 – telefoane de ameninţare; blocul unde locuieşte familia Goma este pus sub o strictă supraveghere, fiecare persoană care intra în bloc fiind legitimată, cei care încercau să ajungă la scriitor fiind opriţi. Cu toate acestea, până la 1 aprilie, când Goma a fost arestat, peste 200 de persoane au aderat la Scrisoarea către conferinţa de la Belgrad din 8 februarie. Din lista numeroasă a semnatarilor reţinem pe orientalistul Enric Becescu, inginera Paulina Cătănescu, medicul Ion Ladea, Cristoaica, Robert Dâmboviceanu, Luminiţa Coler, fizicianul Tufoi, Vlad C. Drăgoescu
după 9 februarie 1977, când “Europa Liberă” difuzează pentru prima dată textul scrisorii lui Paul Goma către Charta’77, numeroase ziare şi posturi de radio occidentale iau legătura cu Paul Goma, în ciuda şicanelor securităţii, difuzând ştiri despre el şi cei care i s-au alăturat (10 februarie – „die welt”; 10 şi 12 februarie – „F.A.Z.”; 14 februarie – „Süddeutsche Zeitung”, 17 februarie – „Tribune de Genève”, „The Guardian”, „Financial Times”, „Daily Telegraph” etc.)
23 februarie 1977 – Vasile Paraschiv, muncitorul protestatar din Ploieşti, este arestat din faţa blocului lui Paul Goma, pe când încerca să ajungă la acesta pentru a se alătura semnatarilor scrisorii
27 februarie 1977 – la Paris ia fiinţă Comitetul francez pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, din iniţiativa unui grup de tineri intelectuali francezi care lucraseră în românia
1 martie 1977 – a doua scrisoare către Nicolae Ceauşescu
3 martie 1977 – pe lista semnatarilor se adaugă criticul şi istoricul literar Ion Negoiţescu. Datorită gestului său, va fi persecutat de securitate şi ameninţat cu un proces de moravuri
4 martie 1977 – marele cutremur
10 martie 1977 – lui Paul Goma i se alătură şi doctorul psihiatru Ion Vianu. Securitatea a trecut imediat la represalii. Fiul lui Ion Vianu, Tudor, în vârstă de 8 ani, este bătut pe stradă de un bărbat
martie 1977 – prin Bucureşti se „plimbă” „Goma 2”, un personaj care-i semăna scriitorului, şi care-şi va continua „activitatea” şi după arestarea lui Paul Goma din 1 aprilie
30 martie 1977 – descindere a miliţiei în apartamentul familiei Goma. Sunt ridicaţi toţi cei prezenţi, mai puţin membrii familiei
1 aprilie 1977 – arestarea lui Paul Goma. ancheta se desfăşoară în sediul securităţii din Calea Rahovei. Motivul reţinerii, notat în mandatul de arestare: „trădare de patrie”. Ancheta este însoţită de bătăi. În urma anchetei dure şi a regimului de detenţie, starea de sănătate a lui Paul Goma se deteriorează
1 aprilie 1977 – mai multor semnatari ai scrisorii din 8 februarie li se retrag paşapoartele eliberate anterior. Mai mult, unii sunt chiar arestaţi – ca Vlad C. Drăgoescu şi Ion Ladea
2 aprilie 1977 – au loc la New York manifestaţii în sprijinul lui Paul Goma organizate de exilul românesc, în frunte cu Brutus Coste şi Nicholas Dima
2 aprilie 1977 – doctorul Ion Vianu este dat afară de la spitalul unde lucra, cât şi de la facultate, după o şedinţă în cel mai pur spirit stalinist, care a avut loc în amfiteatrul facultăţii de medicină
11 aprilie 1977 – schimbarea încadrării juridice. Potrivit raportului procuraturii Paul Goma era acuzat de „trădare de patrie”, „complot urmărind răsturnarea orânduirii de stat”
13 aprilie 1977 – excluderea lui Paul Goma din Uniunea Scriitorilor
13 aprilie 1977 – mediile de informare pariziene anunţă arestarea lui Paul Goma şi a altor semnatari
14 aprilie 1977 – Ion Negoiţescu îşi retrage semnătura de pe scrisoarea de protest
15 aprilie 1977 – continuă protestele internaţionale privind arestarea lui Paul Goma
18 aprilie 1977 – presa occidentală publică numeroase articole privind „mişcarea Goma” din România
19 aprilie 1977 – la Paris continuă greva foamei Sergiu şi Carmen Manoliu, unii dintre primii 8 semnatari ai scrisorii din 8 februarie
21 aprilie 1977 – la Paris are loc o manifestaţie împotriva represiunii din România, la care participă şi disidenţii ruşi Vladimir Bukovski, Pliuşci, Gorbanevskaia
23 aprilie 1977 – „Le Matin de Paris” publică „testamentul” lui Paul Goma
23 aprilie 1977 – Pen-clubul francez îl cooptează pe Goma ca membru asociat
23 aprilie 1977 – Comitetul francez pentru Apărarea Drepturilor Omului din România lansează un apel pentru eliberarea din închisoare a lui Paul Goma
26 aprilie 1977 – Pen-clubul american protestează împotriva arestării lui Paul Goma
6 mai 1977 – Paul Goma este eliberat din închisoare, după mai bine de o lună de anchete
9 mai 1977 – la Paris are loc o mare manifestaţie în faţa ambasadei RSR
noiembrie 1977 – Paul Goma împreună cu familia este obligat să părăsească România

