Ce e un om , ori un an ,sau un mileniu? Toate trecătoare luate implacabil de valul timpului și cu valul laolată se vor risipi înghțite câte unul în câte unul în uitarea neagră a orizontului din zare care va fi în briză mării fără tine . D.Sin.
marți, 10 martie 2020
LUMEA LUI BANCIU, 9 MARTIE 2020, P1/3
http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html
sâmbătă, 7 martie 2020
Cazinoul din Constanța se pregătește de restaurare - ”Stadiul lucrărilor la Cazinoul din Constanţa: „Se caută soluţii pentru păstrarea elementelor originale“ - video -6 martie 2020, 17:29 - de Mariana Iancu - Sursă: Adevărul.ro
http://silethismillennium.blogspot.com2020youtube-broadcast-yourself.html
FOTO
1/7Interiorul construcţie
i FOTO Primăria Constanţa
”Stadiul lucrărilor la Cazinoul din Constanţa: „Se caută soluţii pentru păstrarea elementelor originale“
VIDEO
6 martie 2020, 17:29
de
Mariana Iancu
Lucrările de restaurare a Cazinoului sunt în desfăşurare. Echipe complexe de arhitecţi şi restauratori fac expertize suplimentare ale fundaţiilor pentru definitivarea soluţiilor tehnice de consolidare a clădirii simbol de la Constanţa.
GALERIE FOTO
Specialiştii lucrează la identificarea celor mai bune variante de intervenţie privind reabilitarea vitraliilor şi a elementelor de arhitectură decorativă. „Se lucrează cu specialişti în componente artistice, cu oameni care înţeleg şi ştiu după ce dau jos câteva straturi de zugrăveală cum au fost materialele originale la pereţi, la plafoane, la pardoseli, ce se întâmplă cu tâmplăria.
Pe de o parte se lucrează la proiect pe baza documentelor obţinute de la Arhivele Statului cu fotografii şi schiţe din trecut şi pe de altă parte se caută soluţii pentru păstrarea elementelor originale”, a precizat arhitectul constănţean Radu Cornescu.
Prin dispoziţia primarului municipiului Constanţa, Decebal Făgădău, o comisie formată din experţi, printre care şi arhitectul Radu Cornescu, va veghea, în numele constănţenilor lucrările desfăşurate la Cazino.
Comisia, din care fac parte personalităţi ale culturii tomitane, va funcţiona ca o interfaţă între constănţeni şi echipa de proiect.
Imediat după finalizarea proiectului tehnic va începe faza de execuţie în care se vor desfăşura lucrări ample de restaurare, atât la interior cât şi la exteriorul clădirii.
Ultima reparaţie majoră a Cazinoului a fost făcută între anii 1986 – 1988. Proiectul „Amenajare unitate de alimentaţie publică Cazino Constanţa“ a fost realizat de Institutul de Proiectare Judeţean Constanţa, şeful proiectului fiind arhitectul Mircea Bocunescu.
La clădirea emblematică a oraşului a fost refăcută structura de rezistenţă la stâlpi, grinzi şi planşee. De asemenea, au fost refăcute tencuielile exterioare şi interioare, învelitorile ornamentele, inclusiv cele patru turnuri, pardoselile exterioare şi interioare lucrate în marmură, albă, verde, roşie. S-au refăcut ornamentele deteriorate, vitraliile de la ferestre, tâmplăria, lambriurile. Artiştii plastici au refăcut aproximativ 3.000 de metri pătraţi de decoraţii murale.
În afară de lucrările propriu-zise de reparaţii, s-au mai făcut şi lucrări de extindere: s-a extins parterul cu o travee pe latura de nord-est, integrându-se în arhitectura clădirii Art Nouveau, şi s-a extins subsolul în aceeaşi zonă, realizându-se şi o rampă auto de aprovizionare a acestuia. Între anii 1960 şi 1989, Cazinoul a aparţinut de ONT Litoral. În anul 1955, clădirea a suportat unele reperaţii făcute de deţinuţii politici.
În 2007, Cazinoul a fost concesionat de Primăria Constanţei, pentru o perioadă de 49 de ani, firmei Queen Investments SRL, care deţine o reţea de cazinouri de lux în toată lumea, inclusiv în România. Numai că firma, care anunţase investiţii de nouă milioane de lei numai în primii cinci ani, a renunţat la acest proiect.
La începutul acestui an, Cazinoul din Constanţa a fost predat de municipalitate Companiei Naţionale de Investiţii pentru începerea lucrărilor de restaurare. Acestea sunt demarate la 15 ianuarie, iar termenul de încheiere este 2022. Contractul pentru consolidarea şi restaurarea Cazinoului din Constanţa a fost semnat pe 20 decembrie 2019, cu asocierea AEDIFICIA CARPATI SA & SC REMON PROIECT SRL & SC PROFESIONAL CONSTRUCT PROIECTARE SRL & SC TEHNOINSTAL SRL (declarată câştigătoare în urma finalizării procedurii de achiziţie publică). Valoarea contractului este de 56.627.697,09 lei cu TVA, iar durata de realizare a investiţiei - de 30 luni (dintre care 3 luni dedicate activităţii de proiectare).
Superba clădire a fost inaugurată la 15 august 1910, în prezenţa Principelui Ferdinand. A fost cel mai mare edificiu de acest fel de pe teritoriul României.
cuvinte cheie:constanta cazino radu cornescu decebal fagadau
Citeste mai mult: /adevarul.ro/locale/constanta/stadiul-lucrarilor-cazinoul-constanta-se-cauta-solutii-pastrarea-elementelor-originale-1_5e626b505163ec4271c4853b/index.html
cuvinte cheie:constanta cazino radu cornescu decebal fagadau
C
FOTO
1/7Interiorul construcţie
i FOTO Primăria Constanţa
”Stadiul lucrărilor la Cazinoul din Constanţa: „Se caută soluţii pentru păstrarea elementelor originale“
VIDEO
6 martie 2020, 17:29
de
Mariana Iancu
Lucrările de restaurare a Cazinoului sunt în desfăşurare. Echipe complexe de arhitecţi şi restauratori fac expertize suplimentare ale fundaţiilor pentru definitivarea soluţiilor tehnice de consolidare a clădirii simbol de la Constanţa.
GALERIE FOTO
Specialiştii lucrează la identificarea celor mai bune variante de intervenţie privind reabilitarea vitraliilor şi a elementelor de arhitectură decorativă. „Se lucrează cu specialişti în componente artistice, cu oameni care înţeleg şi ştiu după ce dau jos câteva straturi de zugrăveală cum au fost materialele originale la pereţi, la plafoane, la pardoseli, ce se întâmplă cu tâmplăria.
Pe de o parte se lucrează la proiect pe baza documentelor obţinute de la Arhivele Statului cu fotografii şi schiţe din trecut şi pe de altă parte se caută soluţii pentru păstrarea elementelor originale”, a precizat arhitectul constănţean Radu Cornescu.
Prin dispoziţia primarului municipiului Constanţa, Decebal Făgădău, o comisie formată din experţi, printre care şi arhitectul Radu Cornescu, va veghea, în numele constănţenilor lucrările desfăşurate la Cazino.
Comisia, din care fac parte personalităţi ale culturii tomitane, va funcţiona ca o interfaţă între constănţeni şi echipa de proiect.
Imediat după finalizarea proiectului tehnic va începe faza de execuţie în care se vor desfăşura lucrări ample de restaurare, atât la interior cât şi la exteriorul clădirii.
Ultima reparaţie majoră a Cazinoului a fost făcută între anii 1986 – 1988. Proiectul „Amenajare unitate de alimentaţie publică Cazino Constanţa“ a fost realizat de Institutul de Proiectare Judeţean Constanţa, şeful proiectului fiind arhitectul Mircea Bocunescu.
La clădirea emblematică a oraşului a fost refăcută structura de rezistenţă la stâlpi, grinzi şi planşee. De asemenea, au fost refăcute tencuielile exterioare şi interioare, învelitorile ornamentele, inclusiv cele patru turnuri, pardoselile exterioare şi interioare lucrate în marmură, albă, verde, roşie. S-au refăcut ornamentele deteriorate, vitraliile de la ferestre, tâmplăria, lambriurile. Artiştii plastici au refăcut aproximativ 3.000 de metri pătraţi de decoraţii murale.
În afară de lucrările propriu-zise de reparaţii, s-au mai făcut şi lucrări de extindere: s-a extins parterul cu o travee pe latura de nord-est, integrându-se în arhitectura clădirii Art Nouveau, şi s-a extins subsolul în aceeaşi zonă, realizându-se şi o rampă auto de aprovizionare a acestuia. Între anii 1960 şi 1989, Cazinoul a aparţinut de ONT Litoral. În anul 1955, clădirea a suportat unele reperaţii făcute de deţinuţii politici.
În 2007, Cazinoul a fost concesionat de Primăria Constanţei, pentru o perioadă de 49 de ani, firmei Queen Investments SRL, care deţine o reţea de cazinouri de lux în toată lumea, inclusiv în România. Numai că firma, care anunţase investiţii de nouă milioane de lei numai în primii cinci ani, a renunţat la acest proiect.
La începutul acestui an, Cazinoul din Constanţa a fost predat de municipalitate Companiei Naţionale de Investiţii pentru începerea lucrărilor de restaurare. Acestea sunt demarate la 15 ianuarie, iar termenul de încheiere este 2022. Contractul pentru consolidarea şi restaurarea Cazinoului din Constanţa a fost semnat pe 20 decembrie 2019, cu asocierea AEDIFICIA CARPATI SA & SC REMON PROIECT SRL & SC PROFESIONAL CONSTRUCT PROIECTARE SRL & SC TEHNOINSTAL SRL (declarată câştigătoare în urma finalizării procedurii de achiziţie publică). Valoarea contractului este de 56.627.697,09 lei cu TVA, iar durata de realizare a investiţiei - de 30 luni (dintre care 3 luni dedicate activităţii de proiectare).
Superba clădire a fost inaugurată la 15 august 1910, în prezenţa Principelui Ferdinand. A fost cel mai mare edificiu de acest fel de pe teritoriul României.
cuvinte cheie:constanta cazino radu cornescu decebal fagadau
Citeste mai mult: /adevarul.ro/locale/constanta/stadiul-lucrarilor-cazinoul-constanta-se-cauta-solutii-pastrarea-elementelor-originale-1_5e626b505163ec4271c4853b/index.html
cuvinte cheie:constanta cazino radu cornescu decebal fagadau
C
vineri, 6 martie 2020
LUMEA LUI BANCIU, 5 MARTIE 2020, P1/3
http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html
marți, 3 martie 2020
Starea Natiei: 2 martie 2020 (Emisiune integrala)
http://silethismillennium.blogspot.com2020youtube-broadcast-yourself.html
LUMEA LUI BANCIU, 2 MARTIE 2020, P1/3
http://silethismillennium.blogspot.com2020youtube-broadcast-yourself.html
duminică, 1 martie 2020
Viaţa neştiută a legendarei Romica Puceanu. „De ea depindea tot, că era mama lui Nicuşor Ceauşescu a doua“- 29 februarie 2020, 21:12- de Alexandra Şerban - Sursă : Adevărul.ro
http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html
Romica Puceanu, o posibilă Cesária Évora
de
Alexandra Şerban
În timpul regimului comunist, partidul a pus batista pe ţambal când a venit vorba de promovarea cântecelor bătrâneşti de petrecere. Chiar şi aşa, Romica Puceanu a rupt toate barierele: supranumită regina muzicii lăutăreşti, artista şi-a făcut un renume şi în ţară, dar şi peste hotare – din SUA până-n Japonia.
„Ceea ce cânt eu nu-i o pătură de muzică ţigănească. Pătura mea de muzică e boierească, muzică de pahar lăutărească“, spunea Romica Puceanu într-un interviu din 1992, răspunzând astfel interlocutoarei care chestiona problema urmaşilor. Nu mai era nimeni ca Romica Puceanu. Doar ea ştia să cânte folclorul ţigănesc – autentic, curat, cules de la bătrâni – fără măşti de scenă. Ştia jalea şi ştia dorul. Ştia jocul şi ştia dulcele-amărui al unui şpriţ. În anii ’70, când s-a ridicat din mahala pe scenele marilor restaurante bucureştene, a fost numită regina muzicii lăutăreşti – în unanimitate, fără contestaţii. Astăzi, muzica ei a ajuns în cultura pop, aprinzând şi călcâiele tinerelor generaţii. Romica Puceanu on Spotify, aşa se traduce eternitatea
Romica Puceanu n-a cântat numai prin cârciumi şi la chermeze, a fost o bună perioadă şi solistă pe scena Teatrului de revistă „Constantin Tănase“. A făcut spectacole alături de Stela Popescu, Alexandru Arşinel şi Nicu Constantin, care-i deveniseră şi prieteni apropiaţi. „Făceam parte din acelaşi grup de şuşanişti, cum se spunea pe atunci. Eram cu Stela, cu Romica, uneori cu Amza, cu Tapalagă (n.r. – Ştefan), cu Dan Spătaru“, povesteşte Alexandru Arşinel. După spectacole, mergea cu toţi actorii de la Tănase la restaurantele unde se adunau lăutarii autentici ai Bucureştiului şi petreceau până dimineaţa.
La începutul carierei, a cântat cu taraful Fraţilor Gore, însă din anii ’70 a început colaborarea cu violonistul Florea Cioacă şi cu acordeonistul Andrei Mihalache, precum şi cu taraful violonistului Ion Albeşteanu. Viorel Fundament povesteşte că cel mai important om din taraf, pentru Romica Puceanu, era acordeonistul. Îi alegea cu rigurozitate: pe lângă talentul indiscutabil, instrumentistul trebuia să-i ştie programul şi să se creeze o legătură pe scenă între ei. Tot el adaugă că Romica Puceanu era o femeie demnă şi-şi respecta meseria şi statutul. „Nu-i plăcea să faci prea multe glume sau să te tragi, aşa, de şireturi cu ea. Dar asta dădea bine pentru valoarea ei“.
«Viorel, mamă – ea aşa vorbea cu mine – dacă cumva îţi dă cineva bani şi a căzut cumva bancnota aia jos, să nu cumva să te apleci să iei bancnota aia de jos. Să-ţi ţii personalitatea ta.» Viorel Fundament, acordeonist
Poveştile banilor
Fie cântări prin cârciumi, fie nunţi şi cumetrii, nu exista spectacol de muzică lăutărească fără ca oamenii să nu întindă banul. Aşa se obişnuia atunci, şi-aşa se face şi acum. Cui îi place şi mai vrea scoate portofelul. Şi când se joacă până la ziuă, de se rup pantofii petrecăreţilor, taraful pleacă mereu cu buzunarele pline. Desigur, Romica Puceanu nu trebuia să se străduiască să-şi convingă publicul de talentele sale. „Vă spun sincer că existau seri în care doar când punea mâna pe microfon – nici nu începea să cânte – şi veneau banii! Credeţi-mă!“, povesteşte Viorel Fundament. Dar tot Romica Puceanu l-a învăţat şi că după bani nu fugi. Vor veni ei la momentul potrivit. „Viorel, mamă – ea aşa vorbea cu mine – dacă cumva îţi dă cineva bani şi a căzut cumva bancnota aia jos, să nu cumva să te apleci să iei bancnota aia de jos. Să-ţi ţii personalitatea ta“.
Romica Puceanu a trăit din munca ei. A câştigat mulţi bani din spectacole, dar n-a trâmbiţat asta. Era mână largă şi nu se uita la bani. „Odată când îi venea şi spunea gata, era gata, putea să-i pună pachete de bani pe masă. «Nu mai, gata, am terminat»“, mai spune Fundament.
Şi clarinetistul George Udilă (fiul acordeonistului Ilie Udilă, Romica Puceanu colaborând cu amândoi de-a lungul anilor) îşi aminteşte despre spiritul darnic al artistei, chiar cu preţul de a trece drept autoritară: „O ştiai dintr-o mie de femei că asta-i Romica, prin tot ce făcea ea. Avea un suflet foarte bun. Păi, mie-mi dădea bani, mai ales când eram puşti: «Na, du-te de ia-ţi ciocolată». Şi eu: «Ajunge, că nu mai vreau». «Ia, fir-ai al dracu’ de chior»“. După atâta ciocolată, mai târziu, când a crescut, a ajuns să o acompanieze în taraf. Îşi aminteşte despre grupurile de străini care vizitau România şi asistau la spectacole. Ei dădeau bacşişul în valută, dar tânărul Udilă o lua deoparte pe Romica: „Dă-mi-i mie, că ăştia nu valorează şi te şi arestează“. Naivă, era de acord cu tranzacţia. Văzând ea că băiatul le tot aducea ţigări scumpe – Kent, nu jucărie – bărbaţilor din taraf, l-a luat la întrebări. „«Păi, câţi bani ai, mă? De unde le iei tu ţigări?» După vreo lună s-a prins că eu luam de vreo cinci-şase ori mai mult ca ea, că nu ştia cât valorează“, încă se amuză George Udilă.
”Lui Nicu îi plăcea muzică lăutărească, de puşcărie. Pe mine mă punea să-i cânt «Căpitane de judeţ», «La Chilia-n port», pentru că erau nişte cântece interzise.”
Nelu Ploieşteanu, lăutar .
A doua mamă a lui Nicuşor
Comuniştii ascultau muzică lăutărească la fel ca toţi românii, cu şi fără carnet de partid. Cât şi cum ştia să se distreze Comitetul Central este o altă istorie. Cert este că petrecerile nomenclaturiştilor erau animate de lăutari, chiar dacă înregistrările şi difuzarea cântecelor de mahala la scară largă erau controlate de cenzură. Romica Puceanu a cântat şi la astfel de adunări, însă Nicolae Ceauşescu făcuse un cult pentru Ioana Radu. Romica era preferata lui Nicu Ceauşescu, mezinul dictatorilor români. El nu participa la petrecerile nomenclaturii, ci îşi făcea propriile chermeze, la Sibiu, unde era prim-secretar al PCR. Era mare amator de muzică lăutărească tânărul Ceauşescu, după cum îşi amintea şi Nelu Ploieşteanu în emisiunea „Se întâmplă în România“: „Am cântat la toţi preşedinţii, cu excepţia lui Constantinescu. Am cântat cu Romica Puceanu, Maria Dragomiroiu... Şi venea Nicu Ceauşescu. Nu era un om aşa de rău. (...) Lui Nicu îi plăcea muzică lăutărească, de puşcărie. Pe mine mă punea să-i cânt «Căpitane de judeţ», «La Chilia-n port», pentru că erau nişte cântece interzise“.
”Pe Romica o chema la Sibiu ca să-i cânte“, confirma şi Gabi Luncă, într-un interviu. O aprecia atât de mult, încât îi spunea mamă, se arată în volumul „Floarea rromă: 55 de exponenţi rromi din România, decedaţi după 1989“. „Am fost la restaurant, la Doina, ani de zile, cu o orchestră extraordinară, inclusiv cu maestrul Toni Iordache. Ea ne ţinea acolo şi de ea depindea tot, că era mama lui Nicuşor Ceauşescu a doua. Aşa îi spunea: mama mea doi. La Continental, tot noi am deschis, tot cu maestrul Toni Iordache, cu Gică Urziceanu şi dânsa. Răposatul Gică Petrescu, toţi marii actori veneau la Continental să asculte muzica adevărată. Nicuşor venea cu Vadim Tudor, cu Păunescu, poetul“, îşi aminteşte George Udilă.
Succes fără frontiere
Începând cu anii ’80, Romica Puceanu a reuşit să ducă muzica lăutărească dincolo de graniţele României. Mai fusese, însă, în 1973, într-un turneu în Israel, alături de taraful lui Ion Albeşteanu şi de alţi interpreţi, precum Luigi Ionescu şi Doina Badea. „În Israel era cea mai apreciată, acolo erau românii care erau morţi după ea“, spune Udilă. Apoi, a fost în Japonia şi China, dar şi în RDG.
Cel mai de anvergură turneu al artistei a fost cel din Statele Unite. Începând cu 1984, a început să treacă Atlanticul şi să concerteze pentru românii stabiliţi în America. În 1985, la sosirea pe aeroportul din New York, se zice că au aşteptat-o 11 maşini pline cu flori şi o mie de admiratori. Era iubită Romica peste Ocean, aşa că a luat în serios şansa de a rămâne acolo pentru o perioadă mai lungă de timp. În 1988 s-a angajat la acest turneu de anvergură. Timp de şase luni, în fiecare seară, a ţinut spectacole la restaurantul Transylvania, de pe 42nd Street, Long Island City, New York, care momentan nu mai este funcţional. Ulterior, cu ajutorul omului de televiziune Aristide Buhoiu, şi-a prelungit şederea şi a prins diverse contracte pentru cântări pe scene mari, alături de artişti precum Telly Savalas.
„Dorul de ţară te-a îmbolnăvit“
Nu orice lăutar reuşea să prindă un contract în SUA, aşa că plecarea aceasta a fost motiv de onoare, un lucru extraordinar. „Pentru ea a fost bine plecarea aia. Că a venit cu nişte bănuţi şi ea, dar nu putea să stea singură. Aia era. Că ei îi plăcea să fie totdeauna înconjurată de prieteni şi a stat, s-a chinuit acolo“, spune Udilă. Într-adevăr, la întoarcea în ţară, după căderea comunismului, în 1992, Romica a povestit despre stilul de viaţă diferit al americanilor. „Îmi place România foarte mult. Pentru că aici sunt născută, pe piatra Bucureştiului, aici e toată familia mea, aici sunt prietenii. Mai vine cineva la o şuetă, la o cafea, mai un telefon... Acolo, toată lumea are business. Te vedeai cu ei vinerea. Nu puteam să rămân acolo pentru că mă lua dorul rău de ţară şi plângeam. Atunci, un medic de-ăsta grec, parcă-l văd şi-acuma, sau armean, nu mai ţin minte, m-a luat şi-a stat de vorbă cu mine în cabinetul lui şi mi-a spus: «Vino mâine la mine». Eu zic: «Ce-o mai vrea şi ăsta? N-o vrea să mă ia de nevastă?». Dar de unde, săracul, el a vrut să-mi dea nişte sfaturi bune, care mi-au folosit. «Du-te acasă că o să-ţi fie bine. Dorul de ţară te-a îmbolnăvit». Şi-a avut dreptate“, povestea artista într-un interviu pentru TVR în 1992.
Vedetă la Electrecord
Gloria este, fără îndoială, meritul muncii ei, dar este greu de imaginat ca Romica Puceanu să fi avut alt parcurs în carieră. Rada, aşa cum au botezat-o părinţii, s-a născut într-o familie de lăutari cu o tradiţie veche. Bunicul, Ion Puceanu din Teiş, Dâmboviţa, a fost rapsod şi un violonist talentat, un adevărat tezaur folcloric. În 1934, Ion Puceanu şi cobzarul Dumitru Bursuc, împreună cu etnomuzicologii Constantin Brăiloiu şi Harry Brauner, au înregistrat pe disc cântecul bătrânesc al Meşterului Manole, care a intrat în Arhiva de Folclor a Societăţii Compozitorilor Români. Tatăl Romicăi, Constantin Puceanu era ţambalagiu şi îşi făcuse un renume în centrul Bucureştiului, având contract cu Hanu’ lui Manuc.
Era familie mare, Romica având alţi cinci fraţi – Culina, Veselina, Lorica, Gheorghe şi Cuculeţ. Şi-a ţinut viaţa de familie privată, doar apropiaţii cunoşteau câteva detalii. Trompetistul Costel Vasilescu îşi amintea un astfel de fragment în volumul „Anii de glorie ai muzicii lăutăreşti“: „Romica avea un frate care bea toată ziua. El lucra la zidărie. Din cauza băuturii, se certa cu nevasta lui. Romica îi ajuta mereu cu bani, ca să-i împace. Pe fratele ei îl chema Cuculeţ“.
Mai mult decât s-a cunoscut adevărul, s-au făcut speculaţii, în special cu privire la viaţa ei amoroasă. N-a avut noroc în dragoste, par să susţină majoritatea celor apropiaţi. Romica Puceanu a fost căsătorită, timp de zece ani, cu un bărbat al cărui nume n-a dorit niciodată să-l facă public. Căsnicia lor s-a destrămat în 1980, din cauză că soţul abuza adesea de alcool. Romica a comentat succint despărţirea: „I-am făcut valiza ca unui bărbat cuminte şi a plecat“.
În afara aspectului matrimonial, s-au vehiculat diverse idile. „Este lucru adevărat că printre iubirile Romicăi a fost şi Bebe Şerban, cunoscut ca Bebe de la Petrăchioaia“, scria Vasilescu. Gabi Luncă povestea că, înainte să se căsătorească cu Ion Onoriu, s-ar fi petrecut o apropiere şi între el şi Romica. Acordeonistul Andrei Mihalache susţine că ar fi fost, la un moment dat, îndrăgostită şi de Amza Pellea: „Cântam într-o seară şi văd că se duce repede la oglindă şi-şidă cu pudră, se aranjează, îşi face părul. Noi ne distram, râdeam: «Ce faci?». «Vine Amza.» Eu cu patronul am început să râdem, aşa, mai cu respect, aşa, mai pe înfundate. Mi-e Dumnezeu martor: a venit Amza Pellea, când l-a văzut s-a dus, s-au luat în braţe, s-au pupat, au stat la masă şi, într-adevăr, a fost o relaţie foarte frumoasă între Amza Pellea şi Romica“.
O posibilă Cesária Évora
Ce este cert în biografia Romicăi: a crescut şi-a mers la şcoală în Mahalaua Cărămidarilor din Bucureşti – cartier vechi, în care-a copilărit o vreme şi Nicolae Grigorescu, în care s-a născut şi Maria Tănase, dar care-a fost demolat la ordinul lui Ceauşescu în anii ’70, pentru a face loc cartierului Tineretului. În 1934, la vârsta de 7 ani, Romica a început să cânte alături de tatăl său. Apoi, când avea 14 ani, s-a alăturat verişorilor Aurel şi Victor Gore, celebrii fraţi din Teiş, care erau cam de aceeaşi vârstă cu ea. La început, taraful tinerilor lăutari interpreta cântece de pahar la Hanul Galben din Târgovişte, însă, mai târziu s-au mutat în Bucureşti. Au cucerit toate marile restaurante din Capitală. Tot împreună, în 1964, au înregistrat primul lor disc, la Electrecord.
Foto: Romica Puceanu, alături de Aurel Gore (vioară), Victor Gore (acordeon), Marin Marangros (ţambal), Grigore Ciuciu (contrabas), Fane Dodu (violă/braci) şi Grigore „Vetoi“ Măslină (cobză)
Ulterior, din anii ’70, după ce ea a iniţiat alte colaborări, relaţia cu casa de înregistrări s-a păstrat. 40 de discuri a realizat Romica Puceanu în cariera sa. Muzicologul Speranţa Rădulescu vorbea într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, în 2014, despre importanţa acestor lansări de discuri cu muzică lăutărească cântată de Romica Puceanu sau Gabi Luncă: „Eram consultant la Electrecord, aşa că ştiu ce se întâmpla. Erau trei-patru discuri care se produceau pe an de genul ăsta, care, prin tiraj, ţineau în spate tot Electrecordul!“. Cercetătoarea îşi amintea şi de prezenţa Romicăi Puceanu: „Ţin minte că venea în spectacole cu o haină de nurcă imensă cu care-şi înfăşura burta ca un şifonier şi, spre consternarea mea, când trecea pe lângă mine, îmi spunea «sărut-mâna!». Săraca, avea ea, aşa, un stil. Mie îmi plăcea“.
Succesul de piaţă al melodiilor interpretate de Romica Puceanu nu s-a văzut numai în România, ci şi peste hotare. „Chansons Tziganes“, cu prezentare în franceză, engleză şi germană, este un album ce reuneşte cele mai cunoscute cântece bătrâneşti de pahar, care încă are căutare pe piaţa internaţională. Mai mult, la universităţile americane, muzica Romicăi Puceanu este materie de studiu: îi interesează îmbinarea elementelor turceşti, cu cele româneşti şi cu cele ţigăneşti, în interpretarea vocii ei profunde. Tot americanii au înţeles şi istoria care s-ar fi putut întâmpla: să aibă faima Cesáriei Évora dacă ar fi primit sprijinul necesar şi cuvenit.
„Viorele, să nu mă laşi aici“
În ultimii ani de viaţă, Romica Puceanu s-a retras de pe marea scenă. Obişnuia, însă, să accepte invitaţiile de a cânta la nunţi şi petreceri private, care îi asigurau traiul. Sfârşitul a venit brusc şi violent. „19 octombrie ’96. Plecam la Constanţa, la un eveniment, o nuntă foarte mare, de nişte oameni extraordinari. Ne-a trimis microbuzul ei, un Mercedes cu 16-17 locuri. Ea mi-a spus: «Faci o formaţie». Şi formaţia care era? Contrabas şi ţambal, şi eu cu acordeonul, şi ea. Atât. Pe drumul către Slobozia (n.r. – între localităţile Dor Mărunt şi Dragoş Vodă), pur şi simplu, era şoseaua foarte liberă, când ne-am pomenit cu un BMW depăşind o căruţă, neavând viziunea normală sau să ia distanţa normală, cum se spune, ne-am ciocnit frontal cu BMW, pe care-l conducea un grec. Şoferul nostru, ce să facă?, a tras cât a putut dreapta şi microbuzul s-a dus în şanţ. Impactul fiind foarte mare, zdruncinătura foarte mare, Romica Puceanu stătea pe partea dreaptă, scaunul doi. De acolo, sărăcuţa, a ajuns... era capul ei la picioarele şoferului. Ea a fost cel mai rău accidentată – şi copilul şoferului. Avea un copil de 6 ani în spate. Şi şoferul, la genunchi, nu ştiu cum a intrat... Ea ţipa la mine: «Viorele, mamă, ia-mă de aici». Am deschis uşile maşinii, au oprit maşini foarte multe şi ne-au ajutat câţiva oameni ca s-o luăm. La spital am ajuns, se întunecase afară. «Viorele, să nu mă laşi aici». Am stat puţin cu dânsa acolo la spital şi duminică dimineaţă am auzit că a ajuns la Spitalul de Urgenţă Floreasca“, povesteşte Viorel Fundament pentru „Kestiuni rome“.
În ciuda eforturilor medicilor de-a o stabiliza, artista nu a supravieţuit accidentului. A murit pe 24 octombrie 1996, cu o zi înainte de a pleca la Paris, unde îşi planificase să concerteze în acea toamnă. A doua zi, ziarele anunţau decesul marii artiste, într-un colţ de pagină: „Potrivit raportului medicilor, interpreta suferea de mai multă vreme de un cancer generalizat. Contuziile şi fracturile suferite ca urmare a accidentului, petrecut în apropiere de comuna Dor Mărunt, i-au grăbit sfârşitul. Cu toate eforturile medicilor, care apreciau luni că pacienta se află în afara oricărui pericol, organismul acesteia a cedat, măcinat de boală, nu a mai rezistat. Prin trecerea în nefiinţă a celebrei cântăreţe, muzica lăutărească pierde una din vocile sale de primă mărime“. Atât scria „Adevărul“.
„Romica Puceanu trăia de aproape patru ani drama singurătăţii, uitată de toţi cei care altădată se îmbulzeau la spectacolele ei. Grav bolnavă, Romica Puceanu a suferit în ultimii doi ani şi jumătate două operaţii la stomac şi patru intervenţii chirurgicale la ochi, suferind de glaucom“, completau şi redactorii „Evenimentul zilei“, anunţând şi faptul că artista avea să fie înmormântată la Cimitirul Izvorul Nou din Bucureşti, alături de alte personalităţi ale muzicii lăutăreşti, ca Fărâmiţă Lambru şi Nicuşor Predescu. În semn de omagiu, au evocat-o prietenii ei apropiaţi. „Când întâlnea oameni săraci pe stradă le dădea sume mari de bani“, îşi amintea Benone Sinulescu. „Se comporta ca o adevărată regină. Ştia să întindă nişte mese cum rar mi-a fost dat să văd“, declara Ion Dolănescu, alături de care Romica a petrecut de nenumărate ori, şi cu contract, şi de plăcere. Maria Dragomiroiu spunea că a păstrat amintire de la Romica o canapea şi două fotolii. Irina Loghin admira talentul ei de neegalat: „Ca Romica nu putea să cânte nimeni, nu o puteai imita. Melodia «Supărată-i viaţa mea» o ascultam adesea cu Ileana Sărăroiu şi ne minunam cum o cânta, aproape perfect“. Iar Florentina Satmari, o prietenă apropiată, care a creat filmul „Romica cucereşte America“, amintea de admiraţia pe care i-o purta renumitul doctor Alexandru Pesamosca: „Când o prezenta, toţi doctorii se ridicau în picioare în semn de respect“.
cuvinte cheie:romica puceanu lautar muzica artista biografie viata regina muzicii lautaresti comunism tinerete fratii gore statele unite turnee nicu ceausescu
Citeste mai mult: adev.ro/q6h80w
Viaţa neştiută a legendarei Romica Puceanu. „De ea depindea tot, că era mama lui Nicuşor Ceauşescu a doua“
29 februarie 2020, 21:12
Romica Puceanu, o posibilă Cesária Évora
de
Alexandra Şerban
În timpul regimului comunist, partidul a pus batista pe ţambal când a venit vorba de promovarea cântecelor bătrâneşti de petrecere. Chiar şi aşa, Romica Puceanu a rupt toate barierele: supranumită regina muzicii lăutăreşti, artista şi-a făcut un renume şi în ţară, dar şi peste hotare – din SUA până-n Japonia.
„Ceea ce cânt eu nu-i o pătură de muzică ţigănească. Pătura mea de muzică e boierească, muzică de pahar lăutărească“, spunea Romica Puceanu într-un interviu din 1992, răspunzând astfel interlocutoarei care chestiona problema urmaşilor. Nu mai era nimeni ca Romica Puceanu. Doar ea ştia să cânte folclorul ţigănesc – autentic, curat, cules de la bătrâni – fără măşti de scenă. Ştia jalea şi ştia dorul. Ştia jocul şi ştia dulcele-amărui al unui şpriţ. În anii ’70, când s-a ridicat din mahala pe scenele marilor restaurante bucureştene, a fost numită regina muzicii lăutăreşti – în unanimitate, fără contestaţii. Astăzi, muzica ei a ajuns în cultura pop, aprinzând şi călcâiele tinerelor generaţii. Romica Puceanu on Spotify, aşa se traduce eternitatea
„Asta dădea bine pentru valoarea ei“
În anii de glorie ai muzicii lăutăreşti, Romica Puceanu era una dintre marile vedete ale localurilor de petrecere din Bucureşti. Toate se luptau s-o aducă să cânte, nu mai conteneau invitaţiile. Şi-a fost peste tot Romica: la Salonul Spaniol al Restaurantului Caraiman, la Capitol, la Continental, la Monte Carlo din Cişmigiu, la Intercontinental şi la Hotel Flora. În tot Bucureştiul s-au auzit „Şaraiman“, „Ileană, Ileană“, „Anii mei şi tinereţea“ şi „Eu de când te-am cunoscut“. Intra pe scenă mereu elegantă, cu rochii somptuoase şi cu coafuri bine puse la punct, vorbea cu umor şi cânta dumnezeieşte. „Publicul se manifesta în restaurant exact ca la un spectacol. Când intra Romica Puceanu erau atenţi, nici nu mai mâncau. Era o onoare pentru ei – mai ales dacă venea la masă la ei să le cânte“, povesteşte acordeonistul Viorel Fundament, într-un reportaj realizat de „Kestiuni rome“.
