http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html
Un inedit al lui Albert Camus
Serenela Ghiteanu | 17.09.2019
Al doilea roman al lui Camus, Moartea fericită, ne aduce în prim-plan un erou mai ferm conturat decât în Faţa şi reversul, dar mai puţin complex decât cel din Străinul.
Deşi a fost scris între 1936 şi 1938, fiind al doilea text literar al autorului, romanul Moartea fericită de Albert Camus a fost publicat abia în 1971. Ed. Polirom l-a publicat recent, în traducerea lui Daniel Nicolescu, alături de alte texte ale scriitorului, în Seria de autor Albert Camus.
Există în roman detalii autobiografice, cum ar fi copilăria în sărăcie, alături de mama sa, a eroului, cadrul mediteranean, tuberculoza, cartierul Belcourt din Alger, călătoriile la Praga şi în Italia, aşa cum există şi câteva detalii care trimit la Străinul: eroul din Moartea fericită se numeşte Mersault, la o literă diferenţă de numele eroului din Străinul, avem ideea crimei fără regrete, ideea revoltei, viaţa alienantă de muncă timp de opt ore pe zi într-un birou, singurătatea, lipsa iubirii, ideea alegerii destinului. Ca detalii mai puţin semnificative, avem două personaje care apar atât în Moartea fericită, cât şi în Străinul: Emmanuel, colegul de serviciu al eroului, şi Céleste, patronul restaurantului frecventat de erou, în Alger.
Jean Grenier îl sfătuise pe Camus să rescrie acest text, iar scriitorul face mai mult decât atât: refuză să îl publice.
Citit în zilele noastre, Moartea fericită ne dezvăluie modul în care acesta se leagă de primul său text, Faţa şi reversul (1937), dar şi modul în care se diferenţiază de celebrul Străinul, care va apărea în 1942.
Eroul din Moartea fericită, Patrice Mersault, locuieşte singur în apartamentul în care trăise alături de mama sa, moartă prematur. Sărăcia de atunci avea „farmec“, era o „fericire tainică“, aşa că eroul se complace în prelungirea unei atmosfere şi a unui cadru în care nu intră nimeni altcineva. El lucrează la Camera de Comerţ din Alger, „într-o viaţă din care înadins încerca să se facă nevăzut“. Foarte reuşit este episodul care descrie monotonia unei existenţe marginale, într-o lume periferică şi unde ziua de duminică nu aduce nimic nou, ci îşi pune şi ea pecetea asupra unei rutine de neînvins.
Relaţia cu Marthe este una senzuală, în care doar femeia iubeşte. Întrebat despre iubire, Mersault îi spune femeii: „... la vârsta noastră, nu mai iubeşti (...) Îţi place de cineva şi cu asta basta. Doar mai târziu, când îmbătrâneşti şi eşti neajutorat, poţi iubi. La vârsta noastră, ţi se pare că iubeşti. Atât şi nimic mai mult“. Frumuseţea femeii, care întoarce capetele tuturor, în public, îl flatează şi îl face să gândească, oarecum misogin: „Există ceva divin în frumuseţea lipsită de spirit“. Ceea ce îl va ataşa de Marthe va fi gelozia şi va dori să îl întâlnească pe primul bărbat din viaţa femeii, Roland Zagreus, care între timp a rămas paralizat de ambele picioare şi pe care femeia continuă să îl vadă.
Zagreus a câştigat în tinereţe în jur de 2 milioane, prin escrocherii, dar nu a mai apucat să îi cheltuiască pentru că s-a accidentat. În dialogul lui cu Mersault, avem viziunea despre fericire a scriitorului, pentru că el ne vorbeşte prin ambele personaje. Lamentaţiei lui Mersault „Cu opt ore de birou pe zi... Ah, dac-aş fi liber!“, Zagreus îi răspunde: „N-avem timp să fim noi înşine. Nu avem decât timpul să fim fericiţi (...) Nu mi-aş transforma viaţa într-o experienţă. Aş fi experienţa vieţii mele (...) Mersault, cu trupul pe care-l ai, singura dumitale datorie e să trăieşti şi să fii fericit“. Avem aici o viziune cinică, în care viaţa e valoarea supremă numai în condiţiile în care fiinţa umană se bucură de toate simţurile, fără constrângerea unor principii, a vreunei ideologii. În plus, Zagreus acordă o mare importanţă banilor: „Sunt convins că nu poţi fi fericit fără bani“.
Zagreus îi arată lui Patrice Mersault o valiză în care îşi ţine banii, plus un revolver. La puţină vreme după această discuţie, Mersault îl va ucide pe Zagreus, trăgându-i un glonte în cap şi luând apoi valiza cu bani. El îşi spune: „Nu suprim decât o jumătate de om“, se duce apoi acasă şi se culcă, fără vreo remuşcare. Moartea lui Zagreus e luată drept sinucidere, dar există multă ambiguitate cu privire la această crimă. Există un soi de complicitate între Mersault şi Zagreus, ca şi când cel din urmă l-ar fi invitat pe erou să îl omoare. Zagreus îşi exprimase lipsa de dorinţă de a mai trăi, în condiţia de paralizat, i-a arătat lui Mersault valiza cu bani şi arma şi nu are nicio reacţie de împotrivire la revolverul îndreptat asupra sa. Aici se termină prima parte a cărţii, intitulată Moartea naturală.