De ce nu am avut nevoie de Paul Goma? VIDEO 26 martie 2020, 11:02 de Redacţia Adevărul

De ce nu am avut nevoie de Paul Goma? VIDEO
Paul Goma (1935-2020)

ROMANIA.EUROPALIBERA.ORG
Interviul pe care Noël Bernard i l-a luat dizidentului Paul Goma difuzat în patru părți, de-a lungul a patru săptămâni, începând din 11 martie 1978, fiecare parte fiind introdusă de Sorin Cunea. Astăzi, primul episod
http://silethismillennium.blogspot.com2020youtube-broadcast-yourself.html

De ce nu am avut nevoie de Paul Goma? 

26 martie 2020, 11:02

de

Redacţia Adevărul

"Unde am greşit?" de Paul Goma, a fost ultima carte a scriitorului publicată în România şi lansată la Târgul de carte Gaudeamus în noiembrie 2019. Prefaţa este semnată de Mariana Sipoş, prietenă apropiată a scriitorului, din care vă prezentăm fragmente. Paul Goma a murit, la vârsta de 84 de ani, în urma infectării cu COVID-19, în noaptea de marţi spre miercuri, într-un spital la Paris.


Text de Mariana Sipoş

Text de Mariana Sipoş Textul cărţii "Unde am greşit?", publicată de editura Eikon,  a fost conceput şi scris ca un volum independent în decembrie 1995, aşa cum notează Paul Goma însuşi în volumul 4 al Jurnalului său (publicat cu titlul Alte jurnale la Editura Dacia, în 1998): „14 decembrie: N-am mai notat din 4 decembrie, am început o carte: Unde am greşit? – în două-trei zile o termin”. 

Conform aceloraşi însemnări, cartea a fost terminată pe 19 decembrie 1995. La sfârşitul lui februarie, imprimă mai multe exemplare pe care le trimite unor prieteni din ţară. Unul din ele ajunge la Dan Petrescu care pregătea pentru tipar primele trei volume ale Jurnalului lui Paul Goma. La 3 aprilie 1996, Paul Goma notează: „Dan Petrescu a citit Unde am greşit? şi s-a hotărât să o plaseze la coada Jurnalului. Nu am nicio obiecţie...” 

Astfel că textul a fost publicat prima şi singura dată ca addenda la volumul III - Jurnal de noapte-lungă, din seria publicată de editura Nemira, datată 1996, dar prezentă în librării începând din februarie 1997. Apariţia celor trei volume a declanşat primul „mare scandal Paul Goma” în viaţa literară (şi nu numai) din România (au mai urmat şi altele, care de care mai puţin întemeiat sau complet neîntemeiat, dacă nu chiar nedrept şi abuziv). 

Paul Goma primeşte cele trei volume publicate la Paris în data de 7 februarie 1997. Scandalul izbucneşte la Bucureşti după numai câteva zile şi a fost atât de mare, încât nimeni – probabil – nu a mai dat prea mare atenţie paginilor din addenda cu un titlu atât de semnificativ Unde am greşit? 

Au trecut 23 (douăzeci şi trei de ani) de la prima lor publicare şi eu, cu vreo două excepţii, nu îmi amintesc să fi fost comentate în vreun fel (deşi anul 1997 a fost un an crucial în ceea ce priveşte receptarea lui Paul Goma, cu zeci şi zeci de cronici şi comentarii la Jurnal, plus două emisiuni la TVR – una în celebrele Serate ale lui Iosif Sava şi cealaltă în cadrul emisiunii mele Cafeneaua literară, cu o durată de 105 minute!, plus emisiunea lui Nicolae Manolescu „Profesiunea mea – cultura”, din 22 aprilie 1997 la ProTV, având ca invitaţi pe Mihai Şora, Dorin Tudoran, Mircea Zaciu şi Paul Goma însuşi, prin telefon de la Paris). Am considerat deci necesară publicarea acestei cărţi acum, în 2019, când se împlinesc 30 de ani de la căderea comunismului şi când numele lui Paul Goma ar trebui să devină unul dintre simbolurile acestei aniversări. 

Şi ajung astfel la al doilea motiv: vor fi, sunt sigură, destule persoane care se vor întreba: „dar cine este Paul Goma?” şi, în plus, vor fi destule peroane care se vor întreba, asemenea unui înalt demnitar care, după ce i-am dăruit ediţia a doua a cărţii mele Destinul unui disident: Paul Goma, a spus: „Dar de ce este atât de pornit Paul Goma împotriva tuturor?” Am vrut să răspund, dar mi-am dat seama că ar trebui să încep cu începutul, cel puţin cu 22 decembrie 1989 şi cu zilele care au urmat, şi că ar trebui nu un răspuns, ci multe, foarte multe răspunsuri, situate în context, dar că înainte de a da eu aceste răspunsuri, cel mai bine ar fi ca toţi cei care pun o astfel de întrebare să citească întâi această auto-interogare a lui Paul Goma din textul Unde am greşit? şi eventual să se întrebe după aceea: Dar noi unde am greşit? - „noi” însemnând persoane concrete, cu nume şi prenume, dar şi noi, adică toţi cei care, aici, acasă, nu au avut nevoie de Paul Goma după decembrie 1989. 

VIDEO 

blob:https://lb01.easyhost.com/e616efa4-ca00-4ea0-b849-5e0ccec8c53a


Pentru înţelegerea contextului la care face referire Paul Goma în acest volum, am inclus la finalul cărţii, în Addenda, câteva documente importante şi recomand (re)citirea jurnalelor lui Paul Goma sau a celor trei volume de Scrieri (care reunesc articole, interviuri şi dialoguri ale scriitorului). 


De asemenea, recomand consultarea pe internet a listei cărţilor lui Paul Goma publicate în Occident, când era interzis în România, dovadă că la începutul anilor  '90, Paul Goma era cel mai tradus scriitor român, publicat la cele mai prestigioase edituri din Franţa, Germania, Olanda, Italia, Norvegia, Suedia, Marea Britanie (fără să beneficieze de subvenţii de traducere de la vreun institut cultural, fără să se bucure de sprijinul vreunei influente agenţii literare (vezi cazul Norman Manea) şi fără suportul mediatic de promovare al vreunei prestigioase edituri româneşti, cum se întâmplă azi. 


Sunt tentată să cred că în 2009, când se împlineau douăzeci de ani de la căderea comunismului, dacă am fi ştiut să-l promovăm pe Paul Goma aşa cum Germania a ştiut să o promoveze pe Herta Müller, făcând din ea o mare scriitoare şi o mare luptătoare împotriva comunismului (deşi Herta Müller însăşi recunoştea, în conferinţa de la Ateneul Român din 27 octombrie 2010, că ea nu a fost o disidentă), Paul Goma ar fi putut lua el Premiul Nobel, în ciuda acuzaţiilor nedrepte de antisemitism: şi Mario Vargas Llosa a fost acuzat de antisemitism şi totuşi, la un an după Herta Muller, obţine Premiul Nobel! 

Aşadar, ce s-a întâmplat după decembrie 1989 atât de grav încât Paul Goma să ajungă în câţiva ani la ruperea tuturor vechilor relaţii de prietenie şi solidaritate în lupta anticomunistă, nu doar cu scriitorii din exil, ci şi cu foştii lui prieteni şi colegi din România care ar fi trebuit să-l întâmpine, din prima zi de libertate, cu braţele deschise, fie şi simbolic?

Răspunsul e chiar acesta: nu numai că nu l-au primit (repet, fie şi simbolic) cu braţele deschise, dar pur şi simplu l-au ignorat sau chiar nu şi-au amintit de el, mai corect: nu au vrut să-şi amintească de el. Şi doar până atunci, până în decembrie 1989, Paul Goma nu făcuse niciun rău nimănui. Dimpotrivă, atât cât a putut, şi-a ajutat confraţii scriitori din ţară, prin poziţia pe care o avea de „Soljeniţîn român” la Paris, cu relaţii în presa occidentală şi în lumea editorială (vezi, de exemplu, sprijinul acordat în 1985 lui Bujor Nedelcovici, recomandat de Paul Goma la editura Albin Michel pentru a-şi putea publica romanul Al doilea mesager, scos clandestin din ţară).

Încercăm să reconstituim doar câteva coordonate ale acelor zile de la început (pe baza consemnărilor din jurnalele lui Paul Goma şi a cercetărilor proprii):

– 22 decembrie 1989: căderea lui Ceauşescu. Paul Goma este invitat la o emisiune despre evenimentele din România pe Canalul 5. – 23 decembrie 1989: „Miezul nopţii: acum mă întorc din târg; am umblat pe la France Inter (cu Monica şi Marie-France), la Antenne 2, însă peste tot cu Filip, la Europe 1, la RTL, la... nu mai ţin minte, mă luau de la un studio doritorii, mă duceau la ei: acolo veneau alţi doritori, mă duceau la ei.” – 4 ianuarie 1990: e vizitat de jurnalistul olandez Philips Freriks cu care stă de vorbă „vreo 5 ceasuri”. – 10 ianuarie 1990: „Turtit. Mă simt din ce în ce mai... abandonat, în fapt uitat. Uitarea băieţilor noştri prinde, ca să spunem aşa, nu doar contur, ci relief. (...) Noi ne-am făcut treaba, gata!” (sublinierea mea, MS) – 13 ianuarie 1990: îl vizitează o jurnalistă de la Die Welt. – 15 ianuarie 1990: sesiune de fotografii cu Ulf Andersen, „celebrissimul” (după cum îl numeşte Paul Goma). – 17 ianuarie 1990: interviu cu Yan Plougasnou pentru L'Événement du jeudi. Din România nu-l caută nimeni, nu-l sună nimeni, fie şi pentru o declaraţie de trei minute la telefon. – 18 ianuarie 1990: Gabriel Liiceanu soseşte la Paris. Petrece seara la Monica Lovinescu, cu Mihnea Berindei şi Marie-France Ionescu. Lui Paul Goma nu i se dă nici măcar un telefon, deşi Gabriel Liiceanu îl cunoştea: în timpul bursei din Germania de dinainte de 1989, îl vizitase acasă, la Paris. Îi va telefona abia după cinci zile. – 22 ianuarie 1990: Paul Goma e vizitat de un fotograf de la Gama. – 23 ianuarie 1990: soseşte la Paris Mircea Dinescu. Până sâmbătă ii vizitează de două ori pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, lui Paul Goma nu îi dă nici măcar un telefon. Sâmbătă, 27 ianuarie 1990: în sfârşit, un telefon din România – vechea lui prietenă Gabriela Adameşteanu. Îi solicită un interviu. Răspunsurile lui Paul Goma nu vor ajunge la Bucureşti (vezi mai jos de ce). – 29 ianuarie 1990, convorbire cu un jurnalist de la Valeurs actuelles.  Marţi, 6 februarie 1990: în sfârşit, o vizită a unui prieten venit din România – Nicolae Manolescu. – 5 februarie 1990: Paul Goma e invitat la France Info, cu Philippe Valet. După amiază, la RTL, la emisiunea lui Olivier Mazerolle. – 22 februarie 1990: e vizitat acasă de Annie Daubenton, de la France Culture. – 23 februarie 1990: îl sună Gabriela Adameşteanu. Îi spune că nu a primit manuscrisele, fotografiile şi răspunsurile la interviu pe care Nicolae Manolescu se oferise să i le aducă la Bucureşti.  Abia pe 1 aprilie, Manolescu avea să-i scrie lui Paul Goma că le-a... uitat la Paris. (Precizare: Paul Goma nu minte: am avut nu o dată acces la arhiva lui Paul Goma, păstrată în ordine, pe ani, cu toată coresponenţa primită în acei ani.) – 27 februarie 1990: emisiune la Suisse Romande. – 12 martie 1990: invitat la emisiunea Océaniques realizată de Pierre Boutang la France 3. Ei bine, în tot acest timp, în presa din România liberă de comunism, numele lui Paul Goma apare pentru prima oară abia la 18 ianuarie 1990, într-un articol despre el din România literară, semnat de Gabriela Adameşteanu. Iar primul interviu cu Paul Goma apărut în România (realizat la Paris pe  25 iunie 1990 de Gabriela Adameşteanu) este publicat în revista 22, reţineţi: abia în numărul 30 din 10 august 1990. Să mai adaug că atâta timp cât a fost ambasadorul României la Paris, în prima jumătate a anului 1990, Alexandru Paleologu nu i-a dat nici un telefon. L-a căutat abia după ce fusese rechemat de la post. „Trec zilele, trec, accentuând impresia de irealitate” avea să noteze Paul Goma la 8 martie 1990. „O teribilă istorie trăită”.

”Şi întrebarea lui chinuitoare: Unde am greşit?”

Un post scriptum la 25 martie 2020 Paul Goma e confirmat în trăirile lui de Monica Lovinescu: în jurnalul ei de la începutul lui 1990 este la fel de revoltată şi se întreabă şi îi întreabă şi pe cei veniţi de la Bucureşti: de ce uită toţi de Paul Goma? de ce numele lui nu este rostit de nimeni? Citez din Jurnalul 1990-1993 publicat la Humanitas: „Luni, 1 ianuarie 1990: Nimeni, dar nimeni să nu se gândească la Goma?” Monica Lovinescu notează în zilele următoare că Mihnea Berindei (plecat la Bucureşti imediat după fuga lui Ceauşescu) o anunţă că a înfiinţat GDS-ul şi notează pe 9 ianuarie: „GDS (...) a cooptat trei români din străinătate: pe Botez, Mihai Dinu Gheorghiu şi Sorin Alexandrescu.” De ce nu şi pe Paul Goma? Şi tot pe 9 ianuarie, Monica Lovinescu adaugă: „În timp ce în Cehoslovacia Havel devine preşedinte, la noi Goma nici nu este menţionat”. De Televiziunea Română (Liberă! cum îşi spunea atunci) nu mai vorbesc: în acea perioadă (mi-aduc foarte bine aminte) făcea reportaje la Veneţia sau transmitea un meci de fotbal din... Insulele Feroe. Prima oară românii l-au putut vedea la chip pe Paul Goma, trei seri la rând, în noiembrie 1994 - adică după cinci ani de la căderea comunismului - la recent înfiinţatul post de televiziune Tele 7abc.) Şi nu se poate să nu ne întrebăm la nesfârşit, dacă suntem de buna credinţă: de ce? de ce? de ce? De ce nu am avut nevoie de Paul Goma? (Text publicat cu acordul Editurii Eikon)

INFO  

"Unde am greşit?" de Paul Goma



Editura Eikon, 2019 Ediţie îngrijită şi prefaţă de Mariana Sipoş

„Deci: eu sunt o persoană rea; dezagreabilă; nesuferită ce mai: detestabilă. De ce? De ce sunt aşa cum sunt? – mai corect: de ce sunt perceput astfel? Am mai spus-o, o repet: fiindcă nu respect Codul Social – acela care zice, în mare, că un adevăr este mereu relativ; că un adevăr se spune tare numai în anumite proporţii (sub 30%) şi doar în anume momente. Cod social care mai prevede „serviciul”: dacă X ţi-a făcut ţie, cândva, un „serviciu”, semnifică totala (şi perpetua) ta cumpătare: orice-ar face, orice-ar zice X, tu, Y eşti obligat –  în virtutea serviciului pe care ţi l-a făcut – să nu-l critici, să nu-l pui „în situaţie penibilă", într-un cuvânt: serviciu contra serviciu.” 
(Paul Goma: 16 februarie 1994)


„Se poate muri de supărare? de disperare? din sentimentul zădărniciei?”


De incapacitate de a răspunde la întrebarea: 
„Sunt eu a-normal – sau ei sunt ne-normali?   ”

Paul Goma a murit de infecţie cu coronavirus, în Franţa. Scriitorul avea 84 de ani 25 martie 2020, 18:30 - 25 martie 2020, 18:30 - de Otilia Andrei - Sursa : Adevărul.ro

Paul Goma a murit de infecţie cu coronavirus, în Franţa. Scriitorul avea 84 de ani
Paul Goma

http://silethismillennium.blogspot.com2020youtube-broadcast-yourself.html

Paul Goma a murit de infecţie cu coronavirus, în Franţa. Scriitorul avea 84 de ani 

25 martie 2020, 18:30


de

Otilia Andrei

Scriitorul disident Paul Goma a murit la vârsta de 84 de ani, în noaptea de marţi spre miercuri, la spitalul La Pitié Salpêtrière din Paris, unde era internat din 18 martie în urma infectării cu virusul ucigaş.
Conform informaţiilor transmise de echipa medicală care l-a îngrijit în Franţa, „Paul Goma a plecat senin, fără durere şi cu sufletul împăcat", susţine scriitoarea Mariana Sipoş, prietenă a acestuia, care a transmis şi informaţia despre decesul scriitorului.
Trupul lui Paul Goma va fi incinerat, iar urna funerară va fi depusă în Columbarium, la cimitirului Pére Lachaise din Paria, conform indicaţiilor fiului Filip Goma, care respectă dorinţa tatălui său, ţinând cont şi de restricţiile actuale în vigoare în Franţa.

Paul Goma s-a născut la 2 octombrie 1935 în satul Mana, judeţul Orhei, din Basarabia, unde părinţii săi erau învăţători. Tatăl său a construit, împreună cu oamenii din sat, şcoala care avea într-o latură locuinţa învăţătorilor cu celebrul calidor (coridor, galerie), evocat în romanele autobiografice ale lui Paul Goma.

În martie 1944, familia Goma se refugiază în Transilvania, părinţii lui Goma fiind repartizaţi învăţători mai întâi în satul Gusu şi apoi, de-a lungul anilor, în alte sate din judeţul Sibiu. (Despre copilăria transilvăneană şi adolescenţa lui Paul Goma vezi romanele: Arta refugii, Astra, Sabina).

În 1949, Paul Goma intră prin concurs elev bursier la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. În 1952, înaintea ultimului an de liceu, află că fusese exmatriculat din toate şcolile din ţară, după ce în mai 1952 fusese convocat la Securitatea din Sibiu şi „reţinut” opt zile pentru că vorbise în clasă despre partizanii din munţii şi… ţinea „un jurnal intim codificat”. După mai multe încercări la alte licee, tatăl său reuşeşte să-l înscrie a Liceul „Negru Vodă” din Făgăraş.


În 1954, dă examen de admitere, simultan, la Universitatea Bucureşti (Filologie) şi la nou-înfiinţatul Institut de literatură şi critică literară „Mihai Eminescu” (fosta Şcoală de Literatură, numită şi fabrica de scriitori). Reuşeşte la ambele examene, dar alege Institutul care, în 1955, este transformat în secţie la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti.

În 222-3 octombrie, 1956 izbucneşte Revoluţia din Ungaria. În 22 noiembrie, Paul Goma este arestat de la Universitate, dus la Ministerul de Interne şi anchetat, acuzat fiind de tentativă de a organiza o manifestaţie ostilă de solidaritate cu Revoluţia din Ungaria. Este reţinut la Malmaison şi Jilava, procesul fiind amânat de nenumărate ori. Abia în iunie 1957 i se aduce la cunoştinţă sentinţa: doi ani închisoare corecţională pentru delictul de agitaţie publică. În martie 1958 este trimis disciplinar la penitenciarul Gherla. În noiembrie este eliberat din închisoare, dar trimis (cu escortă) „pentru 36 luni” cu domiciliu obligatoriu (DO) în satul-nou Lăteşti, raionul Feteşti. În noiembrie 1961 i se prelungeşte restricţia domiciliară cu încă 24 luni. Paul Goma protestează, în scris, împotriva „prelungirii”; va fi eliberat înainte de termen abia în ianuarie 1963.

În 1965, ca urmare a „decretului Ceauşescu”  (ce permitea foştilor deţinuţi politici să-şi continue studiile universitare), Paul Goma – căruia nu i se aprobase reînmatricularea în anul III, deşi, legal, avea acest drept – dă examen de admitere şi reuşeşte la Facultatea de Filologie, Universitatea Bucureşti.



În decembrie 1966, debutează în revista Luceafărul cu povestirea Când tace toba. În august 1968 Paul Goma se căsătoreşte cu Ana Maria Năvodaru. Apare în librării volumul de debut Camera de alături, singura carte pe care Paul Goma a reuşit să o publice în România înainte de plecarea în exil.

În 22 august 1968, are loc invadarea Cehoslovaciei; Paul Goma vrea să facă parte din proiectatele brigăzi patriotice de apărare a României de o posibilă invazie sovietică, dar i se pune condiţia să se înscrie în partid. Paul Goma acceptă şi este primit în partid împreună cu alţi tineri scriitori printre care Aurel Dragoş Munteanu, Adrian Păunescu, Paul Schuster, Al. Ivasiuc.


În 1971, romanul Ostinato, interzis de cenzură în România, apare la prestigioasa editură Suhrkamp din Germania, apoi în Franţa la Gallimard. Traducerea în italiană, efectuată de Marco Cugno, este oprită prin intervenţia Securităţii la editura Rizzolli, unde urma să fie publicată. În octombrie, romanul Ostinato este lansat la Târgul de Carte de la Frankfurt. Prin Europa liberă Paul Goma află că „delegaţia RSR la Târgul de Carte, după ce a încercat să împiedece tipărirea cărţii, în semn de protest împotriva expunerii, la Târg, a unei cărţi calomnioase la adresa socialismului din România, a părăsit Târgul, iar în standul gol al Republicii Socialiste România, editorul a etalat, pentru presă, cartea cu pricina… ”.

În 1972, la Târgul de Carte de la Frankfurt i se lansează a doua carte tradusă în germană Uşa noastră cea de toate zilele (Die Tür). În 1974, romanul apare şi în traducere franceză, la Gallimard, cu titlul Elles étaient quatre. În acelaşi an este publicat în traducere olandeză romanul Ostinato, la editura Bruna & Zoon din Utrecht.

În 1975, pe 2 noiembrie se naşte Filip-Ieronim, fiul lui Paul Goma.


În 1977, în ianuarie, se anunţă Charta 77 a cehilor şi a slovacilor – la care aderă scriitori maghiari şi bulgari. În februarie, se difuzează, la Europa liberă, Scrisoarea adresată de Paul Goma, prin Pavel Kohout, Chartei ’77, în care afirmă, printre altele: „Mă declar solidar cu acţiunea voastră. Situaţia voastră este şi a mea; situaţia Cehoslovaciei este – cu deosebiri nefundamentale – şi a României. Trăim, supravieţuim în acelaşi Lagăr, în aceeaşi Biafra (capitală: Moscova).” […] „Aceeaşi lipsă de drepturi elementare, aceeaşi batjocorire a omului, aceeaşi neruşinare a minciunii – peste tot. Peste tot: sărăcie, haos economic, demagogie, nesiguranţă, teroare.” Redactează apoi în februarie celebra scrisoare adresată Domnului Nicolae Ceauşescu, Palatul Regal, Bucureşti şi Scrisoarea deschisă adresată participanţilor la Conferinţa de la Belgrad (pe care o semnează împreună cu alte şapte persoane, soţia lui printre ele) în care protestează pentru nerespectarea drepturilor fundamentale ale omului, prevăzute în Constituţia RSR. Îl caută, ca să o contrasemneze, „mulţi cetăţeni – niciunul scriitor. Primul – de altfel şi ultimul: Ion Negoiţescu, îl va contacta abia în 3 martie”.

Se naşte astfel ceea ce istoria va reţine cu numele „Mişcarea Paul Goma”. În urma amplorii fenomenului, la 1 aprilie, Paul Goma este arestat. În 3 aprilie, soţia şi copilul sunt scoşi din apartamentul lor din Drumul Taberei unde veneau toţi cei voiau să adere la protestul lui Paul Goma şi mutaţi cu forţa în cartierul Vitan. În timp ce se afla în închisoare, Paul Goma este exclus din Uniunea Scriitorilor. La 6 mai, Paul Goma este eliberat – în urma campaniei internaţionale şi a protestului PEN Clubului Internaţional, condus de Mario Vargas Llosa. În octombrie, constatând că în „condiţiile noi nu mai poate avea vreo legătură cu exteriorul – nici cu interiorul” – Paul Goma se decide să accepte invitaţia PEN Club de a călători în Occident. La 20 noiembrie 1977, Paul Goma cu soţia şi fiul lor pleacă,  pentru totdeauna, din România. Sosiţi cu paşapoarte turistice la Paris, cer imediat azil politic

În februarie 1978, Paul Goma începe să scrie cartea de mărturii Culoarea curcubeului care va fi publicată în anul următor, la Seuil, în franceză, cu titlul Le tremblement des hommes („Cutremurul oamenilor”) – titlu sugerat de un reportaj al jurnalistului Bernard Guetta (în Le Nouvel Observateur): „România, în 1977, a cunoscut două cutremure: unul de pământ, în 4 martie, altul al oamenilor, prin Mişcarea Goma”.

 Între 1981 şi 1990, Securitatea a pus la cale mai multe atentate împotriva lui Paul Goma, printre ele, celebra “L’Affaire Tanase-Goma”, din 1982 (vezi volumul Soldatul câinelui), recunoscute public chiar de Ion Iliescu cu prilejul decorării postului Europa liberă (în cel de-al doilea mandat al său) 

În 1996, Paul Goma este decorat de Ungaria prin ambasadorul său la Paris, cu prilejul comemorării a 40 de ani de la Revoluţia Maghiară cu care Paul Goma s-a solidarizat. "În România nu i-au fost recunoscute niciodată, oficial, meritele şi nu a fost decorat niciodată", subliniază scriitoarea Mariana Sipoş, în comunicatul remis către presă, unde a selectat datele biografice ale lui Paul Goma.

cuvinte cheie:paul goma paul goma a murit coronavirus franta covid-19 spital

Citeste mai mult: /adevarul.ro/cultura/istorie/paul-goma-murit-coronavirus-franta-scriitorul-84-ani-1_5e7b85015163ec42712ec5da/index.html

https://silethismillennium2019.blogspot.com/

Cine a Furat Banii lui Ceausescu | PODCAST Cristian Sima