Romica Puceanu n-a cântat numai prin cârciumi şi la chermeze, a fost o bună perioadă şi solistă pe scena Teatrului de revistă „Constantin Tănase“. A făcut spectacole alături de Stela Popescu, Alexandru Arşinel şi Nicu Constantin, care-i deveniseră şi prieteni apropiaţi. „Făceam parte din acelaşi grup de şuşanişti, cum se spunea pe atunci. Eram cu Stela, cu Romica, uneori cu Amza, cu Tapalagă (n.r. – Ştefan), cu Dan Spătaru“, povesteşte Alexandru Arşinel. După spectacole, mergea cu toţi actorii de la Tănase la restaurantele unde se adunau lăutarii autentici ai Bucureştiului şi petreceau până dimineaţa.
La începutul carierei, a cântat cu taraful Fraţilor Gore, însă din anii ’70 a început colaborarea cu violonistul Florea Cioacă şi cu acordeonistul Andrei Mihalache, precum şi cu taraful violonistului Ion Albeşteanu. Viorel Fundament povesteşte că cel mai important om din taraf, pentru Romica Puceanu, era acordeonistul. Îi alegea cu rigurozitate: pe lângă talentul indiscutabil, instrumentistul trebuia să-i ştie programul şi să se creeze o legătură pe scenă între ei. Tot el adaugă că Romica Puceanu era o femeie demnă şi-şi respecta meseria şi statutul. „Nu-i plăcea să faci prea multe glume sau să te tragi, aşa, de şireturi cu ea. Dar asta dădea bine pentru valoarea ei“.
«Viorel, mamă – ea aşa vorbea cu mine – dacă cumva îţi dă cineva bani şi a căzut cumva bancnota aia jos, să nu cumva să te apleci să iei bancnota aia de jos. Să-ţi ţii personalitatea ta.» Viorel Fundament, acordeonist
Poveştile banilor
Fie cântări prin cârciumi, fie nunţi şi cumetrii, nu exista spectacol de muzică lăutărească fără ca oamenii să nu întindă banul. Aşa se obişnuia atunci, şi-aşa se face şi acum. Cui îi place şi mai vrea scoate portofelul. Şi când se joacă până la ziuă, de se rup pantofii petrecăreţilor, taraful pleacă mereu cu buzunarele pline. Desigur, Romica Puceanu nu trebuia să se străduiască să-şi convingă publicul de talentele sale. „Vă spun sincer că existau seri în care doar când punea mâna pe microfon – nici nu începea să cânte – şi veneau banii! Credeţi-mă!“, povesteşte Viorel Fundament. Dar tot Romica Puceanu l-a învăţat şi că după bani nu fugi. Vor veni ei la momentul potrivit. „Viorel, mamă – ea aşa vorbea cu mine – dacă cumva îţi dă cineva bani şi a căzut cumva bancnota aia jos, să nu cumva să te apleci să iei bancnota aia de jos. Să-ţi ţii personalitatea ta“.
Romica Puceanu a trăit din munca ei. A câştigat mulţi bani din spectacole, dar n-a trâmbiţat asta. Era mână largă şi nu se uita la bani. „Odată când îi venea şi spunea gata, era gata, putea să-i pună pachete de bani pe masă. «Nu mai, gata, am terminat»“, mai spune Fundament.
Şi clarinetistul George Udilă (fiul acordeonistului Ilie Udilă, Romica Puceanu colaborând cu amândoi de-a lungul anilor) îşi aminteşte despre spiritul darnic al artistei, chiar cu preţul de a trece drept autoritară: „O ştiai dintr-o mie de femei că asta-i Romica, prin tot ce făcea ea. Avea un suflet foarte bun. Păi, mie-mi dădea bani, mai ales când eram puşti: «Na, du-te de ia-ţi ciocolată». Şi eu: «Ajunge, că nu mai vreau». «Ia, fir-ai al dracu’ de chior»“. După atâta ciocolată, mai târziu, când a crescut, a ajuns să o acompanieze în taraf. Îşi aminteşte despre grupurile de străini care vizitau România şi asistau la spectacole. Ei dădeau bacşişul în valută, dar tânărul Udilă o lua deoparte pe Romica: „Dă-mi-i mie, că ăştia nu valorează şi te şi arestează“. Naivă, era de acord cu tranzacţia. Văzând ea că băiatul le tot aducea ţigări scumpe – Kent, nu jucărie – bărbaţilor din taraf, l-a luat la întrebări. „«Păi, câţi bani ai, mă? De unde le iei tu ţigări?» După vreo lună s-a prins că eu luam de vreo cinci-şase ori mai mult ca ea, că nu ştia cât valorează“, încă se amuză George Udilă.
”Lui Nicu îi plăcea muzică lăutărească, de puşcărie. Pe mine mă punea să-i cânt «Căpitane de judeţ», «La Chilia-n port», pentru că erau nişte cântece interzise.”
Nelu Ploieşteanu, lăutar .
A doua mamă a lui Nicuşor
Comuniştii ascultau muzică lăutărească la fel ca toţi românii, cu şi fără carnet de partid. Cât şi cum ştia să se distreze Comitetul Central este o altă istorie. Cert este că petrecerile nomenclaturiştilor erau animate de lăutari, chiar dacă înregistrările şi difuzarea cântecelor de mahala la scară largă erau controlate de cenzură. Romica Puceanu a cântat şi la astfel de adunări, însă Nicolae Ceauşescu făcuse un cult pentru Ioana Radu. Romica era preferata lui Nicu Ceauşescu, mezinul dictatorilor români. El nu participa la petrecerile nomenclaturii, ci îşi făcea propriile chermeze, la Sibiu, unde era prim-secretar al PCR. Era mare amator de muzică lăutărească tânărul Ceauşescu, după cum îşi amintea şi Nelu Ploieşteanu în emisiunea „Se întâmplă în România“: „Am cântat la toţi preşedinţii, cu excepţia lui Constantinescu. Am cântat cu Romica Puceanu, Maria Dragomiroiu... Şi venea Nicu Ceauşescu. Nu era un om aşa de rău. (...) Lui Nicu îi plăcea muzică lăutărească, de puşcărie. Pe mine mă punea să-i cânt «Căpitane de judeţ», «La Chilia-n port», pentru că erau nişte cântece interzise“.
”Pe Romica o chema la Sibiu ca să-i cânte“, confirma şi Gabi Luncă, într-un interviu. O aprecia atât de mult, încât îi spunea mamă, se arată în volumul „Floarea rromă: 55 de exponenţi rromi din România, decedaţi după 1989“. „Am fost la restaurant, la Doina, ani de zile, cu o orchestră extraordinară, inclusiv cu maestrul Toni Iordache. Ea ne ţinea acolo şi de ea depindea tot, că era mama lui Nicuşor Ceauşescu a doua. Aşa îi spunea: mama mea doi. La Continental, tot noi am deschis, tot cu maestrul Toni Iordache, cu Gică Urziceanu şi dânsa. Răposatul Gică Petrescu, toţi marii actori veneau la Continental să asculte muzica adevărată. Nicuşor venea cu Vadim Tudor, cu Păunescu, poetul“, îşi aminteşte George Udilă.
Succes fără frontiere
Începând cu anii ’80, Romica Puceanu a reuşit să ducă muzica lăutărească dincolo de graniţele României. Mai fusese, însă, în 1973, într-un turneu în Israel, alături de taraful lui Ion Albeşteanu şi de alţi interpreţi, precum Luigi Ionescu şi Doina Badea. „În Israel era cea mai apreciată, acolo erau românii care erau morţi după ea“, spune Udilă. Apoi, a fost în Japonia şi China, dar şi în RDG.
Cel mai de anvergură turneu al artistei a fost cel din Statele Unite. Începând cu 1984, a început să treacă Atlanticul şi să concerteze pentru românii stabiliţi în America. În 1985, la sosirea pe aeroportul din New York, se zice că au aşteptat-o 11 maşini pline cu flori şi o mie de admiratori. Era iubită Romica peste Ocean, aşa că a luat în serios şansa de a rămâne acolo pentru o perioadă mai lungă de timp. În 1988 s-a angajat la acest turneu de anvergură. Timp de şase luni, în fiecare seară, a ţinut spectacole la restaurantul Transylvania, de pe 42nd Street, Long Island City, New York, care momentan nu mai este funcţional. Ulterior, cu ajutorul omului de televiziune Aristide Buhoiu, şi-a prelungit şederea şi a prins diverse contracte pentru cântări pe scene mari, alături de artişti precum Telly Savalas.
„Dorul de ţară te-a îmbolnăvit“
Nu orice lăutar reuşea să prindă un contract în SUA, aşa că plecarea aceasta a fost motiv de onoare, un lucru extraordinar. „Pentru ea a fost bine plecarea aia. Că a venit cu nişte bănuţi şi ea, dar nu putea să stea singură. Aia era. Că ei îi plăcea să fie totdeauna înconjurată de prieteni şi a stat, s-a chinuit acolo“, spune Udilă. Într-adevăr, la întoarcea în ţară, după căderea comunismului, în 1992, Romica a povestit despre stilul de viaţă diferit al americanilor. „Îmi place România foarte mult. Pentru că aici sunt născută, pe piatra Bucureştiului, aici e toată familia mea, aici sunt prietenii. Mai vine cineva la o şuetă, la o cafea, mai un telefon... Acolo, toată lumea are business. Te vedeai cu ei vinerea. Nu puteam să rămân acolo pentru că mă lua dorul rău de ţară şi plângeam. Atunci, un medic de-ăsta grec, parcă-l văd şi-acuma, sau armean, nu mai ţin minte, m-a luat şi-a stat de vorbă cu mine în cabinetul lui şi mi-a spus: «Vino mâine la mine». Eu zic: «Ce-o mai vrea şi ăsta? N-o vrea să mă ia de nevastă?». Dar de unde, săracul, el a vrut să-mi dea nişte sfaturi bune, care mi-au folosit. «Du-te acasă că o să-ţi fie bine. Dorul de ţară te-a îmbolnăvit». Şi-a avut dreptate“, povestea artista într-un interviu pentru TVR în 1992.
Vedetă la Electrecord
Gloria este, fără îndoială, meritul muncii ei, dar este greu de imaginat ca Romica Puceanu să fi avut alt parcurs în carieră. Rada, aşa cum au botezat-o părinţii, s-a născut într-o familie de lăutari cu o tradiţie veche. Bunicul, Ion Puceanu din Teiş, Dâmboviţa, a fost rapsod şi un violonist talentat, un adevărat tezaur folcloric. În 1934, Ion Puceanu şi cobzarul Dumitru Bursuc, împreună cu etnomuzicologii Constantin Brăiloiu şi Harry Brauner, au înregistrat pe disc cântecul bătrânesc al Meşterului Manole, care a intrat în Arhiva de Folclor a Societăţii Compozitorilor Români. Tatăl Romicăi, Constantin Puceanu era ţambalagiu şi îşi făcuse un renume în centrul Bucureştiului, având contract cu Hanu’ lui Manuc.
Era familie mare, Romica având alţi cinci fraţi – Culina, Veselina, Lorica, Gheorghe şi Cuculeţ. Şi-a ţinut viaţa de familie privată, doar apropiaţii cunoşteau câteva detalii. Trompetistul Costel Vasilescu îşi amintea un astfel de fragment în volumul „Anii de glorie ai muzicii lăutăreşti“: „Romica avea un frate care bea toată ziua. El lucra la zidărie. Din cauza băuturii, se certa cu nevasta lui. Romica îi ajuta mereu cu bani, ca să-i împace. Pe fratele ei îl chema Cuculeţ“.
Mai mult decât s-a cunoscut adevărul, s-au făcut speculaţii, în special cu privire la viaţa ei amoroasă. N-a avut noroc în dragoste, par să susţină majoritatea celor apropiaţi. Romica Puceanu a fost căsătorită, timp de zece ani, cu un bărbat al cărui nume n-a dorit niciodată să-l facă public. Căsnicia lor s-a destrămat în 1980, din cauză că soţul abuza adesea de alcool. Romica a comentat succint despărţirea: „I-am făcut valiza ca unui bărbat cuminte şi a plecat“.
În afara aspectului matrimonial, s-au vehiculat diverse idile. „Este lucru adevărat că printre iubirile Romicăi a fost şi Bebe Şerban, cunoscut ca Bebe de la Petrăchioaia“, scria Vasilescu. Gabi Luncă povestea că, înainte să se căsătorească cu Ion Onoriu, s-ar fi petrecut o apropiere şi între el şi Romica. Acordeonistul Andrei Mihalache susţine că ar fi fost, la un moment dat, îndrăgostită şi de Amza Pellea: „Cântam într-o seară şi văd că se duce repede la oglindă şi-şidă cu pudră, se aranjează, îşi face părul. Noi ne distram, râdeam: «Ce faci?». «Vine Amza.» Eu cu patronul am început să râdem, aşa, mai cu respect, aşa, mai pe înfundate. Mi-e Dumnezeu martor: a venit Amza Pellea, când l-a văzut s-a dus, s-au luat în braţe, s-au pupat, au stat la masă şi, într-adevăr, a fost o relaţie foarte frumoasă între Amza Pellea şi Romica“.
O posibilă Cesária Évora
Ce este cert în biografia Romicăi: a crescut şi-a mers la şcoală în Mahalaua Cărămidarilor din Bucureşti – cartier vechi, în care-a copilărit o vreme şi Nicolae Grigorescu, în care s-a născut şi Maria Tănase, dar care-a fost demolat la ordinul lui Ceauşescu în anii ’70, pentru a face loc cartierului Tineretului. În 1934, la vârsta de 7 ani, Romica a început să cânte alături de tatăl său. Apoi, când avea 14 ani, s-a alăturat verişorilor Aurel şi Victor Gore, celebrii fraţi din Teiş, care erau cam de aceeaşi vârstă cu ea. La început, taraful tinerilor lăutari interpreta cântece de pahar la Hanul Galben din Târgovişte, însă, mai târziu s-au mutat în Bucureşti. Au cucerit toate marile restaurante din Capitală. Tot împreună, în 1964, au înregistrat primul lor disc, la Electrecord.
Foto: Romica Puceanu, alături de Aurel Gore (vioară), Victor Gore (acordeon), Marin Marangros (ţambal), Grigore Ciuciu (contrabas), Fane Dodu (violă/braci) şi Grigore „Vetoi“ Măslină (cobză)
Ulterior, din anii ’70, după ce ea a iniţiat alte colaborări, relaţia cu casa de înregistrări s-a păstrat. 40 de discuri a realizat Romica Puceanu în cariera sa. Muzicologul Speranţa Rădulescu vorbea într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, în 2014, despre importanţa acestor lansări de discuri cu muzică lăutărească cântată de Romica Puceanu sau Gabi Luncă: „Eram consultant la Electrecord, aşa că ştiu ce se întâmpla. Erau trei-patru discuri care se produceau pe an de genul ăsta, care, prin tiraj, ţineau în spate tot Electrecordul!“. Cercetătoarea îşi amintea şi de prezenţa Romicăi Puceanu: „Ţin minte că venea în spectacole cu o haină de nurcă imensă cu care-şi înfăşura burta ca un şifonier şi, spre consternarea mea, când trecea pe lângă mine, îmi spunea «sărut-mâna!». Săraca, avea ea, aşa, un stil. Mie îmi plăcea“.
Succesul de piaţă al melodiilor interpretate de Romica Puceanu nu s-a văzut numai în România, ci şi peste hotare. „Chansons Tziganes“, cu prezentare în franceză, engleză şi germană, este un album ce reuneşte cele mai cunoscute cântece bătrâneşti de pahar, care încă are căutare pe piaţa internaţională. Mai mult, la universităţile americane, muzica Romicăi Puceanu este materie de studiu: îi interesează îmbinarea elementelor turceşti, cu cele româneşti şi cu cele ţigăneşti, în interpretarea vocii ei profunde. Tot americanii au înţeles şi istoria care s-ar fi putut întâmpla: să aibă faima Cesáriei Évora dacă ar fi primit sprijinul necesar şi cuvenit.
„Viorele, să nu mă laşi aici“
În ultimii ani de viaţă, Romica Puceanu s-a retras de pe marea scenă. Obişnuia, însă, să accepte invitaţiile de a cânta la nunţi şi petreceri private, care îi asigurau traiul. Sfârşitul a venit brusc şi violent. „19 octombrie ’96. Plecam la Constanţa, la un eveniment, o nuntă foarte mare, de nişte oameni extraordinari. Ne-a trimis microbuzul ei, un Mercedes cu 16-17 locuri. Ea mi-a spus: «Faci o formaţie». Şi formaţia care era? Contrabas şi ţambal, şi eu cu acordeonul, şi ea. Atât. Pe drumul către Slobozia (n.r. – între localităţile Dor Mărunt şi Dragoş Vodă), pur şi simplu, era şoseaua foarte liberă, când ne-am pomenit cu un BMW depăşind o căruţă, neavând viziunea normală sau să ia distanţa normală, cum se spune, ne-am ciocnit frontal cu BMW, pe care-l conducea un grec. Şoferul nostru, ce să facă?, a tras cât a putut dreapta şi microbuzul s-a dus în şanţ. Impactul fiind foarte mare, zdruncinătura foarte mare, Romica Puceanu stătea pe partea dreaptă, scaunul doi. De acolo, sărăcuţa, a ajuns... era capul ei la picioarele şoferului. Ea a fost cel mai rău accidentată – şi copilul şoferului. Avea un copil de 6 ani în spate. Şi şoferul, la genunchi, nu ştiu cum a intrat... Ea ţipa la mine: «Viorele, mamă, ia-mă de aici». Am deschis uşile maşinii, au oprit maşini foarte multe şi ne-au ajutat câţiva oameni ca s-o luăm. La spital am ajuns, se întunecase afară. «Viorele, să nu mă laşi aici». Am stat puţin cu dânsa acolo la spital şi duminică dimineaţă am auzit că a ajuns la Spitalul de Urgenţă Floreasca“, povesteşte Viorel Fundament pentru „Kestiuni rome“.
În ciuda eforturilor medicilor de-a o stabiliza, artista nu a supravieţuit accidentului. A murit pe 24 octombrie 1996, cu o zi înainte de a pleca la Paris, unde îşi planificase să concerteze în acea toamnă. A doua zi, ziarele anunţau decesul marii artiste, într-un colţ de pagină: „Potrivit raportului medicilor, interpreta suferea de mai multă vreme de un cancer generalizat. Contuziile şi fracturile suferite ca urmare a accidentului, petrecut în apropiere de comuna Dor Mărunt, i-au grăbit sfârşitul. Cu toate eforturile medicilor, care apreciau luni că pacienta se află în afara oricărui pericol, organismul acesteia a cedat, măcinat de boală, nu a mai rezistat. Prin trecerea în nefiinţă a celebrei cântăreţe, muzica lăutărească pierde una din vocile sale de primă mărime“. Atât scria „Adevărul“.
„Romica Puceanu trăia de aproape patru ani drama singurătăţii, uitată de toţi cei care altădată se îmbulzeau la spectacolele ei. Grav bolnavă, Romica Puceanu a suferit în ultimii doi ani şi jumătate două operaţii la stomac şi patru intervenţii chirurgicale la ochi, suferind de glaucom“, completau şi redactorii „Evenimentul zilei“, anunţând şi faptul că artista avea să fie înmormântată la Cimitirul Izvorul Nou din Bucureşti, alături de alte personalităţi ale muzicii lăutăreşti, ca Fărâmiţă Lambru şi Nicuşor Predescu. În semn de omagiu, au evocat-o prietenii ei apropiaţi. „Când întâlnea oameni săraci pe stradă le dădea sume mari de bani“, îşi amintea Benone Sinulescu. „Se comporta ca o adevărată regină. Ştia să întindă nişte mese cum rar mi-a fost dat să văd“, declara Ion Dolănescu, alături de care Romica a petrecut de nenumărate ori, şi cu contract, şi de plăcere. Maria Dragomiroiu spunea că a păstrat amintire de la Romica o canapea şi două fotolii. Irina Loghin admira talentul ei de neegalat: „Ca Romica nu putea să cânte nimeni, nu o puteai imita. Melodia «Supărată-i viaţa mea» o ascultam adesea cu Ileana Sărăroiu şi ne minunam cum o cânta, aproape perfect“. Iar Florentina Satmari, o prietenă apropiată, care a creat filmul „Romica cucereşte America“, amintea de admiraţia pe care i-o purta renumitul doctor Alexandru Pesamosca: „Când o prezenta, toţi doctorii se ridicau în picioare în semn de respect“.
cuvinte cheie:romica puceanu lautar muzica artista biografie viata regina muzicii lautaresti comunism tinerete fratii gore statele unite turnee nicu ceausescu
Citeste mai mult: adev.ro/q6h80w
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