Partea a doua se numeşte Moartea conştientă. Mersault va pleca din Alger şi va face o lungă călătorie, la Praga, mai întâi. În oraşul de pe malul Vltavei, va intra în biserici, în restaurante, simţindu-se „fără patrie“, fugind de mirosul persistent de castraveţi în oţet pe care-i vând pe stradă diverşi comercianţi, miros care îi provoacă nelinişte şi febră. Vede la un moment dat un mort, pe stradă, şi fuge, având brusc conştiinţa lipsei sale de iubire: „... conştiinţa dureroasă şi aprinsă a unei singurătăţi lipsită de ardoare, unde iubirea nu mai exista“. Ia trenul şi se opreşte apoi în Germania, unde, simţind dorinţa de solidaritate cu semenii săi, izbucneşte în lacrimi şi le scrie o scrisoare mai vechilor lui prietene, Rose şi Claire. Îşi termină periplul în Italia, la Genova, iar aceste notaţii de călătorie ne trimit la acelea din Fața și reversul, care îl poartă pe eroul de acolo exact în aceleaşi locuri, păstrând inclusiv detaliile mirosului angoasant de castraveţi muraţi şi imaginea unui om mort.
Mersault se întoarce, în cele din urmă, la Alger şi se mută pentru o vreme la prietenele sale. Casa acestora este o casă în care se trăieşte în deplin acord cu natura şi cu clima mediteraneană: „... toată lumea se cufunda în soare“. Dacă atunci când muncea Mersault se simţea în stare de „revoltă“, acum se abandonează plăcerii unui trai dedicat simţurilor, fără a fi nevoit să aibă vreo secundă grija banilor. Va pleca din Casa din faţa Lumii pentru că, spune el, „Aş risca să fiu iubit (...) şi asta m-ar împiedica să fiu fericit“. O va cunoaşte pe Lucienne, se va şi căsători cu ea, dar mai apoi se va retrage, într-o casă izolată, la câţiva km de ruinele de la Tipasa, o casă situată departe de sat, cu deschidere la mare, unde va trăi singur, deşi îşi face un prieten cu care merge la pescuit şi mai stă de vorbă, un medic pe nume Bernard (cel care va reapărea în romanul Ciuma?). Acolo, în acea casă, se va îmbolnăvi şi va muri, în armonie cu el însuşi, pentru că va fi trăit fericit, după propria-i voinţă: „... aflase acum cine fusese: iar această alegere care făureşte destinul în om o făcuse pe deplin conştient şi cu temeritate. Aici se afla întreaga lui bucurie de-a trăi şi de-a muri. Înţelegea că dacă îţi e frică de această moarte, pe care o privise cu o panică de animal, înseamnă că-ţi e frică de viaţă“.
Regăsim, deci, în Moartea fericită un erou care seamănă cu acela din prima carte a scriitorului. El este, în Faţa şi reversul, de „o indiferenţă senină şi primitivă faţă de tot şi faţă de el însuşi“. Regăsim călătoria la Praga, în care eroul realizează că măreţia pe care o caută se găseşte „în confruntarea dintre disperarea sa profundă şi indiferenţa secretă a unuia dintre cele mai frumoase peisaje din lume“. De asemenea, regăsim cadrul mediteranean care, spune eroul, face inutile întrebările sale. Moartea fericită proclamă voinţa de fericire şi necesitatea alegerii fericirii, cu o impetuozitate juvenilă şi cu o radicalitate care ni-l aminteşte pe André Gide: „... totul pentru fericire, împotriva lumii care ne înconjoară, cu nerozia şi violenţa ei“. Avem, poate, şi urmele unor lecturi filozofice, de vitalism amoral, din tinereţea scriitorului: „Nu există iubire de viaţă fără disperare de viaţă“, spunea deja eroul din Faţa şi reversul.
Găsim în Moartea fericită mai conturată ideea necesităţii detaşării de oameni, de relaţii, pentru a te găsi pe tine însuţi, pentru a fi liber, ideea că pentru a fi fericit nu e nevoie de iubire, ci de singurătate, viziune tipică eroului camusian, în orice caz: „... când propria viaţă i se părea atât de departe, singur, nepăsător faţă de toate şi de el însuşi, lui Mersault i s-a părut că a atins în sfârşit ceea ce căuta şi că această pace care-l scălda se născuse din despărţirea răbdătoare de el însuşi, pe care o râvnise şi o împlinise cu sprijinul acestei lumi prietenoase ce îl nega fără înverşunare“.
În Străinul există o filozofie existenţialistă foarte bine conturată şi o critică feroce a imposturii normei / comediei sociale. Al doilea text al lui Camus, Moartea fericită, este mult mai simplu. Totuşi, nu-i lipseşte autorului capacitatea de a crea o atmosferă pe care o vom regăsi în majoritatea romanelor şi prozei scurte a lui Camus: o pledoarie pentru dreptul individului de a alege, liber, pentru a-şi făuri destinul, întâlnim ideea de revoltă, de singurătate voită, cât şi o dovadă de măiestrie artistică în a recrea peisajul mediteranean, în care soarele, plaja, culorile vegetaţiei şi parfumurile lor sunt copleşitoare. Natura mediteraneană are valoarea unui personaj în proza lui Camus.
Moartea fericită nu e un titlu ironic, ci unul cât se poate de serios. Acest al doilea roman al lui Camus ne aduce în prim-plan un erou mai ferm conturat decât în Faţa şi reversul, dar mai puţin complex decât cel din Străinul. Atelierul de creaţie al lui Camus este, astfel, unul coerent. Iar tema libertăţii – care se află dincolo de ideea de fericire - apare ca fiind linia principală a acestei opere camusiene, fie ca e vorba de romane, povestiri, eseuri sau teatru. //
TAGS:
